Matei Cazacu, Dracula. Traducere din franceză de Dana-Ligia Ilin. București, Humanitas, 2008, 459 p.


Datoram aceste rânduri de câtva timp, în așa fel încât să-mi arăt reacția la o distanță mai scurtă de la tipărirea volumului de la care ele pleacă. Dar pentru că este o monografie care a cunoscut reluări într-un răstimp de aproape două decenii, voi avea prima scuză a întârzierii. Este la fel de adevărat că, primele ediții, publicate în străinătate, au ajuns greu în România ori în orice caz mult mai greu în inima Transilvaniei, decât la București.

O sinteză asupra unei persoalități istorice medievale are șanse puține de a se modifica esențial foarte repede. Amorțirea noastră științifică este motivul următor pentru care aceleași șanse se reduc și mai mult.

Varianta românească a istoriei lui Vlad Țepeș, publicată la Editura „Humanitas”, stă sub semnul prestației de traducere îndoielnică a Danei-Ligia Ilin. Există mai ales o joacă nepermisă cu onomasticoanele, la care se adaugă transferul lingvistic nefericit al unor instituții (voievodat = principat, voievod = guvernator ori regent). Din păcate, nici autorul nu se poate deroba de responsabilitatea acestei variante depărtate de formele corecte, în calitatea sa de român nativ.

În continuare voi urmări sistematic câteva aspecte evidențiate în volum care mi-au stimulat observații. Nu au fost sistematizate, ci ele urmează, în general, derularea paginilor. Importanța lor este inegală.

La p. 15, autorul vorbește despre strategia habsburgică de 100 de ani care avusese drept scop „scurgerea resurselor din țările lor [Cehia și Ungaria] spre vistieria imperială”. O asemenea realitate nu a existat, fiind vorba despre una viitoare epocii cu care cartea se ocupă, care a demarat din secolul al XVI-lea. Vrem să mai scriem că nicio parte a Sfintei Coroane a Ungariei nu datează de la papa Silvestru (p. 16), ci doar vag din secolele XI-XII. Se scrie că Ioan de Hunedoara s-a căsătorit cu o aristocrată maghiară (p. 16), deși Elisabeta Szilágy aparținuse unei foarte modeste familii nobiliare. Același personaj nu a murit „glorios”, pentru că un asemenea final nu poate fi aplicat vreunui doborât de ciumă. Chiar și moartea „în plină glorie” i-ar fi contestabilă până la un punct, deoarece partida adversă avea un control incontestabil asupra tânărului rege Ladislau al V-lea, iar atribuțiile sale politice fuseseră drastic diminuate.

Dependența teritoriului de la sud de Carpați, de regatul Ungariei, numai de la Carol Robert (p. 29) este contrazisă de actele secolului al XIII-lea, în care aceeași realitate subordonată este constată. Același rege este dus de către autor la înțelegere cu Basarab, „dar iat㔠că imediat va urma bătălia de la posadă (p. 30).

Ioan de Hunedoara nu a ajuns niciodat㠄mare-vistiernic al regatului” (p. 116). Tot așa cum personajul Anton Verancsics nu a fost niciodat㠄diac regal și episcop de Transilvania” (p. 43).

Tulbure pare a fi și înțelesul conceptului de „natio” (p. 28). Ori, poate, este vorba doar despre „contribuția” traducerii. Pentru c㠄nobilimea unui grup etnic” la secui sau sași este în afara realității istorice. Bibliografia citată de către autor privitoare la evoluția elitelor românești din regatul maghiar (p. 48) este provenită doar din pene exersate în afara Transilvaniei. Autorul se contrazice singur când contrapune pe sașii „scutiți de obligația de a da oameni pentru trupele regale ungurești” (p. 62), cu cererea lui Ioan de Hunedoara care „le-a cerut sibienilor să-i furnizeze pe dată oșteni pentru înfruntarea cu turcii” (p. 119).

Problematica catolici-ordodocși este tratată paradoxal. Vlad I (Uzurpatorul) „se temea mai presus de toate de prozelitismul catolic” (p. 38), în timp ce adversarul său, Mircea cel Bătrân, marele aliat al ungurilor, ridica mănăstirile de la Cozia ori Cotmeana. La fel de catolic este, fără îndoială, Vlad Dracul.

Nu am înțeles de ce a fost nevoie de atât de extinsă discuție asupra altor povești legate de originea cognomenului tatălui lui Țepeș, Vlad „Dracul”. Deținerea ordinului Dragonului și afișarea sa, de la ornate personale, la podoabe arhitectonice, stabilește fără niciun fel de dubiu sorgintea sa, iar legătura cu „dracul”-diavol abia dacă mai era necesară.

Descrierea utilizării țepei (p. 19) este, din păcate, de-a dreptul caraghioasă. Suntem de acord că era unsă, dar nu ca să prelungească supliciul (ca în cazul vârfului rotunjit, nu ascuțit), ci să lunece doar mai ușor în măruntaiele condamnatului (vezi comparația cu rana glonțului sferic, contrapusă aceleia provocată de proiectilul cu vârf ascuțit). Iar a-ți închipui că o țeapă poate face slalom printre organele vitale, ca să fie scoasă riguros prin gura nenorocitului, fără să ucidă, iar moartea survenea în luciditate și de sete, este de-a dreptul contrar oricărei culturi anatomice sau medicale.

Autorul socotește că Vlad Țepeș este autor al unor „găselnițe” de execuție (p. 20, „torturi născocite de principele român”, p. 39). Este surprinzător cum de nu se cunosc ori se invocă spre comparație exemplele din istoria biblică sau religioasă, în care absolut toate metodele de execuție practicate de către Țepeș se regăsesc, ca tehnică și proporție. Tragerea în țeapă în grup – martirul celor 10.000 de sfinți; uciderea pruncilor – masacrul lui Irod de la Bethlen; arderi de vii – de la Vechiul Testament, la numeroși alți sfinți; fierberea în ulei – martiriul mai multor sfinți; tăierea sânilor – scena din martiriul Sf. Agata etc. Parcă făcând parte din alt volum, mult mai departe, în economia paginilor (p. 269) se dovedește că arhetipurile cruzimilor sunt cunoscute pentru alți sfinți martiri. Comparațiile cu prevederiile legislației punitive săsești, întreprinse de către Radu Constantinescu (p. 270-271), nu-l disculpă pe voievodul medieval de comportament inadecvat. Adevărul ce trebuia subliniat era doar acela că Vlad nu era un „inovator”, ci doar un excesiv. Introducerea ideii unei drame cu amputare de dragoste maternă (p. 96), care să explice deformările personajului, este prea speculativă și psihanalistă. Oricum pare că se acceptă voalat existența unei probleme mintale la personaj.

În opinia noastră, itinerariile anterioare preluării domniei sunt mult prea complicate (p. 41-42) ori prea sigur redate. Adevărul este acela că nimeni nu poate scrie despre ele în afara unor presupuneri generale. Chiar dacă izvoarele latine menționează candidați la domnie pribegiți, apelativele lor sunt atât de dubioase, încât nu putem avea vreo certitudine asupra identității lor precise. Mai mulți Vlazi sunt astfel posibil de regăsit în același timp, ca să nu menționăm despre alți indivizi care și-au ales, în scaune ori ca pretendenți, nume diferite, iar înregistratorii faptelor lor aveau toate posibilitățile să le aleagă și ei numele de identificare diferite.

Deși foarte sensibil la problematica economică rezultată din analize numismatice, funcționarea și uzufructul monetăriei sighișorene pare a-i scăpa autorului. Vom contrazice în primul rând ideea de deținere directă a vreunei monetării, la Sighișoara ori în altă parte. În tot regatul maghiar, nu existau decât concesionări de monetării oferite unor oameni care se pricepeau la așa ceva. Drept urmare, Vlad Dracul era doar beneficiatul venitului unei monetării, singurul lucru de admis la concesionare. Iar baterea monedelor în chiar casa în care se locuia, fără să se recurgă la vreun dat arheologic, este de respins. Este deajuns dacă ne-am imagina cum s-ar fi simțit un nobil cu familia sa în casa în care ar fi răsunat zilnic câteva zeci de lovituri de ciocan pe o nicovală.

Avem serioase rezerve la modul în care baterea de monedă și devalorizările au fost manevrate și cum s-au transpus ele în politică (p. 49, 87). Comparația impozitărilor existente în Orientul turc și în Franța (p. 34) este tulburătoare. Cu taxele cele multe ale feudalilor, este de mirabil cum de sistemul din Occident a supraviețuit, a debordat, în timp ce acela oriental, mult mai liberal, s-a prăbușit.

O alt㠄noutate” pe care am citit-o este aceea a transportului pe apă de râuri a cărbunelui! (p. 47) Nimic asemănător nu a existat nici în Evul Mediu, nici în epoca premodernă.

Un alt detaliu trecut prea ușor este acela de „păzitor de hotar” al Transilvaniei sudice acordat unor munteni în așteptarea domniei (p. 43, 55, 67). Ar trebui să se știe că o asemenea funcție/slujbă ori misiune nu se cunoaște nici înainte, nici după Vlad Dracul. Transilvania avea voievod, vicevoievozi, comiți ai secuilor sau de comitate, juzi regali pentru scaunele săsești și castelani care funcționau, de câteva zeci de ani, cu atribuții desemnate. Într-un asemenea aranjament administrativ și militar, nu se poate face loc ușor unui extraneu și pentru un teritoriu foarte greu precizabil, fără o istorie începută mai devreme.

Pentru Matei Cazacu, presupusul mormânt al lui Vlad Dracul a conținut „o cunună de învingător la turnir și un inel feminin atașat la degetul mic, identificat de specialiști ca inel de turnir!” (p. 101, 241). Am vrea să-i dăm dreptate, dar nu o putem face. Nimeni dintre potentații vremii nu se îngropa cu „podoabe de turnir”. Ar fi fost în contradicție cu uzanțele funerare creștine și, din punctul de vedere ar ornatelor, de-a dreptul caraghios. Dacă cununa putea fi una mai curând funerară, în schimb inelul a devenit feminin doar pentru că era destinat unui deget mai mic de la o mână masculină.   

„Nobilul ungur” Nicolae de Ocna Sibiului care se presupune că a plănuit pervers prinderea lui Țepeș (p. 108, menționat ca atare doar la p. 114-115, nota 30), la 1448, nu era altul decât vicevoievodul sas al Transilvaniei. Iar, mai departe, a judeca precum că principele muntean „n-a putut răbda să se înfățișeze celui care îi asasinase tatăl” (p. 113), în condițiile în care beneficia de protecția sa în exilul transilvan, este cel puțin subiectiv redactat. Iar apoi, jocul de-a v-ați ascunselea, prin Transilvania, fugind și de sași și de oamenii vicevoievozilor, „spre apus” (p. 114), adică adâncindu-se în presupusul teritoriu ostil, este foarte dificil de motivat. Iar, imediat, refuzul unei slujbe „într-o poziție subaltern㔠(p. 115) este de-a dreptul de neimaginat în condițiile relațiilor de subordonare pe care le-am putea numi vasalice (Occident) ori de „familiaritate” (Ungaria), de care nu se puteau deroba nici domnitorii transcarpatici.  

Este pentru noi neverosimil ca doi voievozi munteni, succesivi, să fi construit două biserici diferite la Târgșor (p. 120-121). Este mult mai plauzibil ca cel de-al doilea să fi încheiat ceea ce începuse primul. Și în adevăr, acolo există o singură biserică, cu o pisanie mișcată aiurea de vremuri ulterioare.    

Mobilitatea sfatului domnesc este definită drept „dozaj” între oameni vechi și cei noi (p. 136). Nouă ni se pare că ea este însă foarte exagerată pentru scurtimea perioadei la care se referă, dovedind mai curând o criză profundă în a descoperi oameni potriviți și loiali; ori poate o maladivă neîncredere în proprii săi colaboratori.

A crede că Țara Românească dispunea de registre de impozitare concepute pe județe (p. 137), mi se pare exagerat. Asemenea acte fiscale nu s-au descoperit decât doar la finele perioadei premoderne. După felul în care o scrie (p. 137) autorul pare a sugera că lipsa unui anume vistiernic (Pahulea) ar fi lăsat slujba neocupată o anume vreme, fapt ce ar fi generat probleme. Or, este cert vorba doar despre felul în care izvoarele s-au strecurat până la noi, domnul nu putea să rămână fără titularul de funcție.

Este surprinzător cum s-a tradus „fortezze murate” prin „cetăți fortificate” (p. 139). Iarăși numai o problemă de traducere românească? În fapt, cel mai corect ar fi fost „forturi înzidite” ori pur și simplu, „cetăți”. Îndoielnică este toat㠄urbanistica” principatului. Dacă se poate invoca doar dreptul de târg pentru a defini un oraș, iar dreptul de depozit pare a fi aplicat doar la trei așezări, atunci cu siguranță este prea lejeră accepțiunea „orașelor”. Mai amintim apoi cât de senin Tg. Jiului și Tg. Gilortului sunt făcute orașe (p. 141-142). Este destul de ciudat că se scrie despre „mine de aur” în Țara Românească (p. 143). Ne îndoim de asemenea că vinul muntean ar fi fost un important articol de comerț.

Cum altfel trebuia să fie reacția ungară, decât ostilă (p. 149), după ce Țepeș a reluat cu mână armată Făgărașul? Viziunea autorului despre ruperea tratatelor este de-a dreptul ciudată. Vlad plătise tribut turcilor, atacase posesiunile din Transilvania, dar, totuși, ungurii (care nu au judecat corect închinarea și mesajul tributului!) erau responsabili de încălcarea convențiilor prin protejarea unor pretendenți noi la domnie (p. 150). Baterea de monedă este privită ca un fel de partidă sportivă, în care Ungaria a reacționat la o monedă curată a Țării Românești.

Ca istoric, nu este prea greu de observat că pornirea războiului cu turcii a fost făcută concomitent cu agravarea conflictelor cu sașii ardeleni. Ceea ce, din punct de vedere politic și militar a fost o gravă eroare de care Vlad Țepeș nu se împărtășește în analiza din volum. Iar oprirea comerțului transcarpatic a lipsit țara de principalele arsenale militare din care se aproviziona. A fost într-adevăr astfel? Ultimul lucru ar trebui socotit de-a dreptul o mare prostie. Pe fundalul în care ostilitatea de la nordul Carpaților este evidentă, nu se prea înțelege cum vodă Vlad mai putea avea speranțe să primească ajutoare de la regele Matia. Dacă aspirația era îndreptățită, atunci tot ceea ce însemna raporturi conflictuale cu părțile Ungariei ar trebui regândit ori rescris. S-au păstrat doar aparențele relațiilor, a fost un simplu conflict indigen ori contradicțiile au fost rezolvate imediat? Cu o asemenea diplomație (să-i spunem doar deficitară), care nu are resurse pentru nici un vecin prieten, de ce doar politica curții regale ar fi atunci plină de „tendințe contradictorii” (p. 203)? După înfrângerea suferită din partea fratelui său, aliat cu bună parte de țară, refugiul a fost tot în Ungaria, ca și când cel puțin relațiile cu regele Matia erau socotite a fi rămas intacte ori măcar conciliabile. Nici cu Moldova raporturile nu se arătau fericite. Iar în urma acestor grave erori politice, domnitorul a reacționat prin masacrarea celor din interior care încercau să-i ofere alternative mai realiste. Explicația cea mai „sănătoasă”, atât de plăcută istoriografiei comuniste, este (și se pare că a rămas) că atunci numai boierii au fost vinovați?

O clară neglijență de redactare este repetarea citatului de la p. 193-194 și la p. 195-196, reprezentând bilanțul uciderilor de la sudul Dunării.

Cu totul nepotrivit se concepe un comerț secuiesc alăturat celui săsesc (p. 213-214), la fel cum eronat este a se scrie despre o „nobilime secuiasc㔠(p. 216).

Discutând documentele prezentate regelui Matia drept mărturii ale trădării lui Vlad Țepeș, se califică ca textul motivației ar fi fost „fără cap și coad㔠(p. 221). Totuși aceleași documente inconsistente au fost asimilate de către partenerii politici, care numai naivi nu pot fi socotiți. Este cazul lui Piccolomini (Pius al II-lea), care s-a îngrijit chiar să copieze motivația de bază și s-o transmită posterității.

Suntem de acord că vestea despre amănuntele cruzimilor lui Țepeș s-a propagat prin intermediul Ungariei. Doar că ele nu erau hiperbolizări, ci fapte pe care le-au povestit în termeni apropiați și cronici grecești sau otomane. Deci, indiferent cât de viteaz ar fi fost, vodă avea grave probleme psihice.

Revolta ardeleană din 1467 nu a fost consecința adjudecării Fărărașului, Almașului și Rodnei de către rege (p. 231). Este elementar să respingi o mișcare poltică internă pe baza recuperării unor ținuturi care nu avuseseră nimic comun cu revoltații. Dacă suntem părtinitori, am mai putea scrie că ea s-ar fi datorat manevrelor lui Ștefan cel Mare. Ea are însă motivații complexe, ca și o bibliografie de ultimă oră care merită asociată oricărei interpretări colaterale.  

Formele de captivitate ungurească merită a fi detaliate. Visegrád-ul conține, într-adevăr o cetate, în care era păzit tezaurul regal și Sfânta Coroană, dar și un palat regal ori un întreg oraș aliniat la Dunăre. Practic, vodă se putea căuta în oricare dintre aceste locații esențiale. Dacă lui Țepeș i s-a cedat o casă în Pesta, aceasta însemna, că i s-a dat o bună libertate de mișcare. Reședința regală era peste Dunăre, în Pesta. Grație îndelungatelor sale stagii din regatul maghiar, se poate cu deplin temei presupune că voievodul avea de la câteva noțiuni, până la cunoștiințe avansate de limbă maghiară ori măcar de latină.

A-i pune în seamă direct cucerirea a două orașe balcanice (p. 236), este de asemenea exagerat, din moment ce el, un simplu protejat regal din exil, cu un stipendiu de 200 de florini, era incapabil să-și mențină oșteni proprii.  

Este, în opinia noastră, prea facil de susținut că Ștefan cel Mare a intervenit în favoarea scoaterii din captivitate a lui Vlad Țepeș (p. 234). Ar fi doar o presupunere, care nu ține seama de evidenta ostilitate cu care voievodul Moldovei l-a înconjurat în toată perioada anterioară. Nu există semn mai bun pentru faptul că Țepeș nu era socotit un partener de încredere, indiferent de câtă strădanie a arătat căsăpindu-i pe turci. O asemenea relație nu putea aduce o turnură radicală.

O clară contradicție este în afirmațiile așezate aproape în continuare, în care ambasadorul Veneției se străduie „în zadar” ca să-l convingă pe regele Matia să-l sprijine pe Ștefan cel Mare, urmată de pregătirea unei „oști puternice”, de 30.000 de oameni, pusă sub comanda voievodului Ștefan Batori, care urma să-i vină în ajutor celui pentru care se socotea că ar fi fost îndreptate zadarnic rugiile de ajutor (p. 237).

Este de neînchipuit ca aceeași oaste ar fi avut la comandă și pe Vlad Țepeș. Nici un singur izvor nu sugerează că ardelenii trimiși în ajutor ar fi avut două căpetenii, din care una era a candidatului la tronul Munteniei. Nu ne putem prea lesene imagina o asemenea formulă, pe care n-au aplicat-o nici turcii care aduceau „în bagajele” armatei lor pe alți pretendenți, fără ca vreodată să le fi îngăduit comanda directă a vreunui corp de ieniceri, spahii ori achingii. Doar reinstalat în Țara Românească, vodă putea conta pe o comandă în nume propriu.

Ajungem la discuția privitoare la capul-scalpul lui Vlad Țepeș, aflat la Snagov, în perioada interbelică (p. 241). A duce capul lui Țepeș la Istambul înseamă, în viziunea autorului volumului, a jupui întreaga piele de la un craniu, pentru c㠄a scalpa” este doar operațiunea de jupuire a țestei, practicată de amerindieni. Așa cum se imaginează însă jupuirea craniului este aproape o imposibilitate anatomică. Din acest motiv scheletul cu craniu de la Snagov rămâne foarte incert. Arheologii care l-au descoperit trebuie să fi fost foarte miopi în a nu observa dacă vertebrele gâtului au fost ori nu retezate. La fel, cum deja am observat, și interpretarea particulară a unora dintre podoabele sale (inel feminin, cunună de turnir) este de contestat.

Soția fiului lui Țepeș, nu a fost „foarte probabil transilvăneancă”, iar emblema heraldică acordată de Ferdinand de Habsburg nu era „identică cu cea a familiei Báthory” (p. 245), de care se deosebea prin sabia suplimentară. Genealogia urmașilor ar putea fi încă corectată. „Czege” este Țaga, iar Bandul nu era stăpânire secuiască, cum nici comitatul „Doboka” (= Dăbâca) nu fusese.

Din toată problematica care-l privește pe voievod, credința sa religioasă este cel mai puțin urmărită în adâncime. Eticheta de „creștin ortodox” (p. 272), vine prea repede. Suresele rusești îi atribuie egalitarism în tratarea supușilor. Ctitoriile sale sunt însă doar „atribuite”, iar întăririle de moșii mănăstirești sunt întâi de toate acte patrimoniale pe care orice suveran era chemat să le acorde privilegiaților săi. Selecția atacării catolicilor din preajma Brașovului, este iarăși o simplă concluzie prea ușor asumată. Mai departe, exemplele date de „Povești” îi privesc și pe clerici fără identitate cultică. Alte cazuri privesc călugări girovagi, condamnați de toate autoritățile ecleziastice superioare. Printre ei, autorul nu remarcă ciudățenia „cistercienilor”, care nu prea aveau de unde să ajungă, cu atât mai mult cu cât mănăstirea cea mai apropiată, de la Cârța, fusese desființată de către regele Matia, după mulți ani de părăsire. Partizanatul ortodox este prea evident, iar concluziile privitoare la ortodocșii din Transilvania, strecurate în două fraze („Aceste presiuni erau mai vizibile în Transilvania, unde adesea inchizitorii îi sileau pe țăranii care depindeau de seniori catolici să îmbrățișeze confesiunea stăpânilor. Au existat clerici ortodocși care au fost întemnițați sau alungați din satele lor manu militari, mai ales în secolul al XIV-lea și în prima jumătate a secolului al XV-lea” – p. 275), sunt nu doar prea drastice, ci și prea lipsite de multe nuanțe. Să mai amintim încă cu câtă ușurință s-a trecut peste întâietatea cronologica a episcopiei catolice (Cumania-Milcovia), față de cea ortodoxă. Cu toate acestea, sunt numeroase semne de întrebare ori contradicții asupra căruia se cereau opinii. Gama merge de la o convertire creștină, la catolicism și dovezi de ortodoxie provenite doar indirect. Nici practicarea arderilor pe rug nu este provenită din arsenalul ortodocșilor. Nici catolicismul părintelui nu mai este invocat, nici căsătoriile cu doamne catolice, nici bizareria „cununii de turnir” din mormânt nu par să fi maculat aceeași imagine de prea bun ortodox.

Nu ne-am propus să urmărim pervertirea „mitului Dracula”, la dimensiunile făcute de Matei Cazacu. 

 

Orice fel de text are, de obicei, câteva concluzii. Fără îndoială, ceea ce Matei Cazacu a redactat și publicat este un text dens, amplificat aproape la dublu prin luminarea posterității personajului central ori doar a posibilei sale inspirații pentru „vampiri” istorici ori literari. A fost, trebuia spus pe undeva, cel mai „mediatizat” român al Evului Mediu târziu. Informația istorică directă care-l privește este foarte săracă și, tocmai din același motiv, frustrantă pentru orice monograf. Vlad Țepeș este prea umplut de culoare istorică încât să nu genereze lunecări către zone obscure care, fără a avea legături directe, i-ar face timpurile mai greu de perceput.

Problemele istoriei Transilvaniei și Ungariei sunt cele care dobândesc nu analize, ci simple afirmații care, în context, ar putea fi apreciate de către cititor drept aspecte comune, demult stabilizate sau acceptate. Se întâmplă însă, cum am văzut, să fie nevoie de corecții. Importanța lor rezidă din aceea că, teritoriul desemnat a fost cel care l-a educat, l-a găzduit, l-a ajutat, l-a nemulțumit pe Vlad Țepeș. Altfel spus, el a trăit mai mult în acea ambianță decât în propria sa patrie. Tușa istorică de la nordul Carpaților a fost sigur mai fermă și mai modelatoare.

 

Adrian Andrei Rusu