Un gotic parțial

 


 

Din ce în ce mai implicat în istoriografia orașului Cluj-Napoca, Lukács József merită o atenție specială. A publicat din ce în ce mai îndrăzneț despre monumentele și istoria urbei someșene. Printre altele, și „povestea” orașului, în asociere cu același fotograf și aceiași editură[1]. Acum a ieșit în fața cititorilor de limbă română cu o ofertă anume destinată doar iubitorilor de Ev Mediu[2].

Chiar dacă civismul napocensilor contemporani nu oferă semne marcante de interes pentru valorificarea zestrei lor istorice, există o categorică foame pentru literatura care să explice trecutul localității. De câteva bune decenii, Clujul a fost mereu ambalat în „istorii” care sfârșeau ba în blocurile Mănășturului sau cazanele de la CUG, ba în promițătoarele perspective promovate de politicieni cu istoria trasă la scară.

În această falie încearcă să pătrundă volumul lui Lukács József. Are de la început câteva atuuri: un ambalaj livresc de bună calitate, fără mărime exagerată, care-i conferă, alături de suportul financiar public obținut, și accesibilitatea pungilor mai strâmte la gură, o ilustrație care, în cea mai mare parte, se poate numi reușită.

Doar că, văzându-se atât de bine citit sau poate doar publicat, autorul a uitat că nu este singur iar specialiștii istorici ai orașului medieval nu au dispărut și nici nu se umbresc doar în birourile lor.

Recenzia noastră urmează după aceste rânduri introductive.

Este eronat ceea ce se afirmă, în diferite locuri (p. 6, 50), despre „îngăduirea” folosirii de către oraș a peceții cu reprezentarea porții cu trei turnuri. Corect este doar că din anul 1377, s-a păstrat primul document în care această impresiune sigilară s-a transmis către noi. Cu alte cuvinte, ea putea să fie mai veche și nu neapărat concedată de rege, ci doar asumată de către clujeni. Aceiași preciziune heraldică este pusă și în dreptul stemei regatului Ungariei, care, pentru autor, a fost instituită de către regele Bela al III-lea, nici mai mult, nici mai puțin decât în anul 1190 (p. 51). Iar în același loc, pe frontonul de vest al bisericii parohiale se imaginează, căci de văzut este imposibil, un scut colorat al „Austriei”. În sfârșit, leul de pe stema parohului Schleinig nu este „legat de turn” (p. 52), ci doar păzește o poartă ridicătoare, căreia îi aparține și lanțul greșit descris.

Întâlnim stângăcii generale care introduc tratarea obiectivelor. Bisericile romanice nu s-au născut din templele păgâne, cum crede autorul (p. 7), ci mult mai târziu. Este mult prea simplistă explicația bestiarului gotic, provenită din „groaza din sufletele oamenilor” (p. 7); la fel, este explicarea apariției goticului doar după relaxarea de temerile milenariste (p. 7); la începutul mileniului II, Europa era departe de a fi „plictisitor de pașnic㔠(p. 7); pereți nu pot fi înlocuiți cu ferestre (p. 8); diferența dintre goticul european și cel transilvan nu este de „un secol și jumătate” (p. 8), ci mult mai mică; prima construcție gotică de la noi nu a fost cea de la Cârța, ci aceea de la Igriș (dispărută); folosirea unor elemente gotice în secolul al XVII-lea, nu dovedește că stilul a trăit până atunci (p. 8), ci se explică prin chemarea specială a unor meșteri care să repare doar vechile structuri gotice; Clujul a devenit „oraș-comoar㔠nu în vremea goticului (p. 8, 30), ci în secolul al XVI-lea; cam greu de acceptat că datorită invaziei tătare de la 1241, s-a început epoca goticului (p. 9).

Apariția orașului s-a pus doar pe folosirea drumului imperial roman și pe ocnele de sare (unele prea depărtate, Turda și Dej). Genezele sunt mult prea complexe. Chiar zidurile romane trebuie să fi fost, inițial, o sugestie importantă pentru recidiva urbanistică.

Ambiguitatea construcțiilor de fortificare este evidențiată în dreptul anului 1405 (p. 22), deși din moment ce există o „Cetate Veche”, este destul de clar că ceva exista și înainte. Asupra aceluiași obiectiv se revine și în capitolul destinat bisericii/mănăstirii dominicane/franciscane. Nu știm de unde există siguranța numărului de turnuri și porți la acest prim obiectiv fortificat (p. 56). Chiar dispărute în bună parte, curtinele orașului se conservă însă pe sectoare importante. Câteva unghiuri de fotografiere a bisericilor lăsate deoparte, ar fi dat posibilitatea includerii unor bune imagini de ziduri cu drumuri de strajă pe console.

Autorul socotește că cea mai importantă clădire civilă gotică ar fi „Casa Matia”. O descrie cu suprapuneri cronologice care nu-i surprind evoluția corectă (p. 27). Nașterea viitorului rege nu a fost nici pe departe căutată. Ea a fost un accident, cum tot astfel trebuie să fi fost însăși rămânerea sa în viață, având în vedere distanța cronologică însemnată dintre Matia și fratele său Ladislau, interval în care Ioan de Hunedoara și soția sa Elisabeta au avut cu siguranță și alți copii, morți prematur. Chiar și locația camerei de naștere este îndoielnică, având în vedere faptul că la o clădire cu etaj, totdeauna camerele de favoare sunt la primul cat, și nu la parter.

A rămas afară una dintre cele mai importante clădiri istorice ale orașului, respectiv casa parohială. Din ea se oferă totuși un detaliu fotografic al uneia dintre ferestre (p. 27), fără nici un fel de comentariu asociat. În anii din urmă, numărul pivnițelor gotice ieșite la lumină și puse în valoare economică este impresionant. Nici una, în afara celei de la Casa Matia, nu este fotografiată sau măcar amintită. Este destul de păcat, pentru că o bună parte din turismul actual se va baza pe ele.

Nici vorbă nu poate fi despre demararea construcției bisericii parohiale doar după privilegiul lui Carol Robert, din anul 1316 (p. 29). Nici mica „teorie” a genezei pieții principale a orașului nu este de susținut (p. 31). Iar „acest locaș de cult trebuia să fi fost biserica Sf. Iacob, pomenită în documente drept capela Sf. Iacob, iar mai târziu capela Sf. Ioan” (p. 31) este, pur și simplu de respins pe de-antregul. În afara totalei incertitudini de succesiune cronologică, cu cea mai veche biserică a orașului în afara incintei și alături de amplasamentul celei actuale, o biserică nu se preface în capelă, iar o capelă nu-și schimbă hramul după viziunea vreunui exeget. Mai apoi, este clar pentru multă lume că Sf. Iacob a fost capela funerară a bisericii parohiale Sf. Mihail. Chiar și autorul o știe (p. 32). Deci utilitatea lor a fost sincronă, nu succesivă. Capela Sf. Ioan putea fi, foarte ușor, una dintre capelele interioare (la absidele laterale ori capela Schleinig). Raportul dintre declinarea cardinală a bisericii și laturile pieții este fără nici o relevanță. Deși cunoaște prezența elementelor romanice descoperite la Sf. Mihail, autorul așteptă încă cercetări arheologice. Dar ele există deja, cel puțin la nivelul cimitirului, care, în mod cert, funcționa acolo din secolul al XII-lea. Problema celei mai vechi biserici a orașului este reluată și în alt compartiment (p. 60), fără ca punctul de vedere al autorului să fie clar împărtășit. Nedumerirea legată de regimul de folosire al unei biserici medievale aflate în construcție ori reconstrucție (p. 38) este doar o chestiune de cultură de specialitate. Toată istoria fazelor de construcție și intervenție la biserică se puteau sugera printr-un plan colorat diferit.

Este, în opinia noastră, greșit să se afirme cu patrulobul cu inițialele ST, nu ar fi un însemn particular. Nu neapărat nobiliar, ci poate chiar de orășean. Se face chiar asocierea cu blazonul unei case (p. 44). Dacă parohul Georg Schleinig, care nu era nobil, și-a montat blazonul de cel puțin două ori în Cluj, de ce nu ar fi făcut-o și alți clujeni? Punerea împreună a reliefului menționat la 1401 (Isus pe muntele măslinilor), cu urmele unui relief înfățișând Răstignirea (p. 47), nu face decât să încurce pe lector.

Aranjamentele și motivațiile cronologice care ar explica montarea reliefului de pe frontonul de vest al bisericii Sf. Mihail (p. 51) sunt de privit cu multă rezervă. Dacă frescele sunt datate în secolele XIV-XV (p. 52) sau „în jurul  anului 1450” (p. 53), a le lega, fie și ipotetic, de părintele sculptorilor Martin și Gheorghe (p. 110), este ca și când ai admite că s-ar fi putut monta în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Ce trebuie ales dintre cele trei date prezente?

Anterioritatea unei biserici pe amplasamentul viitoarei mănăstiri dominicane este continuată mai mult pe baza unei tradiții fără dovezi, decât de date verificabile (p. 56-57). Dacă mărturia, nepublicată în detalii, a arhitectului Bágyuj Lajos (1978), susține că cele mai vechi elemente sigure provin din jurul anului 1260, atunci este foarte greu de strecurat vreo biserică mai veche ori, imediat după, noua biserică dominicană. Mica lecție despre istoria dominicanilor putea fi evitată sau măcar pusă în legătură cu benedictinii sau reforma „ordinelor cerșetoare”. Apariția lor în Ungaria este eronat motivată unilateral de convertirea cumanilor. Mai târziu, rosturile lor anti-eretice sunt prea exclusiviste (p. 58), având în vedere implicările similare ale franciscanilor. Deși menționat doar la 1397, conventul din Cluj pare să fi apărut în intervalul anilor 1321-1344. Nicolae de Mirabili nu a fost clujean (p. 59), ci italian de origine, doar naturalizat în Cluj. În alt loc se comite greșeala de a-l socoti pe Gabriel Polnar, episcop al Bosniei, abate de Cluj-Mănăștur, și abate al dominicanilor din Cluj (p. 102-103).

Nicăieri autorul nu folosește termenul propriu pentru definirea anexelor mănăstirii, respectiv acela de „claustru”. Alt termen neimplicat, al coridorului perimetral curții, este acela de „portic”. Este cu totul de neînțeles faptul că nu sunt amintite refacerile incisive ale claustrului, prin șantierul condus de către arhitecții Möller István și Lux Kálmán, la începutul secolului XX. În urma acestui proces, o serie importantă de elemente decorative au fost schimbate și înlocuite în spiritul concepției dominante în epocă, a „unității de stil”. Aceste replici se văd astăzi pe clădirea Liceului de muzică.

Biserica din Cluj-Mănăștur, nu aparține Clujului medieval. A fost mereu o altă entitate teritorială, socială și culturală. De aceea pentru noi nu este greu de crezut că a fost sat separat până la 1895 (p. 91). De obicei, leii artei romanice, prezenți în număr impresionant, reprezintă cu totul altceva decât simboluri regale și cu atât mai puțin ale regalității maghiare (p. 99). Este mult prea exagerat să ne imaginăm, numai pe baza reliefului refolosit în rotonda sexlobată, că ar fi un semn al unui atelier clujean de sculptură (p. 100). Mai departe, nici vorbă să se susțină că aici ar fi fost „una din principalele instituții de instruire a intelectualității laice din Ardeal” (p. 101). Era aproape exclusiv destinată formării intelectualității ecleziastice. Dac㠄Conventul” a meritat majuscula, e nedrept ca aceiași regulă să-i fie refuzat㠄capitlului” (p. 101). Dar, ambele sunt instituții comune, și nu cer titluri speciale.

Rotonda arheologică descoperită în nordul bisericii actuale merita, doar ea, câteva date, deoarece este unică în Transilvania și destul de rară în întreaga Europă Răsăriteană. Corul relict al bisericii este ba gotic, ba romanic (p. 103). Nu ni se explică cum de elemente decorative esențiale ale frontonului de vest au fost salvate și conservate în colecțiile vechiului Muzeu Ardelean (acum în depozitele Muzeului Național de Istorie al Transilvaniei). Tot pe același fronton există inscripții importante, care nu sunt împărtășite. Dacă se vorbește despre demolarea navei la 1818, în nici un singur aliniat nu se povestește refacerea navei și, mai apoi, concesiunea întregii biserici greco-catolicilor, apoi trecerea la ortodocși (1948) și, în final (după 1990), revenirea sa la catolici.

Vorbind despre statuia Sfântului Gheorghe, de pe strada Kogălniceanu, trebuie să reamintim tuturor că se discută în fapt despre una dintre cele câteva copii ale statuii al cărei original nu se mai află nici măcar lângă catedrala Sf. Vit din Praga, ci în interiorul muzeului din Hradul orașului ceh. Este ca și când ai vorbi despre replicile, făcute cu zecile, ale Lupei capitolina, împrăștiate cu generozitate de regimul lui Mussolini. Dacă s-a insistat într-atât asupra ei, discursul merita să conțină măcar anul de execuție al copiilor și o parte abreviată din larga discuție de încadrare în arta europeană a timpurilor.

În concepțiile autorului se simt ecouri de clișee amintind de interpretările vremurilor în care „clasele” medievale stăteau mereu în tensiuni sociale (biserici doar pentru oameni sărmani, „state feudale”, p. 7; „mari stăpâni feudali” – inexistenți, din jurul orașului, p. 9, imediat după cucerirea maghiară se dezvoltă feudalismul, p. 12). De asemenea, chiar abținându-se mult, autorul nu se poate detașa de evidentele sale simpatii reformate (ex. urmărirea singulară și extinsă a istoriei reformate a fostei mănăstiri franciscane, p. 83-88), să recunoaștem, destul de antagonice cu întreaga temă, când este vorba despre analiza unei epoci dominate doar de catolicism. Trebuie să ai destulă naivitate pentru ca să concepi „interiorul elegant, de o sobrietate puritan㔠al actualei biserici reformate, foste franciscane și iezuite (p. 87), dar care, în realitate, este de-a dreptul agresat de ostentația orgoliului blazoanelor nobiliare. În nici un caz, ele nu sunt mai potrivite decât vechile icoane sau sculpturi medievale. În fața lor, mecanicul sau învățătorul calvin de astăzi se face doar mai mic și mai umil, fără ca sentimentul să stimuleze în vreun fel credința în Dumnezeu.

Suntem în stadiul în care greșelile lingvistice nu se mai pot justifica ori chiar îngădui. Ele țin, la urma-urmei, de respectul față de cultura celuilalt, adică tocmai a aceluia căruia îi oferim un cadou în propria sa limbă. Dar ele, gafele, sunt prezente, viciind generozitatea gestului (ca și când „e bine și așa”, „oricum mă vei înțelege”, „n-ai decât să corectezi tu, dacă ști mai bine” etc.): „planuri de cruce” (= planuri în cruce, p. 7), „cruce pe ogive” (= cruce în ogive, p. 8), „boltei” (p. 8), „creneluri deschise”, „piatră recarisat㔠(= ecarisată), „coridoare de apărare” (= drumuri de strajă) (p. 23), „poartei” (p. 44), „fiale, adică turnulețe” (non-identitate, p. 50), „pietre de bolt㔠(nu toate „chei de boltă”, ci două sigur „console”, p. 52), fresce „pe două niveluri” (= două registre, p. 53), numele propriu „Margarete” (p. 60), „cuburile de sare” (= bolovani de sare, p. 61), „doamna … este amintită drept ctitorul” (p. 61), redarea banilor în „forinți” este un transfer din contemporaneitate, știut fiind că în Evul Mediu se opera doar cu „florini”, „încetată demolarea” (p. 83). Numele maghiare rămân neschimbate, alteori se traduc (ex. p. 75, 77); în alte situații s-au lăsat numele latinizate (p. 77, 100-101), iar variantele neuniforme se folosesc pe aceiași pagină (p. 102), fără să avem nici o motivație a acestui uz. Dacă doi dintre sfinții regi ai Ungariei sunt Ștefan și Ladislau, atunci cel de-al treilea nu mai este Imre (p. 108), ci Emeric. Unele erori sunt cu atât mai regretabile cu cât, un lector de limbă română este menționat (contrapagina de titlu), iar un corector de limbă dintr-un program de computer ar fi subliniat imediat majoritatea carențelor semnalate.

Ilustrația volumului este destul de contradictorie. Textul nu face trimitere la ea, lăsând-o independentă. Și chiar așa și este, pentru că sunt imagini care nu se asociază direct cu paginile în care au fost instalate. Pe drept cuvânt se poate aplauda o parte a ei: copia actului de indulgență papală de la 1349 (p. 35), calitatea unor detalii decorative din biserici (sculptură, p. 38, 42, 44, 45, 61, 63, 83, 91-93, 114 și pictură, p. 48, 49, 50 etc.). Prezența vechii cristelnițe de la Someșeni (p. 13), a peretelui de sarcofag al lui Ioan de Hunedoara, de la Alba Iulia (p. 22), a portretelor principilor Gabriel Bethlen (p. 76, rămas fără nici o legendă) și Gheorghe Rákoczi I (p. 77), imaginea capelei Calvariei, ridicată la 1831 (p. 100), nu au nici o legătură cu Clujul medieval. Deci, puteau lipsi.

Nu înțelegem de ce notele critice demarează doar de la compartimentul privind biserica parohială Sf. Mihail (de la p. 29 înainte). Paginile de început nu au asemenea note. Forma de citare a unor titluri (ex. nota 5, p. 53, „În volumul omagial editat cu ocazia împlinirii a 80 de ani de către Kelemen Lajos, p. 207-218”, cu altă variantă de citare la nota 3) sunt total inadecvate, fiind în contradicție cu normele elementare de citare bibliografică.

Parcurgerea listei bibliografice indică precis deficiențele de lectură ale autorului. Cele mai grave pot fi socotite necunoașterea sintezei despre mănăstirile dominicane ale Transilvaniei (Sanda M. Salontai, 2002), despre arhitectura mănăstirii franciscane (Papp Szillárd, 2005), despre începuturile artei Renașterii și studiile privind arta sculptorilor Martin și Gheorghe (Balogh Jolán, cu mai multe contribuții), studiile reunite despre orașul însuși (Entz Géza și Kovács András, 1995, Mihály Melinda, 2005, Radu Lupescu, 2005, vol. Orașe și orășeni. Városok és városlakók, 2006) sau despre orașe transilvane în general (H. Fabini, P. Niedermaier, Enikő Rüsz-Fogarasi, 2003). Alte titluri nu au nici o relevanță pentru temă și sunt incluse doar pentru a mări artificial lista (dublarea monografiei și a colecției de documente a lui Jakab Elek prin poziții separate date vol. I, respectiv volumelor II-III, Kovács András, Ioan Aurel Pop, Szabó Bálint, unele lucrări ale lui V. Vătășianu).

În concluzie, volumul pe care l-am avut spre analiză este estetic frumos, dar deficient în concepții și detalii. Informația sa nu ajunge până la zi. El propune doar viziuni particulare, care ar fi păcat să se cimenteze pe de-antregul în lectura publică. Goticul clujean este doar curtat, puțin mai popularizat, dar fără să fie restituit pe măsura și la calitatea în/pe care o merită.  

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Lukács József, Povestea „orașului-comoară”. Scurtă istorie a Clujului și a monumentelor sale. Volum ilustrat cu fotografii de Várdai Levente. Cluj-Napoca, Edit. Biblioteca Apostrof, 2005, 144 p.

[2] Clujul gotic. Volum ilustrat cu fotografii de Várdai Levente. Cluj-Napoca, Edit. Biblioteca Apostrof, 2007, 119 p.