GHEORGHE POSTICĂ, Civilizația medievală timpurie din spațiul pruto-nistrean (secolele V-XIII), Bibliotheca Archaeologica Moldoviae VII. Cuvânt-înainte de Victor Spinei. București, Editura Academiei Române, 2007. 314 p. text, 31 tabele, 75 diagrame, 48 hărți, 4 anexe.


 

   În anul 2007, la Editura Academiei Române, în seria „Bibliotheca Archaeologica Moldoviae“, coordonată de V. Spinei și V. Mihailescu-Bîrliba, cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național a apărut, sub numărul VII, o nouă lucrare de arheologie. Studiul este realizat de către cunoscutul arheolog din Republica Moldova, prof. Gheorghe Postică, în cadrul programelor de cercetări științifice desfășurate de Universitatea Liberă Internațională din Moldova și Universitatea de Stat din Moldova, în colaborare cu Institutul de Arheologie al Academiei Române – Filiala Iași[1]. Autorul, prezintă, după un efort susținut de 10 ani, așa cum arată el însuși în introducere (p. 16), propria viziune privind caracterul și particularitățile habitatului regiunilor pruto-nistrene în secolele V-XIII.

Evul Mediu timpuriu în spațiul pruto-nistrean (secolele V-XIII) prezintă un interes istoriografic aparte, în special pentru diversitatea habitatului, efect îmbinat al interferențelor est și sud-est europene. Penuria surselor scrise și arheologice privind secolele V-XIII face ca această perioadă să fie una din cele mai controversate epoci istorice ale spațiului pruto-nistrean. Reieșind din aceste realități, autorul a stabilit actualitatea și importanța subiectului propus spre cercetare și a realizat un studiu general asupra surselor scrise și rezultatelor investigațiilor arheologice din ultimii 60 de ani. Lucrarea are ca scop elaborarea unei viziuni științifice globale în problema civilizației medievale timpurii din spațiul pruto-nistrean și problema privind identitatea făuritorilor și purtătorilor acestei civilizații, stabilirea caracteristicilor esențiale ale acestei civilizații și a dinamicii evoluției sale în condițiile migrațiunii popoarelor și dominației străine în ținut pe parcursul a aproape un mileniu: din secolul V până în secolul XIII.

Lucrarea este reușit structurată, în baza criteriilor specifice domeniului arheologic, incluzând introducere, șapte capitole, încheiere, textul în sine fiind urmat de bibliografie și un șir de anexe (tabele, diagrame, hărți, repertoriul așezărilor, necropolelor populației sedentare, complexelor funerare ale populațiilor nomade și repertoriul descoperirilor monetare bizantine). În introducere autorul prezintă actualitatea, gradul de studiere, scopul, obiectul, obiectivele și ipoteza cercetării, cadrul geografic, cronologic și istoric, metodologia cercetării, prezentarea expresă a structurii și istoricul elaborării lucrării. Subiectul propus este analizat în cadrul celor șapte capitole: sursele și istoriografia; habitatul; economia; spiritualitatea; organizarea social-politică și militară a autohtonilor; relațiile cu migratorii și statele vecine. În partea finală (încheiere) sunt prezentate rezumativ principalele concluzii la care a ajuns autorul (p. 247-249). Lucrarea se încheie cu un rezumat în limba engleză, care prezintă sumar fiecare capitol, fiind urmat de lista tradusă a tabelelor, diagramelor și hărților (p. 469-487).

Autorul a fixat limitele cronologice între secolul al V-lea și secolul al XIII-lea, perioadă destul de zbuciumată, nu în zadar numit㠄Dark Ages”, care în termenii cronologici locali cuprinde Evul Mediu timpuriu. Stabilirea unui astfel segment cronologic a fost apreciată de către V. Spinei, autorul cuvântului introductiv, ca fiind „exagerat de larg㔠(p. 8). Hotarele geografice ale studiului includ regiunea cuprinsă între râurile Nistru și Prut, inclusiv teritoriile din zona cursului superior al râului Prut. Abordarea istorico-arheologică doar a regiunilor pruto-nistrene, care sunt parte inerentă a teritoriilor de la răsărit de Carpați, nu este întotdeauna cea mai reușită soluție de abordare a istoriei regionale pe parcursul unei perioade lungi de timp. Râurile Prut și Nistru reprezintă anumite hotare naturale, care însă au fost ușor depășite de comunitățile medievale timpurii. Iar realitățile arheologice din regiunile din partea de nord nu s-au asociat continuu cu cele din partea centrală și, mai ales, de sud ale spațiului pruto-nistrean. Pe când zonele din partea centrală a spațiului pruto-nistrean își găsesc asocieri directe cu regiunile colinare ale Moldovei de la vest de Prut.

Baza izvoristică a lucrării au constituit-o sursele scrise, numismatice și descoperirile arheologice din spațiul pruto-nistrean, unele dintre ele – inedite. Autorul a urmărit o analiză structurală axată pe principalele categorii și tipologii arheologice: așezări, necropole, complexe funerare, locuințe, ceea ce a facilitat stabilirea unor elemente importante pentru evidențierea particularităților cronologice și culturale ale populațiilor spațiului pruto-nistrean pe parcursul a nouă secole.

Ca rezultat al colectării și selectării materialului arheologic, cartografierii, clasificării tipologice, analizei comparativ-tipologice și stratigrafiei siturilor arheologice din spațiul pruto-nistrean de-a lungul Evului Mediu timpuriu autorul a ajuns la un șir de concluzii ce caracterizează particularitățile așezărilor, locuințelor, necropolelor și complexelor funerare din sec. V-XIII.

În prima parte a Capitolului I, Sursele și istoriografia, sunt trecute în revistă sursele scrise bizantine, vechi rusești, maghiare occidentale și orientale (p. 17-21) care se referă sumar la unele din populațiile medievale timpurii ce au ajuns și în regiunile de la est de Carpați. Urmează prezentarea sumară a surselor arheologice din secolele V-VII, secolele VIII-IX, secolele X-XI de tipul Dridu, din secolele X-XI de tipul Alcedar-Echimăuți, din secolele X-XI de tipul Revno, din secolele XI-XIII de tipul Răducăneni, din secolele XII-XIII de tipul Brănești-Lencăuți și a vestigiilor caracteristice nomazilor din secolele X-XIV (p. 21-28), al căror grad de cercetare diferă de la un caz la altul. Aducem doar câteva exemple: în cazul siturilor din secolele V-VII, dintr-un număr total de 231 de descoperiri săpături arheologice au fost realizate doar în 21 de situri (p. 21); secolul al VIII-lea – 572 situri, investigații în 35; secolele X-XI (Dridu) – 222 situri, cercetate parțial 24 etc. Situația practic este similară pentru majoritatea etapelor cronologice, căci din numărul total de situri atestate pe baza cercetărilor de suprafață, investigații au fost întreprinse, în cel mai bun caz, doar la cca. 10-15%, dintre care numărul descoperirilor funerare este foarte redus. Practic, doar siturile cercetate prin săpături, mai extinse sau mai reduse, pot constitui baza analizelor arheologice. Utilitatea și valabilitatea celorlalte date, parvenite pe cale perieghetică, rămân a fi, până la momentul cercetării lor, la nivel ipotetic. O altă problemă este accesul la rezultatele săpăturilor arheologice. Constatăm că un șir de materiale arheologice rămân necunoscute, ceea ce constituie un impediment în cercetarea contemporană. Din categoria surselor numismatice descoperite în spațiul pruto-nistrean, autorul evidențiază patru grupe: bizantine, cufice, occidentale și grivne vechi rusești (p. 28-29), catalogând însă doar piesele de factură bizantină.

În partea a doua a Capitolului I (p. 30-71), Gh. Postică evidențiază anumite etape de cercetare a siturilor medievale timpurii, reieșind din organizarea administrativ-politică a spațiului pruto-nistrean și intervențiile politice din perioada postbelică: Republica Moldova, regiunea Cernăuți, Ucraina și sudul Basarabiei. Pe lângă istoricul cercetărilor arheologice, autorul prezintă și interpretările ce au dominat o etapă sau alta de timp și care au fost direct influențate de regimul politic. În acest compartiment se arată destul de reușit interesul strategic al autorităților totalitare din URSS pentru teritoriile dintre Prut și Nistru și impactul propagandei comuniste asupra modului de abordare și interpretare a istoriei medievale timpurii. Organizarea planificată și dirijată centralizat de instituțiile academice și politice de la Moscova a șantierelor arheologice începând cu anii Ž50 ai secolului XX este o dovadă clară în acest sens (p. 31-35). La finele anilor Ž60 – începutul anilor Ž70 ai secolului trecut apare, necătând la concepția oficială de apartenență exclusiv slavă a culturii materiale medievale timpurii din RSSM, ideea prezenței elementelor de origine turanică și romanică, combătută dur de autoritățile centrale (vezi cazul I. Hâncu, p. 38). Autorul lucrării observă că și după anul 1991 unii arheologi alolingvi sau „moldoveni“ au rămas în continuare pe pozițiile istoriografiei sovietice (p. 43).

În partea finală a Capitolului I (p. 55-71) Gh. Postică abordează un șir de subiecte controversate privind interpretările arheologice și istorice ale vestigiilor medievale timpurii din regiunile pruto-nistrene. El trece în revistă principalele aspecte legate de continuitatea și discontinuitatea etnoculturală, tranziția de la Antichitate la Evul Mediu, conceptele de culturi arheologice caracteristice pentru secolele V-VII, secolele VIII-IX, secolele X-XI, secolele XII-XIII etc., ca mai apoi să prezinte succesiv principale idei ale concepțiilor interpretării slave sau romanice a vestigiilor medievale timpurii (p. 66-71). Autorul, în repetate rânduri, menționează că, după căderea regimului totalitar, se mai păstrează concepția panslavismului, contrazicându-și propria afirmație c㠄după proclamarea independenței de stat a Republicii Moldova, teoria volohă s-a prăbușit definitiv” (p. 70).

În pofida omisiunilor semnalate, Capitolul I al lucrării este o contribuție importantă pentru reconstituirea istoricului cercetărilor și istoriei arheologiei Republicii Moldova și a regiunilor din nordul și din sudul Basarabiei, actualmente părți componente ale Ucrainei.

Capitolul II, Cadrul demografic (p. 72-95). Departajarea etnică între autohtoni și alogeni, în stadiul actual al cercetărilor arheologice, nu este ușor de realizat sau e chiar imposibilă, cum observă și V. Spinei (p. 8). Cu atât mai mult, cu cât există foarte multe similitudini între regiunile Europei de Est și de Sud-Est de-a lungul Evului Mediu timpuriu, unde comunitățile umane au fost supuse unor procese continui de transformări culturale, etnice și religioase. De aceea deosebirile tranșante între „noi” și „alții” trebuie operate foarte atent. Gh. Postică, din start, separ㠄populația autohton㔠(p. 72-77) de „populația alogen㔠(p. 78-95), fiind nevoit să recunoască c㠄despre populația sedentară din spațiul pruto-nistrean în perioada medievală timpurie există foarte puține informații scrise, dar și cele păstrate țin de perioada secolelor X-XIII, lipsind completamente pentru secolele V-IX” (p. 72). Afirmația că legătura și continuitatea între culturile Sântana de Mureș-Èernjachov și Costișa-Botoșana-Hansca nu mai pot fi puse astăzi la îndoială (p. 73) este unilaterală. Nu excludem continuitatea de locuire în regiunile de la est de Carpați după plecarea ostrogoților, însă prea mari sunt deosebirile între secolele III-IV și V-VII pentru a-i considera pe purtătorii culturilor Costișa-Botoșana-Hansca, Praga, Korèak, Pen’kovka succesori direcți ai comunităților de tip Sântana de Mureș-Èernjachov. În plus, sunt încă insuficient demonstrate păstrarea și dezvoltarea fondului cultural daco-roman, în contextul marilor migrații, în regiunile de la est de Carpați în perioada antică târzie și Evul Mediu timpuriu. Totodată, câteva pagini mai târziu, autorul însuși menționează că după bătălia de la Nedau și plecarea ostrogoților „controlul militaro-politic asupra teritoriului pruto-nistrean revine unui conglomerat de triburi din fosta confederație hunică, compus din alani, kutriguri, utriguri etc.”, fără a arăta locul populației autohtone în contextul acestor schimbări (p. 79). În cazul abordărilor etnoculturale, trebuie să ținem cont de faptul că concepțiile culturale sunt niște convenții arheologice, care incorporează o diversitate largă de elemente atât culturale cât și etnice. Or, atribuirea culturii Costișa-Botoșana-Hansca exclusiv unei populații romanice (p. 73) în perioada când regiunile carapato-nistrene au fost puternic afectate de migrația slavilor este greu de conceput. Considerăm că încadrarea descoperirilor dintre Prut și Nistru în arealul cultural „vechi românesc” și detașarea lor de mediul cultural slav est-european nu sunt întru totul justificate. Regiunile de la est de Carpați, din punct de vedere geografic și istoric, sunt strâns legate cu regiunile de la răsărit de Nistru. Acest fapt rezultă nu doar din perspectiva situației politice contemporane, ci, în primul rând, din cea geografică și arheologică. Ca exemplu pot fi aduse un șir de culturi arheologice din preistorie și până în Evul Mediu care s-au extins pe spații întinse din estul și până în sud-estul Europei (Cucuteni-Tripol’e, Sântana de Mureș–Èernjachov etc.). Autorul însuși observă c㠄informațiile referitoare la românii din spațiul est-carpatic sunt, de regulă, generale și nu pot fi puse în legătură cu teritorii concrete ale ținutului dat” (p. 73). Aprecierea relatărilor lui Constantin Porfirogenetul de la 945 ca informații indirecte despre „prezența populației românești pe Nistru” nu este suficient argumentată. Trebuie să luăm în calcul faptul că informatorii împăratului bizantin au putut transmite informații foarte generale și poate chiar greșite. Asocierea urmelor locașurilor de cult rupestre de pe Nistru cu relatările lui Constantin Porfirogenetul nu este demonstrată. Existența unor complexe monahale creștine în malurile stâncoase ale Nistrului în secolul al X-lea, unde nu s-au atestat până în prezent așezări și necropole creștine, este greu de acceptat. Într-adevăr, pe cursul inferior al Nistrului și la Orheiul Vechi există un șir de complexe rupestre care au aparținut sau în care au activat comunități creștine, dar lucrul acesta s-a putut întâmpla mult mai târziu. Apariția și existența unor structuri monahale fără un sprijin politic și fără o structură ecleziastică sunt dificil de imaginat. Nu excludem apariția sporadică în regiunile nistrene a unor călugări sihastri sau fugari din imperiu, mai ales în perioada iconoclastă, dar care nu au avut capacitatea suficientă să edifice lăcașuri de cult de amploare în mediul unor comunități păgâne. Cu atât mai mult, cu cât, începând cu a doua jumătate a secolului al X-lea, iau avânt migrațiile târzii, care în valuri succesive au afectat direct regiunile pruto-nistrene. Constatările împăratului bizantin privind existența cetăților părăsite și a bisericilor și crucilor săpate în piatră în dreapta Nistrului, mai degrabă, se referă la teritoriile dobrogene, unde într-adevăr s-au atestat biserici săpate în piatră din secolul al X-lea (vezi Basarabi-Murfatlar), iar constatarea c㠄de aceea unii spun după tradiție că romeii au avut cândva așezări acolo” vine doar să susțină această idee. Și asta fiindcă, pe cursului Nistrului inferior, cu excepția cetății Tyras, nici grecii și nici bizantinii nu au edificat cetăți. De aceea credem că se impune o analiză critică a afirmațiilor împăratului Constantin Porfirogenetul. Același lucru se referă și la echivalarea noțiunii de creștin cu cea de român „Or, acești creștini, locuitori din preajma râului Nistru, nu puteau fi altcineva decât români, care, în secolele VIII-IX, reprezentau singura populație de credință creștină în regiunea nord-dunărean㔠(sic!) (p. 73-74). Înregistrarea necropolelor și mormintelor din secolele VIII-IX din spațiul pruto-nistrean, în care predomină ritul incinerației (p. 23), contrazice direct afirmația autorului de la p. 74. Prezentarea „populațiilor alogene” beneficiază de un spațiu mult mai larg decât a celei autohtone (p. 78-95). Deși există un șir de aspecte controversate, ne vom limita doar la trecerea în revistă a aspectelor prezentate de autor: expansiunea hunilor, migrația slavilor, infiltrarea sclavinilor și anților, ofensiva kutrigurilor, anții în cetatea Turris, geografia sclavinilor și anților la anul 550, migrația kutrigurilor și avarilor, exodul slavilor din spațiul nord-danubian, stabilirea bulgarilor în Onglos, extinderea ungurilor, stăpânirea pecenegilor, peregrinări alano-bulgare, retragerea uzilor, stăpânirea cumanilor și invazia mongolilor. Deci, după cum se poate observa, regiunile pruto-nistrene au atras atenția, de-a lungul Evului Mediu timpuriu, mai multor popoare migratoare, care au „afectat” mai mult sau mai puțin aceste regiuni din punct de vedere cultural. Cunoașterea impactului acestor deplasări de populații asupra mediului local rămâne a fi o problemă deschisă.

În Capitolul III, Habitatul (p. 96-145), autorul analizează succesiv, atât din punct de vedere tipologic cât și cronologic, particularitățile caracteristice habitatului populației sedentare (p. 96-139) și populației nomade (p. 139-145). Gh. Postică încearcă să combine sursele scrise cu cele arheologice pentru a reconstitui principalele caracteristici ale habitatului. Capitolul III este mai degrabă unul tehnic, deoarece se bazează pe o mulțime de date statistice. Deși autorul a luat în calcul toate siturile arheologice (cele cercetate, dar și cele presupuse pe baza perieghezelor), concluziile privind repartizarea zonală și structura cronologică rămân a fi ipotetice, iar datele statistice reflectă doar stadiul general al cercetării. Numărul mare de situri atestate exclusiv de cercetări de suprafață nu asigură argumentarea obiectivă a afirmațiilor. Concluziile trebuie să fie bazate, în special, pe date sigure care reies din investigațiile arheologice. Altfel, riscăm să susținem aprecieri nejustificate privind creșterea sau descreșterea demografică, continuitatea sau discontinuitatea habitatului medieval timpuriu din regiunile pruto-nistrene. Trebuie să fim conștienți că niciodată nu vom dispune de o rețea de așezări cercetate integrat, însă la baza fiecărei analize, inclusiv și a celei bazate pe metoda statistico-matematică, trebuie să fie date arheologice sigure care parvin din săpăturile arheologice. Același lucru se referă atât la topografia, cât și la dimensiunile așezărilor deschise și fortificate (p. 110-120). Atâta timp cât dispunem de așezări cercetate parțial, este greu să facem concluzii privind spațiul ocupat și structura internă a acestora. Aici se cer a fi menționate câteva aspecte care nu au fost luate în calcul de către autor: cercetarea slabă a unor zone, care lasă un șir de „pete albe” pe hărțile arheologice și evidențiază zonele care au fost mai intens cercetate; oscilațiile geoclimaterice de-a lungul Evului Mediu timpuriu, care au influențat direct așezarea sau retragerea populațiilor din anumite zone; posibilitățile unui spor demografic local în contextul unei mortalități juvenile de cca. 50%; succesiunea de locuire și continuitatea etnică sunt doua aspecte care nu coincid permanent, de aceea aspectele legate de continuitate-discontinuitate necesită o abordare complexă etc.

Destul de utile sunt datele privind tipurile de construcții de locuit, unde autorul definește mai întâi particularitățile locuințelor de tradiție sedentară și nomadă (p. 129-130), ca mai apoi să prezinte starea general-caracteristică pentru fiecare etapă cronologică (p. 131-136). Sunt trecute expres în revistă și concepțiile privind apariția orașului medieval (p. 136-138), considerând că un șir de așezări din secolele X-XI au avut caracter protourban, care nu au depășit caracterul rural (?) (p. 138). Totodată, autorul afirmă că orașul medieval propriu-zis apare cu certitudine în secolele XII-XIII, aducând ca exemplu mențiunile din Letopisețul haliceano-volynean, însă nu a evoluat din cauza invaziei mongole de la mijlocul secolului al XIII-lea (p. 138). Problema urbanizării regiunilor de la est de Carpați în perioada secolelor XII-XIII rămâne a fi elucidată insuficient, atâta timp cât lipsesc date arheologice concrete care ar putea fi comparate cu situația din regiunea Cernăuți sau alte zone din Europa Centrală și de Sud-Est.

Așa cum populațiile nomade se aflau în continuă mișcare, reconstituirea particularităților caracteristice habitatului lor pe bază arheologică este dificil de realizat. De aceea autorul s-a referit în acest compartiment mai mult la amplasarea necropolelor tumulare din spațiul pruto-nistrean databile cu secolele X-XIV (141-144). Totodată, în corespundere cu elementele arheologice descoperite la Hansca, Molești, Durlești, Etulia, Bogatoe și Šabo, este prezentată și problema sedentarizării nomazilor (p. 144-145), căldările de lut fiind considerate un „argument concludent” în favoarea sedentarizării unor grupuri de nomazi (p. 145).

În Capitolul IV, dedicat economiei (p. 146-187), autorul se limitează la prezentarea generală și sumară a agriculturii, meșteșugăritului sau altor ocupații auxiliare. Lipsa unor cercetări extinse nu ne permite să uniformizăm particularitățile economice și culturale în toate regiunile pruto-nistrene pentru perioade cronologice restrânse, iar pentru un interval de nouă secole valabilitatea concluziilor este și mai redusă. Pe de altă parte, destul de reușită este încercarea autorului de a aborda aspecte legate de alimentație și asigurarea cu apă potabil㠖 subiecte care merită o atenție mai mare și necesită o cercetare complexă. În partea finală a capitolului, Gh. Postică analizeaz㠄comerțul și circulația monetar㔠(p. 179-187), constatând că este destul de dificil să reconstituim acest domeniu, atâta timp cât în relațiile de schimb au fost antrenate produse omogene. El descrie succint rolul produselor metalurgice și de olărit dintr-un șir de așezări specializate, care cu siguranță au constituit subiect de schimb. Deși ceramica și alte produse de import sunt prezente în mare măsură fragmentar și destul de sporadic, totuși autorul susține existența „în spațiul pruto-nistrean în toate etapele evului mediu timpuriu” a unor relații de schimb cu Bizanțul (p. 181), numărând printre produsele bizantine o cruce din secolele V-VII de la Raškov și un relicvar cruciform de la Hansca din secolele X-XI, ceea ce este destul de modest pentru a susține o relație de schimb continuă între regiunile respective și Imperiul Bizantin. Sau, este ambițios să susținem doar pe baza unei urechiușe de la Hansca, presupusă a fi de la o carte creștină din secolele X-XII, comercializarea unor „cărți bisericești, în special biblii și evanghelii” (p. 181-182), în zonele unde nu sunt atestate nici structuri politice, nici ecleziastice. Același lucru se referă și la afirmațiile privind alte categorii de piese bizantine, care au putut ajunge în regiunile pruto-nistrene nu doar pe calea schimbului. Autorul nu implică în abordarea acestui subiect raidurile de jaf și migrațiile populațiilor, în Evul Mediu timpuriu, spre regiunile de la sud de Dunăre. Totodată, nu se face o analiză a situației caracteristice pentru fiecare etapă cronologică, dat fiind că realitățile din secolele V-VII se deosebesc total de cele din perioadele următoare. Deși, într-un caz sunt expuse constatările autorului în așezarea de la Hansca, unde, din secolul al IX-lea, crește numărul de fragmente de amfore bizantine (p. 182), fără a se explica cauzele acestei situații. Apariția obiectelor de factură bizantină este un fenomen comun pentru regiunile de la Dunărea de Jos și este legată de activizarea Bizanțului începând cu domnia lui Ioan Tzmiskesc (969-976). Cât privește „circulația monetar㔠(p. 183-187), subiectul este analizat doar din perspectiva participării monedei bizantine, vlaho-bulgare, cufice și grivnei rusești la relațiile de schimb. Este cunoscut faptul că atât monedele bizantine, cât și cele cufice au fost folosite pentru valoarea lor intrinsecă, fiind deseori utilizate ca materie primă pentru confecționarea pieselor de bijuterie (vezi tezaurele de la Echimăuți, Răducăneni). Termenul de „circulație monetar㔠pentru mediile barbare trebuie utilizat cu maximă atenție, atâta timp cât nu există argumente suficiente în favoarea utilizării monedei în relațiile de schimb.

Capitolul V, Spiritualitatea (p. 188-218), este bazat pe descoperirile funerare din spațiul aflat în discuție. Capitolul începe cu câteva aspecte sumare privind religia creștină și credințele păgâne, aducând ca exemplu activitatea „pe aceste pământuri” a lui Ulfila și Audia, fără a explica care zone s-au avut în considerație (p. 189). La fel de general sunt prezentate obiectele și simbolurile religioase (creștine și păgâne), trecându-se de la o perioadă și categorie la alta fără a analiza contextul arheologic și istoric în care au apărut aceste piese în spațiul pruto-nistrean (190-193). Din șirul complexelor de cult (biserici creștine de mir, sanctuare păgâne) se evidențiază mănăstirile și schiturile rupestre creștine (p. 193-196). Autorul din nou aduce ca exemplu activitatea episcopului Audias, care, după spusele lui Epiphanios, ar fi creat în secolul al IV-lea, la nordul Dunării, mănăstiri (p. 193). Subiectul dat nu credem că își găsește locul în această lucrare, dar odată ce a fost prezentat de către autor ne-a provocat la unele comentarii. Activitatea lui Audias, în general, este plină de enigme, iar edificarea unor mănăstiri în mediul barbar este greu de imaginat în perioada când mișcarea monahală era abia la începuturile sale în Asia Mică. Același lucru se referă și la probabilitatea apariției și existenței unei biserici și mănăstiri rupestre la Orheiul Vechi anterior secolului al XV-lea. Autorul însă încearcă să facă o legătură între urmele așezării civile, fără a avea dovezi că aceasta era creștină, și chiliile din stânca Răutului anterioare secolelor XIII-XIV. Oricât de „toleranți” ar fi fost tătarii, este greu de crezut că au acceptat prezența unui complex monahal creștin în fața orașului Shehr al-Djedid din secolul al XIV-lea. Alta este situația cu schiturile rupestre din Bucovina de Nord din secolele XI-XIII, care, în contextul transformărilor politice și religioase din aceste regiuni, își găsesc rolul și rostul apariției lor în această perioadă. Subiectul dat necesită o analiza profundă, ținându-se cont de complexitatea răspândirii și dezvoltării mișcării monahale în Europa de Sud-Est.

Cât privește tratarea necropolelor și practicilor funerare (p. 197-202), mai întâi sunt trecute în revistă, din punct de vedere statistic, realitățile arheologice pentru fiecare perioadă, după care urmează o prezentare generală separată a practicilor funerare creștine și păgâne. Încercarea autorului de a arăta predominarea ritului funerar creștin în spațiul pruto-nistrean în Evul Mediu timpuriu: „În perioada medievală timpurie, în spațiul pruto-nistrean, ritul funerar creștin era practicat de către populația autohtonă de origine romanică, iar începând cu sfârșitul secolului al X-lea și de către grupurile de slavi periferice de nord și de nord-est ale ținutului” (p. 200) – intră în contradicție cu propria lui afirmație făcută pe pagina următoare: „La etapa actuală a cercetărilor nu sunt cunoscute morminte creștine datate cu secolele VIII-IX” (p. 201). Practicile funerare păgâne au fost, la rândul lor, prezentate separat pentru populațiile păgâne sedentare și populațiile păgâne nomade. Dar și aici autorul s-a limitat la o constatare statistică a datelor arheologice privind ritul funerar, fără a analiza ritualurile și practicile funerare, așa cum anunțase în titlul compartimentului.

Partea finală a Capitolului V scoate în evidență aspecte legate de vestimentație, piese de podoabă, obiecte de toaletă și de lux, scris, medicină, muzică și distracție (p. 205-217). Spre exemplu la subiectele legate de „forme”, „încălțăminte”, „centura”, „nasturi” (p. 206-207) majoritatea datelor se referă la secolele X-XII. Analiza acestor aspecte necesită o abordare minuțioasă (acolo unde permit sursele) pentru fiecare secol separat pentru a evidenția trăsăturile specifice perioadei și regiunii discutate, din considerentul că societatea a fost în continuă schimbare, iar generalizarea acestor subiecte pentru o perioadă de nouă secole nu asigură redarea exactă a particularităților caracteristice populațiilor care au locuit în regiunile pruto-nistrene. Același lucru se referă și la apariția scrisului, practicarea medicinii, muzicii și distracției (p. 216-218).

Capitolul VI, Organizarea social-politică și militară (p. 219-229), este cel mai modest compartiment al lucrării. Lucru care este explicabil: în lipsa unor surse scrise este greu de reconstituit organizarea socială și militară a comunităților medievale timpurii doar pe baza datelor arheologice. Împărțirea societății în obști sătești și uniuni de obști (de vale, de depresiune, de codru) și utilizarea grupării regionale (Bucovina de Nord, Hotin, Briceni-Edineț, Ocnița-Soroca, Rezina-Șoldănești, Răutul de Mijloc, Călărași-Nisporeni, Orhei, Corjova-Gura Bâcului, Lăpușna-Hâncești, Cahul-Cantemir, Dunărea de Jos, Nistrul Inferior, Bugeac) a siturilor rămân a fi la nivel ipotetic. Iar concluzia că spațiul pruto-nistrean a reprezentat, în secolele V-XIII, „un teritoriu cu o populație sedentară temeinică, organizată în structuri sociale bine închegate și durabile, care au înfruntat toate greutățile cauzate de dominația triburilor migratoare, perpetuând romanitatea într-un loc periferic al neamului românesc” (p. 228) este declarativă și neargumentată. Cât privește organizarea militară, autorul s-a limitat la constatarea apariției în secolele VIII-IX, în zona de nord și în teritoriul dintre Răut și Nistru, a fortificațiilor de pământ și din lemn și la creșterea numărului pieselor de război (p. 229), fără a explica cauzele apariției, dezvoltării, rolului, semnificației cetățuilor în peisajul general al societății și dispariției lor. Moment care, dacă ar fi fost analizat, putea scoate în evidență un șir de aspecte ale organizării societății locale din secolele IX-XIII.

Ultimul capitol al lucrării (VII), Relațiile cu migratorii și statele vecine (p. 230-245), care se aștepta a fi nu numai unul de final, dar și unul fundamental, s-a dovedit a fi la fel de modest realizat, ca și cel anterior. De la începutul capitolului autorul arată cine sunt vecinii spațiului pruto-nistrean și afirmă că aceste regiuni, pe parcursul Evului Mediu timpuriu, s-au aflat sub presiunea permanentă a migratorilor. Autorul nu se referă la vreo populație anume sau la structuri social-politice locale care ar fi construit aceste „relații cu migratorii și statele vecine”. Abia la finele paginii 231 constatăm că spațiul pruto-nistrean, în secolele V-XIII, a fost „locuit de o populație sedentară destul de numeroasă”, care „s-a aflat sub presiunea stăpânirii militaro-politice a triburilor migratoare” pe parcursul a circa 900 de ani. Dominația migratorilor pornește de la goți, huni, kutriguri, utriguri și alani (p. 231). Subiectul legat de slavi, cu potențial de dezbatere, s-a redus la o singură propoziție: „La începutul secolului VI spațiul pruto-nistrean intră în sfera de dominație a slavilor vechi, care au stăpânit efectiv până în prima jumătate a secolului VII” (p. 231). După care autorul trece în revistă mai multe popoare ce au trecut prin regiunile pruto-nistrene sau le-au stăpânit: kutriguri, avari, bulgari, unguri, pecenegi și mongoli (p. 231). Odată ce autorul accept㠄stăpânirea efectivă a slavilor” de peste un secol și jumătate, credem că era necesar de analizat impactul acesteia asupra populației autohtone. Atâta timp cât în spațiul est-carpatic nu a existat vreo organizare politică, este greu de demonstrat relațiile acestor regiuni cu Imperiul Bizantin (232-233). Însuși autorul, în prezentarea acestui subiect, se rezumă la constatarea câtorva evenimente în care au fost implicate populații migratoare (kutriguri, sclavini, anți, bulgari, pecenegi, ruși), fără a arăta locul și rostul populației autohtone în relațiile cu Bizanțul.

„Relațiile cu Țaratul Bulgar” (p. 233-234): deși este arătată stabilirea bulgarilor în regiunile de la sud de Dunăre, nu este clar definită relația lor cu regiunile de la est de Carpați. Acest compartiment se reduce la o scurtă trecere în revistă a părerilor privind „stăpânirea bulgarilor la nord de Dunăre”. Utilizarea noțiunii de „țarat bulgar” nu corespunde realităților istorice medievale timpurii, cel puțin în cazul primul stat bulgar. Poate hanii bulgari au și pretins la titulatura de „împărat-țar”, dar autoritățile bizantine nu i-au recunoscut ca parteneri egali. Tentativa lui Simion cel Mare (893-927) de a se numi „țar” a avut un efect de scurtă durată. Astfel, pentru entitatea politică bulgară din secolele VII-X cel mai potrivit termen este cel de hanat.

„Relațiile cu Cnezatul Kievean” (p. 235-240) se reduc la prezentarea dezbaterilor istoriografice pe marginea relatărilor cronicilor ruse privind populația tivertă, relațiile acesteia cu Cnezatul Kievean. Autorul exclude posibilitatea extinderii puterii politice a cnezilor kieveni asupra spațiului pruto-nistrean aducând exemplul deplasării ulicilor în regiunile bugo-nistrene, presupuse a fi libere de stăpânirea Kievului (p. 237), și al deplasării cumanilor în stepele nord-pontice în a doua jumătate a secolului al XI-lea (239).

„Relațiile cu Cnezatul Haliciului” (p. 240-245). Autorul, deși recunoaște extinderea puterii haliciene asupra unor regiuni marginale ale spațiului pruto-nistrean, nu acceptă prezența politică rusească în regiunile de la est de Carpați, deoarece acestea au intrat în secolele XII-XIII în componența Cumaniei (p. 241). Totodată, autorul trece în revistă și principalele momente cronicărești și istoriografice legate de stăpânirea Cnezatului Haliciului asupra regiunilor de la răsărit de Carpați, făcând concluzia c㠄din cele analizate reiese clar că teritoriul pruto-nistrean întreținea, în perioada secolelor X-XII, relații comerciale-economice și politice cu vechile cnezate rusești ale Kievului și Haliciului, fără a intra însă sub stăpânirea acestora” (p. 245). Așa cum nu cunoaștem până în prezent vreun conducător sau vreo structură politică locală, este greu de imaginat cu cine și cum au construit cnezii Kievului și Haliciului „relații comerciale-economice și politice”.

În Încheiere (p. 247-249) autorul examinează succesiv principalele aspecte discutate în lucrare, concluzionând c㠄în baza surselor istorico-arheologice analizate, putem constata că, în perioada medievală timpurie, în spațiul pruto-nistrean s-a dezvoltat o civilizație complexă care, în linii mari, corespundea nivelului de dezvoltare caracteristic regiunilor central și est-europene” (247). Fără a arăta modul și amploarea impactului migrației populației slave în regiunile pruto-nistrene, autorul recunoaște că slavii vechi, „fiind purtătorii unui sistem de valori social-economice și culturale deosebite, au imprimat o coloratură specifică civilizației, inclusiv prin infiltrări nemijlocite în cadrul habitatului sedentar, contribuind, într-un fel sau altul, la progresul general din ținut” (247). Noțiunea de „civilizație” este aplicată și populațiilor nomade, care, la fel, au „favorizat circulația de valori culturale general-umane în spațiul dat” (p. 247). Delimitarea între habitatul sedentar și cel nomad este clară de la sine. Credem că autorul a trebuit să acorde o atenție mult mai mare particularităților habitatului sedentar și relației acestuia cu noțiunile de populații autohtonă și alogene. Iar utilizarea metodei „statistico-matematice” nu este un argument suficient în susținerea continuității populației autohtone, mai ales când în eșantion sunt incluse și siturile apreciate cultural și cronologic doar pe baza datelor de periegheză (p. 248).

Lucrarea este susținută de aparatul critic necesar și de o listă bibliografică impresionantă, ce conține cele mai importante publicații de specialitate specifice subiectului cercetat din Republica Moldova, România, Ucraina, Rusia etc. La fel, menționăm lista amplă a datelor de arhivă (rapoarte arheologice) utilizate de autor în procesul de cercetare, unele din ele fiind inedite. Totodată, textul este însoțit de anexe și ilustrații care completează tabloul general și particularitățile specifice ale habitatului medieval timpuriu din spațiul pruto-nistrean. Astfel, prin intermediul tabelelor și diagramelor autorul prezintă date statistice, repartizarea zonală, pe etape cronologice și culturale a siturilor arheologice din spațiul aflat în cercetare, ceea ce a contribuit la construirea demersului științific general al lucrării și a susținut ideile lansate de autor.

Evident, ilustrațiile, în orice lucrare, vin să completeze partea ei textuală și să susțină ideile și concluziile autorilor. Monografia cuprinde 31 tabele, 75 diagrame și 48 hărți. Deși hărțile au fost realizate cu multă muncă, publicarea lor într-un format redus și în alb-negru a scăzut mult din calitatea lor (Harta 1-48). Nu este clară decizia editurii de a micșora mărimea hărților, deși spațiul paginii permitea tipărirea lor în format A4. Acest fapt a minimalizat semnificația unor hărți (vezi spre exemplu Harta 36 și 37) sau a redus lizibilitatea cifrelor care reprezintă numărul siturilor (vezi Harta 22, 26, 28, 30 etc.). Cunoscând efortul necesar pentru a realiza o hartă arheologică cu multe puncte, este păcat că un rezultat bun a fost denaturat de o neglijență editorială și tipografică.

Repertoriul așezărilor, necropolelor și complexelor funerare tumulare ale nomazilor din cadrul anexelor constituie fundamentul lucrării. Întocmirea lor a permis obținerea datelor statistice și cartarea siturilor, pe baza cărora autorul și-a putut lansa ideile și trage concluziile privind populațiile medievale timpurii din spațiul pruto-nistrean. Repertoriul așezărilor întrunește 889 de puncte și este prezentat într-o formă rezumativ-tabelară cu indicarea denumirii sitului, cronologiei, apartenenței teritorial-administrative (raion, fără a se indica țara) și a principalelor referințe bibliografice (Anexa 1). Deși limita inferioară a cercetării a fost stabilită ca fiind sec. V, autorul a inclus în repertoriu pentru siturile din Republica Moldova și orizontul cultural din secolul al IV-lea. În cazul descoperirilor funerare s-a indicat tipul necropolelor (tumulară, plană), ritualul (înhumare, incinerare) și numărul de morminte descoperite. În total au fost catalogate șase necropole și morminte izolate din secolele V-VII (Anexa 2A), 14 din secolele IX-XI (Anexa 2B), 36 din secolele X-XIII (Anexa 2C) și 562 de morminte tumulare ale nomazilor din secolele X-XIV (Anexa 3). Este important de reținut că numărul sitului sau al descoperirii din catalog coincide cu cel de pe hărți, ceea ce facilitează utilizarea acestor instrumente de lucru. Ultimele două compartimente ale catalogului se referă la descoperirile monetare bizantine, în total fiind înregistrate 154 de monede izolate (Anexa 4A) și 600 monede din tezaure (Anexa 4B). La compartimentul monede bizantine, autorul prezintă descoperirile numismatice după emitent, metal, nominal, datarea generală, localitate și bibliografie. Credem că era mult mai bine ca, la compartimentul localitate, monedele să fi fost organizate în ordinea alfabetică. Astfel, ar fi fost mult mai ușor de identificat piesele și, probabil, se evitau repetările, cum ar fi în cazul monedelor de la Corotnoe (nr. 36 și nr. 41) și Delacheu (nr. 31 și nr. 43). Totodată, ar fi fost binevenită și uniformizarea noțiunilor privind nominalul monedelor bizantine. Deși autorul menționează în text prezența și altor tipuri de monede decât cele bizantine (imitații vlaho-bulgare, grivna rusească, monede cufice și vest-europene), ele nu au fost însumate într-un catalog, fiind date doar referințe bibliografice (p. 183). Am fost surprinși să constatăm lipsa unei hărți cu repartiția geografică a descoperirilor numismatice, care ar fi fost și un punct de sprijin pentru compartimentul „Circulația monetar㔠(p. 183-187).

Unele compartimente ale lucrării au nevoie să fie confirmate sau susținute de imagini și chiar reconstituiri (planul așezărilor, locuințelor, desene și foto ale diverselor categorii de obiecte etc.), iar neincluderea lor este în detrimentul lucrării. Lipsa unui indice de localități și de nume, instrument de lucru extrem de necesar pentru o astfel de lucrare, complică, în primul rând, utilizarea catalogului siturilor arheologice.

În concluzie, putem susține că lucrarea lui Gh. Postică este, pe bună dreptate, așa cum o apreciază și prof. V. Spinei în cuvântul său introductiv, „o sinteză de indubitabilă relevanță”, consacrată perioadei Evului Mediu timpuriu în spațiul pruto-nistrean. Trecând peste șirul de observații expuse mai sus, precum și peste valabilitatea noțiunii de civilizație pentru spațiul geografic și cronologic analizat de autor, considerăm extrem de utilă contribuția profesorului Gh. Postică la cunoașterea realităților istorice medievale timpurii din regiunile de la est de Carpați. Monografia poate fi un suport și un instrument de lucru important în realizarea unor noi studii privind istoria medievală timpurie a Europei de Sud-Est. Însuși autorul apreciază că tema abordată continuă să rămână actuală atâta timp, cât numeroase chestiuni nu sunt încă pe deplin lămurite. Problemele controversate trebuie abordate într-o manieră echilibrată și distanțată de conceptele panslaviste și de cele ale autohtonismului romanic.

 

Sergiu Musteață


 

[1] Lucrarea reprezintă teza de doctor habilitat a dlui Gh. Postică, realizată sub îndrumarea prof. univ. dr. hab. Ion Niculiță, în cadrul Catedrei de istoria românilor și antropologie a Universității de Stat din Moldova (p. 16). Teza a fost susținută pe 7 septembrie 2006 în CSS și aprobată de CNAA pe 26 octombrie 2006. Varianta pdf este publicată pe site-ul Consiliului Național pentru Acreditare și Atestare http://www.cnaa.acad.md/thesis/5178/ (ultima accesare 10.11.2008).