Dan Isac (coordonator), Florin Gogâltan, Livia Călian, Raluca Barb, Flaviu Niță, Ionuț Socol, Contribuții arheologice la istoria orașului Dej. Cluj-Napoca, Edit. Mega, 2008, 125 p. + LXXXV pl. + h.


 

   Finalizat după o campanie de salvări, volumul are ca obiect un anume sector din inima orașului Dej. „Săpătura [a fost] mai interesantă decât părea la un moment dat” (p. 9) și nu a rezultat un simplu raport ci „o contribuție arheologică pozitivă și actualizată la repertoriu arheologic al orașului Dej”, „aport la istoria orașului” (p. 10).

Profesionalismul autorilor este dezvăluit din felul cum înțeleg să aranjeze cuprinsul: „epoca postromană”, „secolele XI-XII” și „Evul Mediu”. Acesta din urmă este dus până la limita cronologică a ridicolului („sfârșitul evului mediu, cândva după secolul al XVII-lea”, p. 98). După o asemenea carte de vizită, ar fi, poate, de prisos să așteptăm și probleme de conținut care să contrazică această descalificare.

Vom scrie că principalul obiectiv al volumului este, în fapt, un cimitir medieval târziu și premodern, cu 130 (de fapt 126) de înhumări. Doar că, marele cimitir nu dispune decât de o singură planșă la scara 1:500 și câteva fotografii de morminte ridicate pe piedestale și cu o parte din tăblițe indicatoare atât de importante încât obturează vederea unor părți de schelete (M 26, 12, 7, 33, 42, 29, 85, 87, 56, 73, 105, 121-122 – greu de înțeles de ce imaginile mormintelor au fost așezate în asemenea ordine!), ca să se poată recupera inventarul preistoric. Este încă important un tezaur monetar din secolul al XVI-lea.

Nefiind absolut deloc familiarizați cu Evul Mediu în general și cu cimitirele unor așezări mari, în special, autorii produc platitudini sau pasaje istorice nesemnificative. Cu toate c㠄nu deținem date concrete privind durata de funcționare a cimitirului” (p. 98), atestarea bisericii Dejului este mereu un reper; la 1611-1612 este pomenit㠄construcția unei „cetăți de pământ” … mărginită de ziduri de incintă de piatră”; se discută despre o „bisericuță de legend㔠(= capelă!) și o alta cu turn, în care se amestecă pietre romanice, a căror înțelegere este „mai ușoar㔠„judecând după inscripțiile încastrate” în actuala biserică parohială (p. 98-99).

La descrierea materialelor, autorii care au totuși faima de a se fi ocupat de ceramică preistorică sau romană, când este vorba despre cea medieval㠄uit㔠că și ea poate avea componente mai personalizate (gură, gât, burtă, fund, toartă), în afara ticului scriptic „fragment ceramic”, că mai poate avea și dimensiuni, că termenii ar trebui și concordați lingvistic („culoare cenușiu”, „culoare cărămiziu”). Vom vedea, în acest volum, și vase ceramice fotografiate în grup, de sus, spre guri (pl. LXXXIV).

Dacă zăbovim doar în dreptul inventarului lui M 11, o facem ca s㠄traducem” „floarea de brad” în con de brad, iar țintele de fier să le arătăm ca făcând parte din husa de piele a sicriului, nu a vreunui veșmânt (p. 75).

Și aranjamentul redacțional este unul insolit, pe care nu l-am recomanda pentru nici o altă tipăritură: textul este lăbărțat (să fie cartea mai mare?), există rezumate interioare, doar pentru unele dintre compartimente.

La Bibliografie s-a înghesuit cam tot ce s-a nimerit și fără rost (ex. I. Barnea, Maria Comșa, P. Iambor, Z. K. Pinter etc.). Disproporția față de literatura privitoare la preistorie este dintre cele mai semnificative. Din cea de medievistică lipsește doar ceea ce era mai important, adică scrierile istoricului de artă Entz Géza, respectiv cel care, originar fiind din Dej, a publicat pagini consistente privitoare și la topografia locului care a devenit obiect de arheologie la începutul mileniului III. Cu multă deferență, domnul Kristóf Jánós le-a oferit autorilor, o cafea excelentă, la sosirea lor matinală din Cluj-Napoca, dar a dat și „ajutor bibliografic din istoriografia veche maghiară și informații extrem de valoroase, referitoare la percepția comunității reformate și catolice asupra vestigiilor din piaț㔠(p. 11). După asemenea consultanță în lecturi, autorii nu ar mai fi fost obligați să apeleze în continuare la „memoria unor persoane în vârst㔠(p. 100), care, oricum, nu i-a condus nicăieri.

Volumul a fost o experiență majoră mai ales pentru autorul care a clamat în întreaga sa carieră universitară c㠄nu există arheologie medievală”. Acum după ce s-a întâlnit obligat cu ea, ne-a demonstrat însă că, doar pentru domnia sa, meseria pare să nu fi existat într-adevăr, iar acum este dificil de recuperat.

 

Adrian Andrei Rusu