Neagu Djuvara, Thocomerius – Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești. Cum a purces întemeierea primului stat medieval românesc dinainte de „descălecătoare” și până la așezarea Mitropoliei Ungrovlahiei la Argeș. Noi interpretări, București, Edit. Humanitas, 2007, 231 p.


 

     Există în istoriografia românească probleme controversate (stare nu chiar singulară în acest colț al Europei, unde ghemul desfășurărilor și al faptelor petrecute cândva prezintă fațete încă obscure), acestea mai cu seamă încurajând opinii, ipoteze și chiar curente istoriografice prezentate adesea ca unice temeiuri ale discernerii trecutului nostru istoric. Altminteri, cum releva atât de pregnant N. Iorga, nu rareori se întâmpla ca un crâmpei informațional, aparent neînsemnat, să aibă menirea de a răsturna cele mai cutezătoare eșafodaje în materie de interpretare istoric㠖 și poate tocmai în această privință e de amintit ce rol a avut, abia din 1920 încoace, descoperirea grafitului din Biserica Domnească a Argeșului, cu data morții lui Basarab I, la leat „6860”/1351-52 (în lucrarea de care mă ocup aici, evident greșit: leat 6996!); reper cronologic care a schimbat radical tot ceea ce privea până atunci istoria Principatului muntean. Asupra începuturilor acestuia stăruie lucrarea, atât de incitantă prin ramificațiile înfățișate încă prin titlu, datorată d-lui N. Djuvara. Să stărui la rându-mi începând chiar cu însuși autorul.

D-sa, un respectabil nonagenar, se prezintă printr-un succint CV pe coperta ultimă, dar aici voi prelua deocamdată tot din propriile mărturii, publicate anterior, din care reies mai conturat tribulațiile fostului licențiat în litere – un sorbonard (1937) cu doctorat în drept (1940) – ajuns în diplomație și decident încă din 1944 să ia calea exilului, în Apus, iar după 1961, timp de 23 de ani, ajuns în plin continent african, consilier prezidențial în Niger! Un exil deloc aurit, mai ales că autorul se hotărăște să se înscrie la aceeași Sorbonă pentru a obține doctoratul de stat (sau docența noastră de odinioară), muncind din greu și discontinuu la teza de filosofie a istoriei, definitivată în 1970 și prezentată cunoscutului sociolog Raymond Aron, susținută apoi în fața unui juriu (1972) și tipărita abia în 1975 – în treacăt fie spus, în afară de R. Aron, care, în vederea publicării, „îmi făgăduise că-mi va da o mână de ajutor, dar nu s-a ținut de cuvânt”, cum notează N. Dj. – nici unul dintre membrii juriului nu figurează în acel Dictionnaire des idées contemporaines, sous la direction de Michel Mourre, Editions Universitaires, Paris, 1966 – „îmi pusesem speranțe nebunești în acea împlinire – mai notează memorialistul nostru – și vedeam acum că e o nimica toată, o fițuică care (sic!) nu mă ducea nicăieri. La 50 de ani trecuți, fără nici o carte publicată, izolat în acel pustiu african, orizontul îmi părea închis în toate părțile”. Era, putem zice, un nimeni în 1975, drept care N. Dj. continuă: „Eram descurajat, deprimat ... Hotărâsem, de mult, ca după isprăvirea tezei de filozofie a istoriei, să mă apuc de istorie românească [...] îi destăinuisem lui Dupront (membru al juriului amintit, n. N. C.) proiectul – visul meu de a scrie despre procesul de occidentalizare a românilor la cumpăna secolelor XVIII și XIX (subl. N. C.) [...] Lecturile mele în domeniul istoriei noastre rămăseseră deci sporadice, răzlețe, dar ideea centrală, planul cărții crescuseră încet în mintea mea, se plămădiseră pe nesimțite. Acum că isprăvisem teza, apoi o prezentasem la Sorbona, firesc era să mă înham cu nădejde la acest nou – și totuși vechi – proiect. Dar starea de deprimare în care mă aflam, chiar că nu-mi dădea aripi”, cf. N. Djuvara, Amintiri din pribegie (1948-1990), Edit. Albatros, Buc., 2002, p. 252, p. 357-58. Schimbarea salvatoare s-a ivit odată cu evenimentele din decembrie 1989, când îndelung-exilatul revine în țară.

Într-adevăr, cum se zice pe malurile Senei, „l’appétit vient en mangeant, mais la soit s’en va en buvant”: dl N. Djuvara devine dintr-odată nu doar filosof al istoriei, ci pur și simplu istoric plurivalent. „Fițuica” din 1975 e tradusă în românește (patru ediții!, alte lucrări – despre Mircea cel Bătrân și turcii, despre Vlad Țepeș și altele, inclusiv o istorie destinată tinerilor, toate acestea în zeci de ediții!). O istorie „în spirit polemic” ne-a fost prezentata pe postul public de televiziune (prilej pentru N. Dj. să ajungă și la Biserica Domnească din Curtea de Argeș – și acolo, pe treptele de la intrare așezat, să peroreze folosind cunoscutul clișeu desuet „Talabă–Toxabă–Basarabă”, prefațând de pe atunci lucrarea de care mă ocup aici). În scurt, autorul nostru, ajuns în optica unora un nou dascăl al națiunii – oricum, mai mare decât N. Iorga – a știut alături de mulți alții, inclusiv de pe tărâm academic! (deși pentru N. Dj. cercetarea academică și îndeosebi Instituția însăși sunt pur și simplu nomina odiosa, de aceea și evocate cu o ură viscerală, inclusiv casa editorială de profil, menționată constant ca fiind „a R.S.R.”), să profite din plin în anii ‘90 și următori, când, sub pretextul reînnoirilor critice și de regulă de pe poziții neo-elitiste organizate în diverse ONG-uri (uneori și cu afișări de evghenie recentă) se spulberau „mituri”, apăreau sumedenie de manuale „alternative”, se vânau oameni și cărți ... Ecoul acestor stări de lucruri respiră din lucrarea recentă a d-lui N. Djuvara, pe alocuri chiar la fiecare rând. Să vedem mai îndeaproape demersul său, ferindu-mă (deși omenește îmi pare imposibil) să nu cad în mrejele pamfletului.

Subliniez de la început un fapt semnificativ, că autorul comite deliberat un fel de pia fraus sau fals aievea în plan istoriografie: coperta I ne înfățișează binecunoscutul chip ctitoricesc din Biserica Domnească argeșeană, respectiv din scena Deesis pictată în luneta de deasupra intrării în naos; personaj asupra căruia, ca identitate, s-au pronunțat destui dintre cei avizați, mai ales după restaurările din anii 1911-20 (personal, cum am afirmat în repetate rânduri, îl văd acolo pe ctitorul principal, Vladislav I–Vlaicu Vodă). Dar dl Djuvara e părtaș cu ilustratorul de carte (menționat la p. 4) de vreme ce pe amintita copertă se asociază reprezentarea picturală cu numele lui Thocomerius voivod (sic! de prisos îndemnul autorului de a respinge grafiile voievod sau voevod, atestate de majoritatea izvoarelor); anacronism în regulă, căci personajul princiar din Deesis poartă coroană cu flori de crin – de inspirație angevină neîndoielnic (Carol Robert preia tronul ungar abia în 1308), pe când Thocomerius al d-lui Djuvara a viețuit mai ales pe vremea dinastiei arpadiene și în plus – reper informațional pe care venerabilul autor îl ignoră în mod strigător la cer, prin ceea ce se cheamă discriminare prin omisiune – sub locașul păstrat astăzi se afla celălalt, mai vechi, din pragul veacului al XIII-lea (ignorat de V. Drăghiceanu dar intuit în chip remarcabil de regretatul A. Sacerdoțeanu și cercetat/pus în valoare de subsemnatul) ...

Spiritul înalt este înzestrat cu gust – scria G. Ibrăileanu despre statura și rolul lui T. Maiorescu în cultura român㠖 simțul ridicolului reprezentând alesătura gustului; iar fațeta cea mai ordinară a ridicolului fiind lipsa de măsură (hybris, sub pedeapsa zeilor în tragedia greacă), așadar lipsa discernământului. Se poate afirma în liniște că acest opuscul urzit de dl Djuvara, cu tot sprijinul masiv al celor invocați de d-sa (dar pe care îi mai și recuză din când în când) se remarcă tocmai prin lipsa măsurii, ceea ce reiese limpede din economia lucrării în ansamblu, din sumarul prezentat și îndeosebi din tezismul înfățișat, punctual, în Introducere (p. 8-25), dezvoltat în cap. III (p. 55 și urm.), presărat apoi pe parcurs (pe alocuri în mod obsesiv), autorul reluând – repet, fără discernământ – opinii exprimate în diverse straturi crono-istoriografice, unele interesate din alte rațiuni decât cele de ordin științific (cele provenind din istoriografia maghiară fiind peremptorii – și e semnificativ că N. Dj. nu a auzit de un savant medievist de talia lui Gy. Görffy ...); opinii care (nu toate!) absolutizează în plan istoric rolul pe care l-au avut cumanii, ca prezență reală în spațiul medieval timpuriu românesc, respectiv prin așa-numita „simbioz㔠cu elementul autohton. Ridicolul situației (respectiv al textelor în cauză) constă în aceea că autorul, darnic în epitete și reproșuri („aberații”, obsesia „continuității” [ghilimelele autorului], „îi dă înainte” ș. a.), fără cunoștințe în materie de limbi turanice (ca și noi, de altfel) se încumetă în „analize” și divagații de ordin geo-istoric/toponimie, antroponimic „lieux-dits” cum îi place d-lui Djuvara să amintească, întemeiat pe spusa altora – dar evident fără nici o legătură cu problema – Thocomerius, respectiv cu pretinsa origine cumană a acestuia. În scurt, aproape tot ceea ce încearcă să aducă în discuție autorul s-a spus și exprimat prin scris în istoriografie, astfel încât, chiar dacă dl. Djuvara procedează la modul da, dar ..., în ansamblu, lucrarea d-sale este un fel de puzzle, adică un soi de talmeș-balmeș conținând ad lihitum un straniu și incoerent amestec de fapte, constatări și opinii, referințe bibliografice, teme și probleme etc. toate par așezate cu furca și „rezolvate” ad-hoc, cu varii interogații retorice și dubii de circumstanță. Din păcate și cu voite omisiuni (lipsesc nume prestigioase de autori: Dinu C. Gurescu, R. Theodorescu, Șt. Pascu, V. Spinei ș. a.) dar mai ales, cum voi arăta imediat, cu o condamnabilă lipsă de probitate științifică (pe care doar cititorul neavizat nu o distinge). Inevitabil, și selectiv, sunt nevoit să intru în detalii.

Marșând pe pista turanică, dar mai ales pe considerentul că voievodul de neam cuman a descălecat în finalul veacului XIII din Făgăraș, autorul nostru crede indubitabilă concluzia: nici vorbă de antroponimul de origine slavă Tihomir (redat Thocomerius, resp. la genitiv, în doc. lat. din 1332, cum voi preciza la rându-mi ceva mai departe și cum, altminteri, deslușesc in extenso în articolul prezentat anume – v. în acest volum, supra, p. 1-24). „Când au luat cunoștință de acest document, toți istoricii noștri – punctează cu ironie N. Dj. – l-au tradus îndată prin numele slavo-român Tihomir, întâlnit în numeroase documente de epocă. Patrioții noștri răsuflau ușurați: dacă tatăl lui Basarabă purta un prenume slavo-român, sigur că el era de origine română și doar întâmplător purta un nume împrumutat de la cumanii conlocuitori (copilul unor cnezi sau voivozi slavo-români, creștini de veacuri, să-și fi botezat copilul cu acest nume păgân?!). A trecut aproape o jumătate de veac de când marele nostru orientalist Aurel Decei și, înaintea lui, László Rásonyi au semnalat că Thocomer aduce mai mult cu numele cuman Thoctomer, de la Toq-tamir sau Toq-timur «fier călit». Iar forma Thocomerius sugerează mai curând varianta Thoctomieră sau Thoctomieru [...], întâlnită la un prinț din Cumania Albă, citat într-o cronică rusească. Tatăl lui Basarabă întemeietorul s-a numit Thoctomierû și putem presupune că ie este aici o diftongare rusească și că la noi era Thoctomeru”. Și îndată: „Cu toată elucidarea lui Decei, istoricii noștri, de zeci de ani, i-au dat înainte cu Tihomir (cel mult, unii – Maria Holban, Sergiu Iosipescu – au mai sugerat și alte variante posibile, tot slavo-române, ca Tugomir sau Tatomir) și în toate tratatele și manualele noastre de istorie, chiar cele mai recente, găsim în continuare, ca fondator al dinastiei noastre, pe Tihomir. O atare perseverență era vrednică de o cauză mai bună. Gândul că prima noastră dinastie națională ar fi putut fi de origine cumană înfiorează mai departe” etc. etc. (p. 110 și urm., fiind vorba de cap. V, intitulat Thocomer – Negru Vodă și data probabilă a „descălecătoarei”, reieșind că în demersul pe care și l-a asumat N. Dj. d-sa a avut nevoie de peste o sută de pagini spre a intra în problema-cheie titrată în capul lucrării). Să mai notăm că autorul de azi ocolește faptul că orientalistul Aurel Decei a spulberat din istoriografie invenția Bezaram-ban – Ilaut (cu variante, inspirate din scrierea lui Rashid-od Din), fiind vorba de castelanul de Sandomir, Brzesk, din Țara Liovului. Altminteri, în materie de năvala tătarilor din 1241 cititorul poate renunța la cap. I din lucrarea lui N. Dj (p 27 și urm.), îndemnându-l să prefere demersul de înaltă ținută al lui Victor Spinei (Ist. Rom., III, Genezele românești, Ed. Encicl., Buc., 2001; spre a nu reveni, menționez că tot aici, la rându-mi, ofer o interpretare mai judicioasă a Diplomei ioaniților – 2 iun. 1247, decât încearcă, precar dar stufos în exprimare, dl Djuvara).

Numai că N. Dj. dovedește și alte, chiar mai serioase lacune în plan informațional – mai mult, trece intenționat, vădind carențe metodologice, peste faptul că în materie de nume personal precum Tugomir/Thocomer s-au exprimat istoricii noștri vechi – un Al. D. Xenopol, de pildă (menționat de N. Dj. doar ca fiind de origine etnică străină, un „xenos” ce ascundea originea sa irlandeză ...!, cf. p. 144), care în Istoria sa menționează nu numai faptul c㠄Basarab care domnea în Muntenia în 1332 este dat într-o diplomă din acest an a regelui Carol Robert napolitanul ca fiul lui Tugomir (Thocomer)”, ci și pe acela (deloc întâmplător, desigur) că prioritatea celui care a folosit mai întâi documentul respectiv aparține lui B. P. Hasdeu – cf. A. D. Xenopol, II, ed. a III-a (I. Vlădescu), resp. ed. N. Stoicescu – Maria Simionescu, Ed. Șt. și Encicl., Buc., 1986, p. 243; Hasdeu, Ist. Critică ..., I (1875), resp. ed. Gr. Brâncuș, Ed. Minerva, Buc., 1984, p. 189; mai târziu, în 1899: „eu cel întâi am constatat numele tatălui lui Alexandru Basarab [sic! astfel considerau istorici vechi, n. N. C], menționat într-o diplomă din 1332”, v. Etymologicum ..., IV, p. CLXX, citat ap. Xenopol. Și lui Dimitre Onciul i s-a părut că Thocomer(ius) din 1332 „aduce mai mult” cu Tugomir (în scrierile sale passim), aici, spre exemplificare (în context fiind vorba de circumstanțele războiului din 1330, tratat într-o manieră mai mult decât discutabilă de senescentul autor de astăzi, v. cap. VI, p. 155 și urm.) meritând a fi reproduse idei exprimate în text, precum și în primele rânduri dintr-o notă de subsol și unde savantul medievist aproape că își expune substanța opiniilor. Astfel, scria Onciul, în 1301-1308, timpul interregnului ungar, „când trebuie să punem achizițiile voievodului român în confiniile regatului, încă nu domnea Basarab [....]. În același timp, tatăl lui Basarab, numit într-un document unguresc din 1332 «Thocomer», probabil și predecesor în domnie, era pe atunci încă în amintire la curtea lui Carol Robert, poate în urma relațiilor ce le va fi avut cu acesta după 1308, când voievodul transilvan, aliatul voievodului român, refuza până la 1310 să recunoască pe noul rege. Din aceste elemente de tradiție și de date istorice pare să rezulte că confiniile regatului cele revendicate în 1330 au fost ocupate de predecesorul lui Basarab, probabil tatăl său Thocomer”. Iar mai departe – atenție!: „Tradiția cronicilor noastre înfățișează «descălecatul» acestui Negru Vodă ca purces din Amlaș și Făgăraș la Câmpulung, apoi la Argeș, unde el «și-au pus scaunul de domnie». În realitate, descălecatul atribuit predecesorului lui Basarab n-a putut să fie decât invers, de la Argeș, capitala principatului, la Câmpulung (mai înainte sub stăpânire ungurească [mai degrabă săsească, n. N. C.], apoi la Făgăraș și Amlaș, în țara vlahilor din Transilvania [...]. Această vagă amintire despre vechiul descălecat de peste munți, păstrată in tradiția întemeierii, s-a contopit apoi cu tradiția despre faptul posterior al unirii părților de peste munți cu nou înființatul principat al Țării Românești” [subl. N. C.]. – vezi, D. Onciul, Titlul lui Mircea cel Bătrân și posesiunile lui, în Scrieri istorice, II, ed. A. Sacerdoțeanu, Buc., 1968, p. 102-103 (cu n. 178, opiniile lui Gr. G. Tocilescu din 1886 și A. D. Xenopol din 1889, spre a împăca tradiția cu istoria admit că Tugomir/Thocomer a luat în domnie numele de Radul Negru, și-i atribuie „descălecatul din Amlaș și Făgăraș. Această părere, sprijinita pe tradiția câmpulungeană, trebuie modificată în înțelesul arătat”). Asemenea opinii, analizate cum trebuie, i-ar fi prins mai bine preopinentului nostru, care se străduie în van să mai discute – și cum anume! – despre Letopisețul cantacuzinesc și explicația ciudățeniilor din el, resp. în cap. IV, p. 83 și urm.

Adaos informațional ignorat de N. Dj: Tih/din și „tih” – liniștit sau „tihy” – tăcut regăsit în „6. Tihomir zis și Tugomir Wd., tatăl lui Basarab I (= Tocomer în doc. lat. ungare)”, cf. N. A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc, Ed. Academiei, Buc., 1963, p. 389). Mai nou, o exemplificare grăitoare din spațiul moldovean: „seliștea lui Tigomir pe Bucovăț” – mențiune în hotarnica pentru Oană vornic din 1420 (moșii ajunse curând în stăpânirea vechii m-ri Căpriana, de care m-am ocupat în 1996) – v. Al. Gonța, DIR, A, Moldova, veacurile XIV-XVII (1384-1625). Indicele numelor de persoane, curavit I. Caproșu, Ed. Academiei, Buc. 1995, p. 665, s. v. Tigomir.

În scurt, în onomastica medievală, inclusiv în Transilvania, în „țările” sale au intervenit, inevitabil, la nivelul clasei stăpânitoare feudale (dar și în popor) nume personale și patronime împrumutate, de origine slavă, cumană, apoi și maghiară etc., care nu dezvăluie neapărat că ele ascund și etnicul respectiv, dovadă că Basarab, de origine „cuman㔠în viziunea lui N. Dj. (și a istoriografiei maghiare, în general – cum reiese și din ultimul Magyar Nagylexikon în 19 volume, unde, de pildă despre satul Basarabasa din Țara Zarandului, menționat în 1437-39 (v. Șt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, II, p. 216, p. 317), se afirmă că fusese „întemeiat de cumani” – inf. în piesă de V. Lechințan, de la Arhivele Naționale din Cluj-Napoca, 8. III. 2008), era știut drept „olacus” în cancelaria angevină, cf. doc. din 26. XI. 1332).

De acest document m-am ocupat cu ani în urmă, semnalând faptul că menționarea numelui lui Thocomerius alias Tugomir/Tihomir se datorează absolut hazardului istoric: un dregător regal, judele Curții lui Carol Robert, adresează împreună cu fratele său rugămintea ca regele să reunească cinci litterae patentes (emise între 22 iunie și 17 august 1332, privind moșii și dependințe din Austria și în care, evident, nici vorbă de războiul purtat de rege, de Basarab I și de tatăl său!) în una privilegială (litterae privilegiales) – ceea ce regele concede, mențiunile atât de importante pentru istoria noastră aflându-se în redactarea propriu-zisă a actului privilegiat, deci după transcrierea (=transumptum) celor cinci patente – v. reproducerea foto ca anexă la articolul subsemnatului, supra, fig. 1-2 (cf. DRH, D/1, nr. 25, p. 49-52, act publicat de G. Fejer, Codex ..., VIII/3, 1832, p. 623-27). în lucrarea sa, dl Djuvara se dovedește absolut aerian, de vreme ce scrie: „Numele tatălui lui Basarab ne este cunoscut printr-un singur document: la 26 noiembrie 1332, regele Carol Robert îi dăruia o moșie lui Laurențiu, etc.” (p. 111-112)! Cinci erau moșiile, în locuri diferite și nu era vorba atunci, în toamna lui 1332, decât de un suveran act de reconfirmare din partea regelui, aspect scăpat din vedere juristului nostru de azi. Dacă judele amintit nu ar fi insistat cu demersul său pe lângă rege, nici astăzi nu am fi știut de numele tatălui lui Basarab I, căci mențiunea din toamna lui 1332 este absolut singulară! (sub rezerva documentelor din arhivele ungare care mai stau, cert, dosite). Revine a spune, că hazardul i-a dat prilej și d-lui Djuvara de a se pronunța despre un voievod de neam „cuman”..., dar fără a binevoi să fie și prob în demersul său, acceptând contribuția subsemnatului, inclusiv în plan arheologic.

Fapt este că autorul a avut sub ochi articolul meu din 1986, dovadă că i s-a năzărit și d-sale să vorbească de Niccolò Luccari („star neutrale in quella guerra”, etc. fiind vorba de episodul 1330 – Velbujd), urmându-1 însă, privitor la invazia angevină, pe dl C. Rezachevici (în treacăt, căci nu voi reveni asupra momentului Iachint – 1359, tratat mai bine, socot, în articolul subsemnatului din „Argesis”, XI, 2002, p. 137-42), N. Dj. trece sub tăcere localizarea lui Iachint la Câmpulung, potrivit ipotezei neașteptate a celui abia menționat); furt de-a binelea în materie de citare, de vreme ce la p. 167-68 dă impresia că d-sa defrișează împrejurările venirii la tron a lui Basarab I (în condițiile inimiciției regelui angevin – episodul Mehadia, etc.), apoi în multe alte locuri, inclusiv referitor la mențiunea din Chronicon pictum, despre ultimele două zile ale războiului din 1330 – textual feria sexta beati Martini et post in sequenti <feria secunda> (p. 188!). Or, formularea redată ca atare, respectiv adaosul în paranteze unghiulare, aparține subsemnatului, fiind preluată din varianta publicată în „SRH”, I, p. 499 și aflată întocmai în actul capitlului transilvan din 16. III. 1331 (DRH, D/1, nr. 19, p. 42), ceea ce N. Dj. nu catadicsește să menționeze, ignorând, ca jurist de formație, principiul străvechi – suum cuique tribuere, neminem laedere. Meteahnă greu vindecabilă, desigur, dar deloc scuzabila la atâtea pretenții afișate urbi et orbi.

În fine, un ultim aspect se cuvine relevat: lucrarea, prin autorul ei, ne îndeamnă să reținem un dat istoric și anume că spre deosebire de vecini, care de timpuriu și-au construit state puternice, românii, popor molatec, izbutesc abia către 1290, prin descălecatul din Făgăraș, să simtă mâna forte a unui principe de neam „cuman”; mesaj subliminal transmis vremurilor în care ne aflăm ...

 

Nicolae Constantinescu

 

Reluat, cu acordul autorului, din Argesis. Studii  și  comunicări – seria  istorie, XVI, 2007, p. 509-515.