Ludmila BacuMenco, Ținutul Orheiului în secolele XV-XVI, Bibliotheca Archaeologica Iassiensis XVIII, Ediderunt Victor Spinei et Virgil Mihailescu-Bârliba, Cuvânt-înainte de Victor Spinei, Iași, Edit. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2006, 358 p. + XXX pl.


 

   În 2006, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, în seria Bibliotheca Archaeologica Iassiensis, coordonată de V. Spinei și V. Mihailescu-Bârliba, a apărut sub numărul XVIII studiul realizat de către tânăra cercetătoare din Republica Moldova Ludmila Bacumenco - Ținutul Orheiului în secolele XV-XVI.

Lucrarea prezintă un interes deosebit pentru reconstituirea istoriei regionale a Țării Moldovei în secolele XV-XVI, cu atât mai mult cu cât constituie o abordare pluridisciplinară. La baza studiului a stat teza de doctorat, susținută în ședință publică pe data de 4 martie 2006, la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași sub îndrumarea prof. dr. Victor Spinei (p. 29). Lucrarea este structurată în șase capitole, având un cuvânt-înainte semnat de Victor Spinei, introducere, concluzii, un rezumat succint în limba engleză. Studiul este susținut de o listă de abrevieri, bibliografie, indice de nume de persoane și denumiri de localități menționate în text și 30 de planșe. Indicele însă nu include numele autorilor și titlurile din aparatul critic și bibliografia lucrării, ceea ce scade din eficiența acestui instrument de lucru. Planșele sunt realizate destul de reușit din punct de vedere a calității desenului tehnic, lasă de dorit însă mărimea legendei hărților, care practic este imposibil de deslușit (pl. I, II, VII, VIII, IX și XXX).

L. Bacumenco menționează că lipsa unui studiu despre istoria medievală a Ținutului Orhei a fost provocarea de la care a pornit în elaborarea unei istorii a acestui ținut în secolele XV-XVI (p. 9), deși peste câteva pagini se constată c㠄literatura istorică privind evoluția ținutului Orhei în secolele XV-XVI este vast㓠(p. 29). În introducere, autoarea face un excurs istoriografic și izvoristic prin intermediul căruia se poate observa complexitatea abordării istoriei și arheologiei Ținutului Orhei în istoriografia europeană (p. 9-29). Totuși, ea a procedat doar la trecerea în revistă a principalelor contribuții istoriografice și surse istorice fără a realiza o analiză critică, cum se cuvine în cazul un astfel de lucrări. Acest compartiment este important deoarece stabilește sursele care au stat la baza studiului. Cu toate acestea, ar fi fost mult mai reușit dacă se analiza calitatea surselor istorice, iar în cazul izvoarelor numismatice – tipologia și statistica lor. Acest moment este recuperat de către autoare pe parcursul lucrării, unde apare efortul depus la colectarea și analiza surselor arheologice și documentare privind istoria Ținutului Orhei în sec. XV-XVI.

În prima parte a capitolului I, Structuri geospațiale și elementul antropic (p. 32-62), L. Bacumenco a prezentat sumar particularitățile reliefului, climei, rețelei hidrografice, solurilor, vegetației și faunei ținutului Orhei și raporturile lor cu factorul uman, și în temeiul acestora, în cea de-a doua parte, a pus în evidență anumite aspecte privind geografia așezărilor, modelarea habitatului de către om, formele geografice ale zonei și toponimia[1]. Pe baza datelor geografice, topografice, climatice, hidrografice, arheozoologice, arheologice și scrise autoarea a reușit să reconstituie peisajul geografic al ținutului din secolele XV-XVI, care a influențat direct habitatul medieval. Afirmațiile privind „tendințele de întemeiere ale așezărilor orheiene sînt cele proprii geografiei așezărilor românești“ (p. 56) nu trebuie limitate doar la regiunile românești, pentru că teritoriile cuprinse între Carpații Orientali și râul Nistru au avut, din cele mai vechi timpuri, interferențe geografice și culturale cu spații mult mai largi. Cât privește topografia siturilor medievale din ținutul Orhei se observă rolul bazinelor hidrografice și forestiere în întemeierea așezărilor. Fapt dovedit atât de sursele arheologice, cât și de cele scrise (p. 56-58). În mod expres, autoarea a trecut în revistă câteva din momentele privind modelarea habitatului de către om în ținutul Orhei. Acest subiect merita o abordare mult mai largă a interacțiunii dintre factorul antropic și mediul ambiant (utilizarea fondului forestier, construcția sistemului defensiv și a târgului medieval, a lăcașelor de cult în stâncile abrupte ale Răutului și a căilor de comunicație etc.). La fel de modest a fost realizat compartimentul „Formele geografice ale zonei și toponimia“ (p. 60-62), care cuprinde doar câteva constatări de ordin topografic și nu a valorificat datele însumate în tabelul de la p. 61-62. Astfel, problema unei analize geospațiale rămâne un subiect care poate fi dezvoltat ulterior de către autoare sau alți cercetători interesați de istoria Evului Mediu, căci ar oferi o mai bună înțelegere a utilizării spațiului de către om și a interacțiunii dintre factorii antropic și geografic.

Capitolul II, Organizarea administrativ-teritorială (p. 63-169), poate fi considerat baza lucrării atât din punct de vedere a volumului, cât și a conținutului. Autorul a analizat apariția și evoluția ținutului Orhei ca unitate administrativ-teritorială în componența Țării Moldovei în secolele XV-XVI și a cetății Orhei ca reședință a ținutului. Discutarea aspectelor legate de condițiile formării și dezvoltării ținutului, stabilirea hotarelor sale, edificarea, cronologia și planimetria cetății, stabilirea hotarelor târgului Orhei etc. relevă rolul pe care l-a avut ținutul Orhei în componența Țării Moldovei pe parcursul secolelor XV-XVI. Prin coroborarea datelor arheologice și documentelor scrise s-a putut reconstitui tabloul general al habitatului medieval de la Orhei. Deși intenția autoarei a fost de a arăta „predilecția oamenilor” pentru anumite zone topografice din ținutul Orhei (subiect analizat în capitolul I), examinarea succesivă a datelor privind necropola birituală din secolele X-XI de la Brănești, a cetățuilor de la Alcedar, Echimăuți și Lucașeuca și altor situri arheologice (p. 63-67) și a problemelor legate de dominația tătară (p. 67-70) o considerăm de prisos, deoarece nu se încadrează nici pe aproape în perioada propusă inițial pentru analiză. Începând cu p. 73, autoarea revine asupra organizării ținutului Orhei, analizând cele câteva documente păstrate din care reiese existența unei astfel de unități administrativ-teritoriale în componența Țării Moldovei în secolele XV-XVI (p. 73-77). Astfel, compartimentele privind hotarele ținutului, cetatea și târgul Orhei și așezările rurale constituie miezul capitolului II. Considerăm că locul compartimentului „Cadrul natural și structura așezărilor” (p. 98-100) este în primul capitol al lucrării, unde autoarea a dezbătut subiectul dat. Compartimentul „Așezările și stăpânitorii lor” (p. 100-167) reprezintă de fapt un repertoriu al așezărilor din secolele XV-XVI din ținutul Orhei atestate pe baza documentelor scrise. Generalizarea datelor în tabelul de la paginile 159-162 facilitează stabilirea rapidă a perioadei de apariție a siturilor medievale și identificarea lor cu localitățile contemporane. Constatăm însă că efortul enorm depus de autoare la colectarea acestor date a fost modest valorificat, deoarece analiza acestor date s-a redus la cca. cinci pagini (p. 162-167), în care au fost menționate anumite particularități ale dezvoltării așezărilor din ținutul Orhei (vechimea și suprafața așezărilor, manifestarea dreptului de proprietate etc.). Capitolul se încheie cu o listă de constatări ale denumirilor așezărilor atestate în documentele scrise (p. 167-169), fără a oferi concluzii privind organizarea administrativ-teritorială a ținutului Orhei în secolele XV-XVI.

În capitolul III, Economia (p. 171-201), L. Bacumenco a reușit să pună în discuție mai multe aspecte privind activitățile economice ale populației din ținutul Orhei și nivelul lor de dezvoltare în secolele XV-XVI. Autoarea observă de la începutul capitolului că dezvoltarea economică a ținutului Orhei a depins în mare măsură de situația internă a Țării Moldovei și de relațiile acesteia cu regiunile vecine. Printre factorii care au influențat direct viața economică au fost și secetele, perioadele de foamete, epidemiile, invaziile străine, care pot fi reconstituite, în special, pe baza documentelor scrise din secolul al XVI-lea (p. 171). Prezentarea pieselor cu caracter agricol din secolul al XIV-lea descoperite la Orheiul Vechi este, așa cum am observat mai sus, în afara cadrului cronologic propus pentru analiză. Cu atât mai mult, cu cât realitățile istorice și politice din secolul al XIV-lea sunt total diferite de cele din secolele următoare. Compartimentul „Cultivarea plantelor” (p. 172-175) se reduce la constatarea descoperirii unor categorii de obiecte agricole, urme de cereale carbonizate și a existenței unor mori de apă. Încercarea de a compara perioada de apariție a morii hidraulice în ținutul Orhei în anul 1436 cu situația din secolele XII-XIII din Transilvania și Dobrogea nu este cea mai veridică, în primul rând, din punct de vedere cronologic și, în al doilea rând, din punct de vedere istoric (p. 173-174). Ținând cont de importanța acestei ramuri pentru regiunile de la est de Carpați, considerăm că autoarea a trebuit să facă o analiză detaliată pe baza datelor arheologice și a izvoarelor scrise privind cultivarea plantelor în ținutul Orhei în secolele XV-XVI. Grație colaborării cu L. Bejenaru și S. Stanc, autoarea lucrării a reușit, în temeiul materialului osteologic descoperit la Orheiul Vechi[2], o mai bună prezentare a compartimentului „Creșterea animalelor” cu încercări de comparație cu alte regiuni ale Moldovei medievale (p. 175-179). Deși unele documente medievale, menționate de autoare, atestă creșterea cailor, existența pășunilor, furajelor naturale, situația din târgul Orhei nu poate fi generalizată pentru întreg ținutul Orhei. Succint au fost trecute în revistă și alte ocupații economice ale populației din ținutul Orhei, cum ar fi apicultura, vânătoare și pescuitul (p. 180-182) și meșteșugurile (prelucrarea metalelor, cornului și osului, pieilor și blănurilor, practicarea torsului și țesutului, prelucrarea pietrei, lemnului, olăritul) (p. 183-189). Cât privește „Comerțul și circulația monetar㔠(p. 189-201), autoarea s-a oprit asupra unor anumite aspecte ce țin de schimbul de mărfuri practicat de populația din ținutul Orhei în secolele XV-XVI. Nu este clară concluzia privind funcționarea piețelor locale din ținut: „Deși lipsesc datele despre piețele locale, acestea existau cu siguranț㔠(p. 190) (sic!). Astfel, trecerea în revistă a documentelor medievale privind existența unor căi de comunicație – drumul moldovenesc și marele drum moldovenesc (p. 190-193) – confirmă implicarea ținutului Orhei în relațiile de schimb în secolele XV-XVI, însă concluziile pe marginea amplorii acestora trebuie să fie bazate pe fapte și documente istorice. Același lucru se referă și la sursele numismatice, care trebuie explorate cu atenție în ceea ce privește răspândirea, utilizarea și valoarea monedelor moldovenești și străine în relațiile medievale de schimb (p. 194-201).

În capitolul IV, Viața religioasă (p. 203-230), L. Bacumenco abordează anumite aspecte ale vieții spirituale a locuitorilor ținutului Orhei în secolele XV-XVI (lăcașuri și obiecte de cult, ritualuri funerare etc.). Considerăm inoportună revenirea asupra descoperirilor funerare de la Brănești și Lucașeuca sau a obiectelor de cult creștin (p. 204-205) și asupra ritualurilor funerare din secolelor X-XIII (p. 215-216), care nu se încadrează în hotarele cronologice ale studiului. În categoria lăcașurilor de cult, L. Bacumenco enumeră bisericile de mir și mănăstirile rupestre atestate în ținutul Orhei, fără a face o analiză a integrării și evoluției acestora în sistemul ecleziastic al Țării Moldovei. Autoarea observă că mănăstirile rupestre de la Orheiul Vechi s-au format în secolele XV-XVII, chiar dacă unele date epigrafice ar indica o datare mai timpurie a lor (p. 214). Menționând totodată că viața monahală din bazinul Nistrului s-a intensificat odată cu renașterea isihasmului bizantin de la mijlocul secolului al XVI-lea (p. 215). Studierea ritualurilor funerare și a obiectelor de cult s-a efectuat pe baza descoperirilor arheologice de la Orheiul Vechi (p. 215-219 și p. 219-224), fără a se prezenta o statistică generală a acestora. Autoarea observă că analiza stării proprietăților bisericești permite o mai bună înțelegere a evoluției sau stagnării domeniului mănăstiresc din ținut (p. 224-230)[3] – subiect care, mai degrabă, face parte din compartimentul economic al lucrării, deoarece problemele legate de proprietate poartă un caracter economic.

În capitolul V, Puterea domnească și exercitarea ei (p. 231-278), se dezbate un subiect destul de important pentru înțelegerea istoriei și mentalității medievale – manifestarea formelor puterii domnești (mila domnului, puterea de a lua viața) și activitatea reprezentanților domnitorului în ținut (pârcălabii de Orhei). Totodată urmărirea procesului de acordare a daniilor domnești marilor dregători și boieri fără dregătorie, vitejilor, diecilor ș. a. „pentru dreaptă și credincioasă slujbă”, pe de o parte, și aplicarea dreptului de „a lua viaț㔠unor supuși pentru răzvrătire, pe de altă parte, ne arată manifestările de putere ale domnului Țării în ținutul Orhei. Analiza exercitării puterii domnești în ținutul Orhei s-a realizat pe baza cercetării uricelor de stăpânire, care reflectă starea generală din ținut și a preocupările domnului și a slujitorilor săi din această parte a țării (p. 238-250). Autorul abordează, pe baza documentelor și datelor din tabele, rolul și semnificația reprezentanților puterii domnești în ținut – a pârcălabilor de Orhei (p. 250-270), ceea ce ne permite să observăm evoluția acestei instituții administrative. Deși sumar, autoarea a examinat și alte funcții administrative – șoltuzi, pârgari, vătafi (p. 268-270) și autoritățile sătești (p. 270-272). La finalul acestui capitol, se oprește asupra unui eveniment politic în care au fost implicați și locuitorii ținutului Orhei – „Pretendentul la domnie Ionașco și orheienii” (p. 272-278). Dacă se realiza o analiză comparativă a situației din ținutul Orhei cu cea din alte regiuni ale Țării Moldovei, așa cum s-a anunțat în obiectivele lucrării, s-ar fi putut oferi o mai bună înțelegere a situației generale din statul medieval. Trecând peste aceste observații, capitolul V este practic cel mai reușit dintre toate.

Capitolul VI, Tătari, turci și cazaci în ținutul Orheiului (p. 279-289), deși își propune să abordeze un subiect important – impactul incursiunilor populațiilor străine – este cel mai modest realizat. Multe din problemele enunțate în acest capitol își găsesc locul în capitolele anterioare. Cum ar fi, spre exemplu, problema apariției cetății de la Orhei (p. 282-284). Capitolul VI, de fapt, reprezintă un sumar al cronicii evenimentelor militare și a incursiunilor tătarilor, turcilor și cazacilor asupra Țării Moldovei în secolele XV-XVI. Considerăm că autoarea monografiei ar trebui, pentru o abordare efectivă a relațiilor între „noi” și „vecinii noștri”, să-și extindă în perspectivă cercetările asupra fenomenului impactului invadatorilor străini asupra Țării Moldova în Evul Mediu.

Lipsa unor concluzii la finalul fiecărui capitol ne-a făcut să credem că acestea vor fi prezentate la sfârșitul lucrării. De fapt, concluziile finale (p. 291-294) sunt destul modeste în comparație cu volumul de informație analizat în lucrare și se limitează, așa cum menționează și autoarea monografiei, la „câteva considerații cu caracter general” (p. 291). Concluziile se încheie cu repetarea scopului lucrării și afirmația că anumite probleme abordate vor trebui reluate și aprofundate (p. 294). Mai reușit era dacă autoarea făcea o apreciere a nivelului de realizare a scopului propus, cum se cuvine în astfel de cazuri.

Deși compartimentul „Așezările și stăpânitorii lor” (p. 100-162) și planșele II, VII, VIII, IX prezintă starea demografică a ținutului Orhei în secolele XV-XVI (120 de așezări), realizată după sursele scrise, considerăm că prezentarea unui repertoriu general al siturilor medievale cu indicarea surselor bibliografice la finele lucrării ar fi fost doar în folosul lucrării.

Trecând peste observațiile menționate mai sus, lucrarea Ludmilei Bacumenco este o contribuție importantă la cunoașterea istoriei ținutului Orhei în secolele XV-XVI. Studiul a fost menționat de Academia Română cu Premiul „Alexandru D. Xenopol” pe anul 2006, decernat la finele anului 2008[4].

 

Sergiu Musteață

 

Bibliografie:

Bacumenco 1999     L. Bacumenco, Influența cadrului geografic asupra habitatului din Codrii Orheiului în perioada evului mediu timpuriu, în Analele ANTIM, 1, 1999, p. 129-133.

Bacumenco 2003     Eadem, Structuri geospațiale în zona Codrii Orheiului și raporturile lor cu elementul antropic, în ArhMoldovei, 26, 2003, p. 179-194.

Bacumenco 2005     Eadem, Sate și alte stăpîniri din ținutul Orheiului închinate mănăstirilor (secolele XV-XVI), în vol. Conferința Internațională a Tinerilor Cercetători, 11 noiembrie 2005, Rezumatele lucrărilor. Chișinău, 2005.

Bejenaru u. a. 2003 L. Bejenaru, L. Bacumenco, S. Stanc, Date arheozoologice privind complexul Orheiul Vechi, în Tyragetia, 12, 2003, p. 85-91.

 

[1] Acest capitol este o formă puțin mai extinsă a contribuțiilor anterioare ale autorului: Bacumenco 1999; Bacumenco 2003.

[2] Bejenaru/Bacumenco/Stanc 2003.

[3] Bacumenco 2005.

[4] http://www.acad.ro/com2008/pag_com08_1218.htm (ultima accesare 06.01.2009).