Moștenirea lui Traian

(jumătate medieval㠖 jumătate contemporană)


Gloriosul nostru strămoș de neam a trecut în eternitate la 117 d. H.

Două idei am dori să le facem promovate aici.

Cea dintâi ar fi aceia potrivit căreia, mulțumită bisericii catolice, Traian, împăratul roman, are sufletul salvat. Rezolvarea este medievală și foarte veche. La rugăciunile papei Grigore cel Mare (590-604), – spune hagiografia sfântului – un înger l-a înștiințat că Nerva Ulpius Traian a fost salvat din Purgatoriu, și trecut/transferat în ceata celor drepți.

Întreaga poveste nu este neapărat savuroasă, cât este de semnificativă pentru puterea de reacție a bisericii surori, ortodoxe. Și, evident, aici este vorba, întâi de toate, despre biserica ortodoxă română, foarte interesată în promovarea imaginii sale de lider spiritual național. Dar, nici cel mai mic semn nu se cunoaște în recuperarea spirituală a unuia dintre cei doi părinți masculini ai poporului român.

Spre cunoaștere vă dăm aici pe papa cel medieval, avându-l alături pe bietul august, care până în clipa recuperării, a rămas gol ca pentru intrat în piscină, cu barbă bine crescută, dar și cu o vajnică coroană medievală, cam pusă pe-o ureche. Sursa este pictura lui Michael Pacher, Sf. Grigore cel Mare (1480), aflată la München, în Alte Pinakothek (foto 1).

 

A doua dintre ideile care le enunțăm aici este legată de simbolistica materială a Daciei romane întemeiate de către același Traian. Dintre cele foarte puține lucruri de amintire, care ni s-au conservat, este piciorul podului de peste Dunăre, clădit în dreptul unuia dintre colțurile castrului Drobeta (-Turnu Severin).

Prin felul în care este el astăzi păstrat și arătat urmașilor de latinitate, el nu este altceva decât un sinistru monument de indiferență (foto 2, 3). Medievalii nu au absolut nici cea mai mică vină! Starea sa trenează de ani buni, în așa fel încât i-am invita pe toți patriotarzii lătrători, gata să pună pe seama străinilor toate relele și mucegaiurile care au răsărit sau țâșnesc pe file de istorie românească, să-și astupe gurile cu mătasea broaștei de lângă zisul picior de pod, să-și înceapă penitența culegând din peturile plutitoare sau scufundate din același loc și, abia la urmă, să-și lustruiască CV-urile cu fotografii de lângă același obiectiv, bătându-se în piept cu fragmente de tegulae.

A fost mult mai important să apară un chip cioplit în munte, cu nas întregit din ciment (Decebal – în Clisura Dunării) sau o statuie dedicată armei de sinucidere a ultimului rege dac (Orăștie) și câte alte năzbâtii promovate de ambițioși cu bani, autorități locale amețite de sloganuri promovate de frustrații adevăratei istorii, să se plătească cu bani grei furturi de brățări din aur, îngropate la noi, dar minerite pentru valorificare în străinătățuri.

Bine a zis împăratul Iosif al II-lea: Salve parva Romuli nepos ! Adică, pentru profani: „Salut, prichindeilor nepoți ai romanilor!”

 

Marius Cacinschi & Medievistica.ro