Radu Popa, La începuturile evului mediu românesc. Alba Iulia, Edit. Altip, 2008, 413 p.

 


 

    Cea mai atașată familie de arheologi la moștenirea regretatului istoric și arheolog Radu Popa ne-a oferit din nou prilejul să scriem despre toți, la un loc. În modestia lor, editorii s-au nevoit să se treacă doar pe contrapagina de titlu. Respectându-le opțiunea (care sfidează conceptele bibliografice) nu ne vom referi în continuare la ei decât ca la aranjorii anonimi al noii publicații. Dacă vom contrapune pagina tehnică cu datele „Cuvântului înainte”, vom observa discordanțe însemnate. Deși tehnoredactarea este asumată de soțul-editor, la ea au lucrat substanțial Cătălina Toma, Dan Culic și Marin Ionuț.

          Culegerea a fost făcută cu „iz memorial”, ca „un omagiu … [în] asentimentul puținilor arheologi medieviști care mai sunt activi în România”. Mai corect ar fi fost a se scrie că asentimentul poate fi, eventual, al celor care au lucrat direct sau l-au cunoscut pe Radu Popa. Arheologii medieviști nu sunt „puțini”, cum se scrie, sunt eventual mai tineri, dar editorii se pare că nu-i recunosc ca atare deși, în derulările uriașului număr de șantiere pe care le-au monopolizat într-un deceniu și jumătate, nu au avut încotro decât să-i „împrumute” sistematic după formarea lor la Cluj, Sibiu ori Alba Iulia.

Nu s-a intervenit în texte decât la ilustrație; cea fotografică a fost lăsată cam la nivelul slab (justificabil) anterior, cea grafică a fost major ajustată, iar unele ilustrații din care nu s-a putut scoate nimic au rămas pe dinafară total, lăsându-se trimiterea (inutilă) către ele. Se invocă imposibilitatea accesului la „arhiva” Radu Popa, din care sunt regretate doar fotografii mai bune. Noi știm că acea arhivă este în posesia Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din București și ar fi în responsabilitatea directă a cercetătorului Adrian Ioniță. Vom înregistra aspectul ca aparținând unui eșec de colaborare.

Deși s-au capacitat forțe serioase pentru acuratețea textelor din limbi străine, aceiași editori, avertizați prin recenzii destinate altor lucrări produse, au continuat să promoveze neabătut masacrarea limbii engleze, într-o proporție pe care nu le-a solicitat-o absolut nimeni! Adică, oferind nu rezumate, ci traduceri integrale, dar îngrozitoare, ale paginilor lui Radu Popa. Dacă pentru editori observațiile nu par să-i fi tulburat nici o secundă, după principiul totalei insensibilități la critică, pe cititorii noștri îi putem însă convinge că în acest caz perseverarea în eroare este rudă cu necuratul.

          Editoarea și autoarea prefeței ne oferă și un alineat de valorizare a operei lui Radu Popa, în care enumără caracterul actual și didactic al unor studii, neîmpliniri legate de cercetarea arheologică a satului medieval, absența școlii de arheologie și periferizarea informației arheologice în legătură cu istoria românilor. Atât a înțeles din mesajul răposatului adulat, dincolo de calitățile sale de istoric și arheolog, atât a putut scrie. Ceea ce s-a reușit odată în plus este doar dovedirea unei fidelități la maestru care este decalibrată la capitolul capacitate de sinteză și analiză. Ceea ce s-a știu doar face este colectarea paginilor, scanărilor, aranjamentul editorial și gata. Este ca și când ai aduna piatră și bronz pentru o statuie, dar ai folosi ca meșter un cârpaci. 

            Ca să se asigure că vor fi băgați în seamă(?), editorii au gafat monumental chiar de la titlul volumului. Adică, au luat, pur și simplu, fără modificări, prima jumătate a titlului volumului lui Radu Popa despre Țara Hațegului. Grație îngustei lor inspirații, de acum, Radu Popa va avea în biblioteci două cărți diferite, dar cu același titlu!

La mulți ani de la tipărirea unora dintre paginile studiilor lui Radu Popa, actualitatea lor trebuie judecată nuanțat, iar editorul are în fișa postului și obligația de a face mențiuni în acest sens. Mai întâi ar fi vorba despre stadiul cam depășit a acelor studii pe care autorul însuși le-a refolosit, în forme noi, în volume coerente (unele studii privind Maramureșul, majoritatea studiilor despre Țara Hațegului apărute înainte de monografia din anul 1988-1989). Procedând astfel, se alimentează confuzia privitoare la interpretările lui Radu Popa, în ceea ce el însuși depășise prin texte noi. Traducându-se într-o limba de circulație, cititorul străin are acum la dispoziție studii ale căror informații și interpretări au fost lăsate în urmă chiar de autorul publicat!

Toate textele unei literaturi de specialitate, ca nivel științific, se supun perisabilității. Din acest motiv, încă din școală, studenților li se povestește despre normele unei „ediții”. Cei silitori sau cu mintea luminată, sunt atenți la exigențele ei, dacă doresc să se apuce de vreuna. Ea nu se poate face decât la limita de jos a performanței reproducând mecanic ceea ce s-a tipărit (!) cu unul-trei decenii înainte. Nu ne găsim nici în Evul Mediu, nici măcar în vremurile proliferării industriale a tiparului, ci în era documentelor digitale. Iar cum istoria nu este literatură, nimic din ceea ce ea conține ca informație ori analiză nu este veșnic ori de turnat în cărți noi cu rost de monumente comemorative. Drept urmare, al doilea omagiu adus lui Radu Popa de către aceiași adulatori din afara propriei familiei, poartă marca ambiției pure și a nevoii de legitimare ca istorici medieviști (?) transformate în tristă stângăcie. Oare cum putem să tot omagiem astfel, cu producții de calitate îndoielnică, oamenii despre care recunoaștem că au însemnat mult pentru cariera noastră profesională? 

 

Adrian Andrei Rusu