Dorina Negulici, Feronerie brașoveană secolele XV-XIX. Brașov, Ecran Magazin, 2003, Brasov, 264 p.

 


 

 

 

 

Cărțile care privesc istoria artefactelor de pe teritoriul actual al României sunt puține. Tentația subiectului pare să fi fost mică sau prea puțin exersată.

Deschizând cartea recenzată, observăm faptul că încă din introducere autoarea ne previne asupra calității slabe a documentării, care ar consta în consultarea „lucrărilor unor specialiști de recunoscută autoritate în materie, dar nu foarte mulți și mai ales nu de dată foarte recentă”. De fapt bibliografia găsită de Negulici este învechită, iar specialiștii din acest domeniu sunt numai trei: Temesvári Ferenc, Andrei Pănoiu și Tancred Bănățeanu; cei trei sunt citați cu lucrări din anii 60-70, dintre care unele nu au legătură directă cu subiectul. Din cele 36 de studii și articole publicate, doar cinci datează din perioada postdecembristă, iar 31 sunt din perioadele antebelică (5), interbelică (3), al doilea război mondial (4) și din perioada regimului comunist (19). Vechimea lucrărilor consultate contează mai puțin, decât faptul că acestea nu sunt relevante sau nu au nicio legătură cu subiectul propus de autoare.

Întregul discurs din Cuvântul înainte atestă faptul că autoarea nu cunoaște nici noțiunile generale și nici bibliografia generală a domeniului de care se ocupă[1]. Astfel aceasta utilizează studii aflate în afara subiectului, cărți de popularizare sau broșuri ale unor muzee. Bibliografia selectivă este destul de restrânsă din punct de vedere cantitativ și de fapt reprezintă întreaga bibliografie citată, căci în cele 180 de note nu apar și alte titluri decât cele din bibliografia selectivă.

Trimiterile bibliografice arată că Negulici nu utilizează corect sistemul clasic de notare, așa că idem apare mereu, obsedant, în locul altor formule. De fapt, citind cu atenție notele, observăm că autoarea nu știe deloc cum se utilizează formulele latinești, astfel că nu ântâlnim deloc eadem sau ibidem, iar idem și op. cit. sunt folosite fără nicio noimă. Abrevierile titlurilor și vreunul din sistemele de citare folosite pentru periodicele din țară și din străinătate îi sunt cu totul străine autoarei.

Unii autori au nume scrise eronat, de exemplu Reiner Kahsnitz[2], care este citat în variantele de „Rainhard Kahsnitz[3]” și Rainer Kohnitz[4], Ștefan pascu[5] (sic!), Franz Sales Mazer (sic!) în loc de Meyer [6] etc.

În Introducere sunt prezentate pe scurt toate capitolele și se aduc mici „lămuriri” care de fapt urmăresc să scuze, fie lipsa de substanță a unor capitole, fie deficiențele de documentare, de datare și încadrare a pieselor ori să argumenteze inserarea unor obiecte și piese care n-au de face cu domeniul pe care și l-a propus să-l cerceteze. (Și dacă tot suntem la partea de scuze, cred că autoarea ar fi trebuit să o facă și pentru tipologiile hazlii și nenumăratele inepții cu care și-a împănat lucrarea).

Din păcate, trebuie să încep cu un verdict: cartea d-nei Negulici nu merită o recenzie propriu-zisă, pentru că ar trebui rescrisă în întregime. De aceea îi voi face aici o prezentare restrânsă, cu câteva mostre care să lămurească despre calitatea pe care o are și cu aprecierile pe care ni le-a stârnit.

Autoarea folosește pentru volumul său de „specialitate” un limbaj prețios, presărat cu figuri de stil, care sunt de fapt cuvinte alăturate pompos ce creează confuzii și stârnesc ilaritate. Dar, și mai grav, majoritatea titlurilor din cuprins nu sunt acoperite de conținutul capitolelor, iar multe dintre „obiectele de feronerie” din catalog nu fac parte din această categorie sau sunt determinate eronat.

Dacă aș caracteriza în câteva cuvinte primul capitol aș spune că este o simplă compilație încropită din câteva studii despre relațiile comerciale ale Brașovului și câteva culegeri de documente privind breslele, publicate în perioada 1970-1999. Notele acestei compilații (45) nu conțin nici o trimitere bibliografică despre feronerie, despre evoluția meșteșugului și a tehnicilor de prelucrare a fierului în spațiul românesc sau în cel european.

Evitarea unor subiecte precum apariția metalurgiei și prelucrarea fierului în antichitate și în Evul Mediu își are originea în lipsa unei cercetări minime în domeniu. Trecând peste exprimarea greoaie ori puerilă, observăm că autoarea a expediat în câteva rânduri momente importante din istoria meșteșugului prelucrării din antichitate până în evul fierului[7], iar despre prelucrarea fierului în epoca modernă sau în perioada revoluției industriale, nu ne relatează nimic. În schimb, descrie lăzi de breaslă pe câteva pagini, deși nu era cazul în acest capitol. Dar, fiind aici, nu am putea trece peste monumentalitatea afirmației prin care fierarul este proclamat primul producător pentru comerț din istorie. Și așa, toată preistoria a fost aruncată peste bord de „competența” autoarei!

Într-un al doilea capitol, intitulat Aspecte ale tehnologiei fierului în Evul Mediu, sunt prezentate sumar și unele probleme legate de prelucrarea fierului. Dar erorile existente în rubricile acestui capitol sunt frapante, așa încât pare inferior primului capitol, în care existau, totuși, niște informații despre exportul cu produse de feronerie realizat de brașoveni în Evul Mediu. Conținutul capitolului este haotic, rubricile textelor sunt copleșite de inepții nenumărate despre tehnici și operații de prelucrare, iar între rubrici sunt intercalate zeci de imagini fără explicații. Descrierile operațiilor și tehnologiilor utilizate de către meșterii fierari se află la limita dintre ridicol și grotesc, arătând un nivelul extrem de superficial al documentării. Iată câteva din multe din exemple care pot fi citate: „Îmbogățirea formelor de bază prin despicare se face prin multiple înroșiri ale metalului pentru a i se putea aplica mai multe operații cu scule diferite”; „Sudarea sau deformarea plastică la cald prin împreunarea a două sau mai multe piese care se aduc într-o formă unică, se aplică formelor deja existente prin utilizarea celorlalte operațiuni cunoscute”; „Sudarea se aplică și benzilor rulate sub formă de vrejuri creându-se astfel ansambluri vegetale”; „O matriță din zinc sau oțel prelucrat prin scobire”; Torsionarea înseamnă sucirea unor bare în jurul propriilor axe ceea ce le dă o formă de șurub”; „având reprezentate (sic!) broască în secțiune”; „Sunt reprezentate, alături de secțiunea prin mecanismul unei puști toate piesele componente ale acesteia”.

Din aceste „contribuții” memorabile la cercetarea meșteșugului feroneriei, un cititor mai puțin avizat ar putea înțelege c㠄multiplele înroșiri ale metalului” reprezintă un procedeu tehnic, când de fapt autoarea nu cunoaște vocabularul minim de specialitate. O demonstrează și când folosește adevărate perle ca „ofevrari” sau „gol cu terminație arcuită”.

Capitolul al treilea este intitulat pompos De la meșteșug la abordare științifică, dar în fapt el nu reprezintă decât o încropeală de texte și planșe, în stilul mai nou al referatelor școlare. Autoarea și-a propus să ne descrie circa 28 de planșe cu scheme și „desene tehnice” în care sunt figurate obiecte de feronerie și arme de foc (deși cele din urmă nu sunt de inclus la această categorie), utilizate probabil ca modele de către ucenici, calfe și meșteri.

 M-aș fi așteptat ca, eventual, imaginile planșelor să fie de dimensiuni mai mari, clare, și să fie însoțite de câte un comentariu concis. Autoarea a fost însă de altă părere asupra structurării conținutului acestui capitol și, profitând de faptul că unele dintre aceste desene erau pe hârtie cu filigran, ne-a arătat o mostră din cunoștințele sale vaste în domeniul filigranelor și producerii hârtiei. Din cauza calității mediocre a imaginilor din planșe se observă câte o balama, câte o cheie și o clanță, dar piesele de dimensiuni mici, foarte numeroase, nu se disting. La fel se întâmplă și în cazul planșelor ce conțin scheme ale unor arme de foc și unelte.

Considerațiile Dorinei Negulici pe teme din cele mai diverse privind istoria artei sunt cel puțin hilare, pentru că autoarea a început doar întâmplător să se ocupe de arhitectură, urbanism și chiar de istorie socială. Totul într-un discurs extrem de distractiv, cu o exprimare demnă de personajele lui Caragiale (domnul Goe, Bîrsescu sau Mariu’ Chicoș Rostogan), din care oferim numai câteva pilule: „aliniera (sic!) înghesuită a caselor e (sic!) specifică secolului al XVII-XVIII-lea (sic!)”; „...este vorba de clădiri impetuoase realizate după planuri arhitecturale”. Sunt curios în ce lucrare a citit autoarea despre „clădiri impetuoase”, pentru că probabil își închipuie că adjectivul impetuos este sinonim cu impozant. De asemenea, îmi exprim rezervele în privința asemănărilor dintre casele negustorilor și meșteșugarilor din Brașov și casele de la țară, legat de numărul camerelor (două) ce le compuneau.

La sfârșitul acestui capitol se discută despre statutului locuitorilor din Șchei, și d-na Negulici ține să ne informeze că nu erau țărani, dar nici cetățeni ai orașului. Însă, abordarea acestei probleme nu-și avea locul în finalul acestui capitol, de fapt nici măcar în acest volum, care este dedicat unui cu totul alt subiect. Dar îndepărtarea de tema propusă o caracterizează pe autoare, așa că pare firesc ca pe cuprinsul unei pagini și jumătate să vorbească despre dreptul de face comerț al românilor și secuilor, despre transhumanță și „stratigrafia (sic!) social㔠(în loc de stratificarea socială).

Capitolul al patrulea, Catalogul de feronerie, este cuprins între paginile 55-140 și împarte obiectele în șapte categorii, după criterii de clasificare ce rămân neexplicate:

A.     Piese de harnașament, arme albe, archebuze

B.     Ornamente ale lăzilor de breaslă

C.     Tipare pentru ostie, tipare sigilare, poansoane

D.    Sfeșnice, felinare limbi de ceas

E.     Mecanisme și piese de închindere (sic!)

F.      Chei

G.    Ciocane de poartă

H.    Steaguri de vânt, ornamente metalice pentru case și firme

Din nou, diletantismul este ceea ce iese în evidență de la prima vedere a acestor pagini. Așa-numitul catalog al obiectelor din fier forjat nu este exhaustiv, între „marile absente” aflându-se o masă din fier forjat, din colecția muzeului brașovean,,pe care autoarea o consideră ca fiind lucrată de către orfevrari (sic!). În schimb, apar câteva arme de foc, scări de șea, pinteni, scripeți, potcoave, săbii, o arbaletă, câteva ghiulele de fontă, o casă de bani din fontă, topoare de bronz - realizate prin turnare - „clești de coacere (sic!) a ostiei” și dornuri, piese care nu au ce căuta într-un catalog de feronerie. De fapt - și poate trebuia spus de la bun început -, Dorina Negulici nu are idee de nici o metodă de cercetare și nici o concepție clară asupra ceea ce înseamnă feroneria, ocupându-se abuziv de un subiect pe care nu-l stăpânește câtuși de puțin[8]. Așa că, pentru Negulici forjarea reprezintă suma tuturor procedeelor tehnice de obținere a unui produs din fier; continuând cu aceeași logică simplistă și paralelă, autoarea consideră că orice obiect din fier este o piesă de feronerie, chiar dacă aceste obiecte au cu totul alte funcționalități decât piesele propriu-zise de feronerie.

Lipsa unor modele consacrate și a unei bibliografii de specialitate își spune cuvântul în descrierile pieselor din catalog, care sunt absolut puerile și pline de confuzii, mai ales în ceea ce privește identificarea obiectelor (ex: topoarele din bronz(!) sunt considerate „ciocane de poartă”). În cazul cheilor, bibliografia se reduce la numai două articole scrise de Temesváry Ferenc, dar care oferă analogii doar pentru piese din secolele XII-XV, în timp ce majoritatea cheilor din colecția muzeului datează din secolele XVI-XVIII.

Vocabularul de specialitate nu este cunoscut de către autoare, dar această deficiență este „rezolvat㔠prin tot felul de expresii care-i par potrivite doamnei Negulici. Așadar, găsim pentru clești: clește tipar pentru coacerea ostiei; tipar pentru coacerea ostiei; clește tipar pentru coacerea azimei, cu palete pătrate; clește tipar pentru coacerea ostiei cu două brațe articulate; clește pentru azimă cu brațele îmbinate prin nit; clește tipar pentru ostie cu palete dreptunghiulare; tipar pentru ostie. Pentru lăzi: lădiță de breaslă; lădița metalică de breaslă; ladă ferecată; ladă dintr-un lemn; ladă casă de bani. Pentru pinteni: pinten complet; pinten căruia îi lipsește rotița; pinten incomplet. Broaște de ușă: broască mare; broască de poartă cu șildul trilobat superior; broască cu aplică de montare; broască cu mecanismul montat în suport dreptunghiular adâncit; închizătoare(broască) din aceeași perioadă cu celelalte două anterioare; închizătoare de poartă; închizătoare de ușă; închizătoarea unei lăzi; închizătoare de ladă. Clanțe: clanță cu volută; clanță de forma unei frunze cu nervuri lobată; clanță de forma unei semisfere florale cu două calote terminate în petale centrate de orificii poansonate; clanță cu partea activă oval profilată; clanță din fier turnat. Două conuri hexagonale (!) intersectate într-un cub cu protuberanțe. Chei: cheie franceză; cheie nemțească; cheie cu fusul tubular (nemțească); cheie nemțească cu tija profilată circular la partea superioară; cheie tubulară cu profil inelar pe care se sprijină floare circulară pe spin median; cheie nemțească cu fusul lipit prin brazare și profilat hexagonal.

            La o primă vedere, capitolul V, Feronerie aplicată, pare mai curând o invitație la o plimbare prin cartierele istorice ale Brașovului, decât o abordare științifică a feroneriei, însă lucrarea Dorinei Negulici are pretenții științifice clar enunțate: „instrument de lucru pentru abordări ulterioare ale domeniului”, pus la „dispoziția specialiștilor[9]”.

Descrierile obiectelor sunt lungi, confuze și iritante, căci d-na Negulici în loc să descrie doar „piesele de feronerie”, recurge la descrieri ridicole ale unor imobile, porți din lemn, pavaje, vrând parcă să ne demonstreze că are ceva cunoștințe, dacă nu în domeniul feroneriei, măcar în domeniul mai larg al istoriei artei, și urmând aceleași tertipuri școlărești precum elevii mediocri, turuie vrute și nevrute pe lângă subiect. Practic, toate informațiile despre obiectele din fier forjat sunt însoțite de ample descrieri ale caselor și porților, deși acestea nu făceau obiectul cercetării. Descrierile sunt însoțite din plin cu termeni inadecvați și cu informații din cele mai diverse despre lucruri îndepărtate de subiect, ca de exemplu, inscripții de pe grinzile de lemn din interiorul caselor sau de pe pietre, ornamente din stucatură, cornișe ori acoperișuri de case, pavaje și ziduri ale unor curți.

 Pierdută într-un hățiș de vorbe și expresii pe care nu le stăpânește, autoarea așterne pe hârtie enormități de neconceput pentru un cunoscător al istoriei artei, și chiar pentru un simplu cititor, totul scris fără punct și virgulă, oarecum pe nerăsuflate. Dau ca exemplu numai câteva citate: „Poarta mare din două blaturi cu friz (sic!) median de îmbinare are sub copertina din țiglă susținută de grindă din lemn două registre decorative. Unul de grilaj din stâlpișori profilați, montat pe șipcă și sub el registrul traforat cu două rozete înscrise în cercuri interesant intersectate”; „pe zidul porții se păstrează încă o mică construcție cu arcade”; „prin lățire ciocănită s-a realizat aplica de montare; „Este foarte frumos mulată pe arcul porții o tablă de protecție”; „Butonul de manevră este montat chiar în centrul blatului portiței; „Portița și cu rol de poartă, are frontul dreptunghiular, grilaj traforat, copertină din tablă”; „Poarta și gardul imobilului se apropie foarte mult, compozițional, de cele de la numărul 16”; „Casa de zidărie, cu geamlâc și pridvor de lemn, are fațada marcată”; „portița joacă și aici rolul de poartă”; „Blatul superior păstrează butonul de manevră circular”; „Scoaba are terminația străpunsă prin forjarea la cald și despicată, în care este introdusă perpendicular o piesă forjată peste o bosă metalică”; „curtea închisă cu zidărie în care s-au practicat golurile pentru poartă și portiță”; „Golul porții are terminația arcuită”; „Gemurile (sic!) pivniței poartă grilaje decorative, realizate din cercuri din bară de fier montate prin sudare pe bare drepte”; „Scocul are montați doi dragoni încoronați, cu limba-săgeată scoasă”.

Deoarece autoarea s-a ocupat mai mult de prezentarea caselor și porților din lemn decât de ornamentele din fier forjat, cele din urmă au rămas cu descrieri scurte și imagini neclare. Mai mult chiar, patru dintre casele prezentate în acest capitol nu au nici un element din fier forjat, de aceea nu înțelegem de ce imaginile acestor case au fost incluse în carte. În unele descrieri apar erori banale, ca de exemplu confuzia ordinului doric cu cel corintic, în descrierea unor capiteluri. Cel mai adesea autoarea confundă stilul eclectic cu cel neoclasic.

Întregul volum este marcat de greșeli numeroase de punctuație, ortoepie și de tehnoredactare. Frecvența unora dintre aceste greșeli ne îndreptățește să credem că autoarea este convinsă că scrie „ca la carte” atunci când pune adjectivul înaintea subiectului sau când pune virgulă sau punct între subiect și predicat. Așa sunt adjectivele antepuse: „o frumoasă poartă”, „utile podoabe”, „frumoasă construcție”, un „foarte frumos steag de vânt”, „o adevărată lucrare artistică de meșter”, „frumoase opere ale unui meșter în prelucrarea fierului”, „un frumos ornament”, „real folos”, „deosebită frumusețe” ori diminutivele: lădiță, portiță, stâlpișori etc. De asemenea, ne întâlnim foarte frecvent cu lipsa punctuației sau chiar a subiectului, unele fraze ajungând din acest motiv absolut de neînțeles: „Din panouri de tablă, ornamentate vegetal cu aplicații forjate în matriță și nituite, se sprijină pe un soclu de cca. 35 cm. de formă cubică”; „Îmbinarea cu registrul terminal este marcată de frumoase frunze de acant, iar terminația este bogat ornamentată cu spirale evolutive și friză de frunze libere din mijlocul cărora se înalță un buton circular cu nervuri și margine festonată...”; „Sub friza traforată de sub copertina, cu terminația festonată, urmează registrul cu decor romboidal, iar jumătatea inferioară are scândura dispusă pe verticală cu profile dreptunghiulare. Îmbinarea acestor forme geometrice cu liniile ondulate ale frizei traforate, crează un ansamblu a cărei eleganță este subliniată și de clanța cu buton oval pe braț sub formă de vrej realizat prin despicare și lățire ciocănită frumos arcuit”.

Pentru ca gustul amar pe care mi l-a lăsat această carte să fie deplin, am găsit, la sfârșit, și o erată. Dat fiind conținutul cărții, prezența ei, cu cinci greșeli de tehnoredactare, mi-a părut mai curând o glumă sinistră. Ce să faci cu o erată la o carte care nu trebuia scrisă sau la una care ar trebui rescrisă?

La final, l-aș cita pe Xenofon care, scriind despre cunoaștere, afirma: „Dacă cunoaștem firea unui lucru o putem lămuri și pentru alții, însă dacă nu o cunoaștem, nu este de mirare dacă ne înșelăm singuri și înșelăm și pe ceilalți”. Dorina Negulici s-a înșelat mai întâi pe sine, apoi ne-a înșelat și pe noi, cititorii, care luându-ne după titlu, chiar am crezut că avem de-a face cu o lucrare științifică.

Din nefericire, lucrări de o asemenea calitate se publică des în România. Mulți cercetători onești consideră că ele nici nu merită a fi prezentate și recenzate public, așa că rămân discutate critic doar la o cafea și pe culoarele instituțiilor, în cercuri private. Nici eu nu aveam de în intenție să scriu o recenzie, dar m-am decis să iau atitudine împotriva demersului mai mult decât penibil al autoarei, pentru că această carte este doar un exemplu bun pentru promovarea de azi a imposturii și prostului gust în cultură. Și, nu poți să nu fii iritat de atitudinea foștilor tovarăși din cultură care prin anii `70-`80 nu mai pridideau să laude regimul totalitar și să scrie articolașe despre rolul ceferiștilor în istorie, iar după așa-zisa Revoluție au devenit mari oameni de știință, scriind cărți pe teme despre care nu au cunoștințe suficiente. Primind fonduri publice, acești impostori își permit să publice cărți pe care și le proclam㠄științifice”, dar care sunt niște capodopere ale prostului gust și ignoranței, lucrări care constituie o rușine atât pentru instituțiile care le patronează activitatea, cât și pentru viața culturală, în general.

O astfel de lucrare a întocmit și Dorina Negulici, care, nestăpânind domeniul de care s-a ocupat în carte, a reușit să creeze o splendidă catastrofă. Am avut ocazia și anterior de a lectura „capodopere” ale sus-numitei, astfel încât aveam convingerea intimă că autoarea va da din nou dovadă de superficialitate, atât în tratarea subiectului, cât și în punerea sa în pagină. Și în privința aceasta nu m-a dezamăgit!

Impostura și promovarea nonvalorii au luat proporții uriașe în viața culturală din România de astăzi, dar acestea nu sunt penalizate de către lumea științifică decât într-o măsură redusă. Motivele acestei lipse de atitudine sunt de obicei de natură socială, contează mai mult pilele și funcția celui care s-ar simți vexat decât să-ți construiești o ținută de profesionist într-un domeniu.

 

Alexandru Stănescu

 


 

[1] Spre ex., Henri Réné Allemagne, La Serrurerie ancienne, Saint-Cloud, 1902; Henri Réné Allemagne, Ferronnerie ancienne (catalogue du Musée le Secq des Tounelles à Rouen), 2 vol., Paris, 1924; Henri Réné Allemagne, Les anciens maîtres serruries et leurs meilleurs travaux, 2 vol., Paris, Gründ, 1943; C. Arminjon et M. Bilimoff, Art du métal, Editions du patrimoine, 1998; L. Bakony et J. Rovière, Pratique du fer forgé, Eyrolles, 1981; P. Benoît et D. Cailleaux, Moines et métallurgie dans la France médiévale, A.E.D.E.H., 1991; G. Brodbeck, Le serrurier, Eyrolles, 1982; J. Joseph Brunner, Der Schlüssel in Wandel der Zeit, Berne & Stuttgart, P. Haupt, 1988; P. Clérin, La sculpture en acier, Paris, Dessain et Tolra, 1993; Marc Felman, Des clefs et des hommes, Paris, Editions Charles Massin, 2000; Alteneck Hefner, Johann Heinrich, Eisenwerke oder Ornamentik Schmiedekunst des Mittalters und der Renaissance, 2 vol. Frankfurt-pe-Main, 1870.

[2] Reiner Kahsnitz, Meisterwerke Nurnberger Schlosserkunst im Germanischen Nationalmuseum, Nurenberg, 1985.

[3] Dorina Negulici, Feronerie brașoveană secolele XV-XVI, Brașov, 2003 p. 260, nota 143.

[4] Ibidem, p. 260, nota 143.

[5] Ibidem, p. 258, notele 80, 82.

[6] Ibidem, p. 260, nota 124.

[7] Ibidem, p. 9. Autoarea ne prezintă în linii mari evoluția (amuzantă!) a feroneriei de-a lungul timpului: „Meșteșugul prelucrării fierului este vechi, iar cel dintâi meșteșugar care produce profesional pentru vânzare este fierarul. Lui i se atribuiau puteri chiar puteri supranaturale și complicități demonice datorită atmosferei atelierului în care lucra, iar pentru importanța muncii sale, pentru varietatea producției, în speță pentru producția de arme, meșterul fierar se bucura de o protecție specială. Atelierul său era considerat printre edificiile publice accesibile oricui, alături de biserică și moară. Pe măsura dezvoltării tehnologiei metalurgice, începând de la mijlocul secolului al XIII-lea din Franța și meșteșugul fierăriei se dezvoltă și se divizează într-o multitudine de branșe.”

[8] Ibidem, p. 54: „Dar în acest catalog nu ne propunem și abordarea armelor din colecție, acestea urmând să facă obiectul unui alt studiu separat datorită complexității pe care o ridică în determinare fiecare piesă și numărul mare al acestora. Am introdus în catalog, doar pentru exemplificare câteva din primele arme și piese de armură și harnașament care s-au fabricat la Brașov, precum și cele cinci archebuze pe care le deținem și credem că ilustrează convingător activitatea marii turnătorii de tunuri brașovene”.

[9] Ibidem, p. 6.