Angel Istrate, Piața Mare. Cercetări arheologice. În colaborare cu Daniela Marcu Istrate, Monica Dejan, Georgeta El Susi, Cosmin Roman. Alba Iulia, Edit. Altip, 2007, 278 p.


 

   Volum de debut al autorului este introdus cu stângul: pagina sa de titlu nu conține referirea la ținta geografică (Sibiu), despre care este vorba, de fapt. La rândul ei, coperta are ținta subiectului, dar nu-l amintește pe autor...

Dacă se caută delimitarea părților de autor, ne mai împărtășim cu o surpriză de proporții: autorul zis principal, semnează totul împreună cu distinsa sa soție, Daniela Marcu Istrate (p. 5). Deci, tot ceea ce ar fi de observat este de pus în seama amândurora. Iar ca o mică alt㠄scăpare”, dovedind marea considerație acordată drepturilor de autor, Cosmin Roman de pe pagina de titlu este Toma Cosmin Roman în interiorul cărții (p. 5, 43).

Introducerea ne lămurește că este vorba despre cercetări începute de către o echipă condusă de către Zeno K. Pinter care, după ce a lucrat în iarna anilor 2004-2005, s-a retras aparent fără motiv, în primăvara ultimului an. După o pauză de câteva luni, voinicul care și-a asumat arheologia a fost SC Damasus SRL. Dar, altă ciudățenie, „în momentul preluării amplasamentului, lucrările din partea centrală a Pieței Mari erau practic finalizate, astfel că intervențiile noastre s-au concentrat în zonele marginale”. Au fost efectiv cinci sectoare la capetele străzilor care porneau din piață. Deci volumul s-ar denumi mai curând „Ieșirile din Piața Mare”. În restul pieței, pare că totul s-ar fi redus la coborârea nivelului cu 0,70 m, la remorca „lucrărilor de reabilitare”. Tratamentul definit drept „global” a însemnat numerotarea secțiunilor în prelungirea celor efectuate de colectivul precedent. Numai că, tot ceea ce s-a făcut înainte lipsește sub motivarea: „colegii din primul colectiv de cercetare nereușind să finalizeze materialele proprii în timp util”. Vom reține definiția care se adoptă pentru volum: „finalizare” (p. 7).

Ne vom îngădui să comentăm că avem de-a face cu un început realizat de alți arheologi care s-au retras pe tăcute, lăsând loc altora care s-au pliat cuminți la tot ceea ce li se cerea pentru ca piața să se facă nu neapărat bine, ci repede. Ca să arate cât de bună este, echipa a doua a eclipsat-o pe cea dintâi și la capitolul publicației, oferindu-ne o „finalizare” între coperte care se contrazic cu pagina de titlu.

 Scurtul istoric este demonstrația magistrală a unor lecturi expeditive (doar două titluri bibliografice citate) (p. 9, 12-13). Nu are absolut nici un rost să glosăm două pagini care nu ar trece drept bune nici pentru un seminar studențesc de anul II. Am putea să-i spunem doar „umplutură demarcatoare de nivel istoric precar” și de interpretări personale (vezi exemple ca: statuia lui Roland = stâlpul infamiei, statuia Sf. Ioan Nepomuk = simbol al revirimentului catolic).

Nici de „Case și loturi din Piața Mare” sau „Biserica romano-catolic㔠 nu era nevoie. Pentru că sunt transferate rezumat din Topografia monumentelor din Sibiu, pentru că nu au nici o legătură cu săpătura arheologică.

În dreptul cercetărilor din zona bisericii catolice, cititorul înțelege mai ales opintirea arheologilor salvatori de a face loc cablajelor (p. 17-18). Pagina 18 este o feerie de grafică de carte neglijentă.

În secțiunea S 15 s-a descoperit, ni se spune, un fragment al zidului de incintă II (p. 18). Nu se motivează cum ar sta el în economia generală a cetății. Pe toată grosimea, aproape de limita inferioară a fundației, se descoperă lăcașul unei bârne transversale. Doar că, într-un zid de cetate, aproape de un colț, el ar avea nevoie de o justificare. Pentru că deasupra este și o casă, pentru că s-a așezat în exterior și o caricatură de contrafort, „zidul de incint㔠este și mai greu de înțeles. Ca să ne „ajute” să înțelegem ceva, documentația fotografică a fost bine detașată (p. 167-168, 194), în timp ce la desenele grafice nu se face trimitere deloc (p. 126).

Găsindu-se un start cu fragmente ceramice de secol XIII (nr. 21), la o cotă aproximativă de –2,20/2,48 m față de nivelul general al pieței, se avansează posibilitatea să fi fost vorba despre un șanț ori o mlaștină asanată (p. 21). Pl. 7-8, de la p. 130-131, ne arată că a fost descoperit pe o lungime de aproximativ 1,50 m. Numai că nimic nu amintește de vreun profil de șanț (dacă arheologii nu au căzut cumva riguros la mijlocul lui!), iar despre mlaștini nici vorbă nu poate fi pentru că ne aflăm pe cea mai înaltă zonă de locuire a Sibiului. Opțiunea merge către șanț, dar de la zid de incintă (p. 21), conform aceluiași profil, adâncit ca o casă, la circa 0,40 m față de cota superioară a stratului. Concluzia finală socotește că s-a făcut șanțul, s-a pavat fundul cu bolovani, iar apoi s-a așezat zidul (p. 113). Rămân întrebările: cât de lat a fost șanțul acela de fundare sau de ce s-a săpat atât de lat? E clar c㠄șanțul” și „zidul de incint㔠nu au fost contemporane. Mai departe (p. 23) același șanț devine altfel personalizat: „... pavajului din piatră pe care l-am considerat a fi fundul unui șanț”. Mai sus, zidul s-a săpat în șanț, iar un nivel de construcție l-a acoperit parțial. În continuare, „zidul de incint㔠are însă tencuială, ceea ce nu prea se potrivește unei astfel de funcții. La final se face trimitere la o monedă de secol XIII (cam vag!) scoasă de către un alt arheolog, care ar demonstra procesul de umplere a șanțului în aceiași vreme. Doar că moneda este un indiciu post quem general, iar atunci trebuie să ne întrebăm ce fel de alte complexe i se pot asocia acestei instalații desființate?

Materialele acestui complex sunt majoritar ceramice. După cunoștințele noastre autorii sunt primii și singurii care folosesc termenii de roată cu turație „medie” pentru ceramica socotită a fi, în bloc, din secolul al XIII-lea. Mult mai departe, vom afla și ce presupune aceasta („roată mai lentă, care necesită intervenții manuale”! p. 87. Mai lipsea să ni se scrie și despre modul de folosire a capului, și de către olar și de către arheolog!). Dar și pasta de confecție a ceramicii poate fi „medie” (p. 28, nr. 11, 89, 104; 29, 95, 99 etc.). După cunoștințele noastre, ceea ce este oferit (calitate, forme), descris și publicat s-ar încadra mai ales în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Nici cănile, nici vasele cu torți sau guri treflate, nici castroanele sau capacele, nu le-am văzut pe undeva datate ferm ante 1250. Cum nu noi suntem în situația de a demonstra datarea, facem doar constatarea că ceea ce ni se prezintă este insuficient pentru a crede în publicație. Autorii nici măcar nu au idee că se află în fața unei probleme majore a istoriei ceramicii comune (numită uneori chiar „revoluție ceramic㔠= trecerea de la roata înceată, la cea manevrată rapid, doar cu piciorul). Repetăm, se operează doar cu o simplă stratigrafie, fără nici un fel de elemente suplimentare de datare, și nici o singură analogie de material nu este invocată.

La fel de neverosimilă este datarea prea timpurie a cahlelor în același veac. Iarăși trebuie să subliniem, nicăieri nu s-a dovedit până în prezent folosirea în Transilvania a cahlelor-oale în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Cu mare seninătate, fără nici un demers serios, se încearcă acreditarea unor protocronisme. Analogia de la Sighișoara este din a doua jumătate a secolului. Cahla-oală cu gura pătrată și pereții scunzi este evident din categoria pieselor care „nu au fost semnalate în literatură până acum” (p. 25), pentru că nici nu se datează în secolul al XIII-lea, ci, eventual, doar în cel următor. Iar „cahlele nișe”, pe lângă că nu au fost cu adevărat publicate, în afara enunțului de existență, nu sunt nici ele de introdus cu forța în același interval cronologic.

În stratul 7, se descoper㠄fragmente de țigl㔠(p. 21), iar deasupra lor, în stratul 8, erau „mai multe monede din prima jumătate a secolului al XV-lea” (p. 22). Cu alte cuvinte, ar putea fi țigle din secolul al XIV-lea. Dar, nici un cuvânt nu mai apare la adresa lor în cuprinsul textului. Respectivele țigle au dispărut ori poate doar s-au „metamorfozat” în suspectele „cahle nișe”, amintite în alineatul precedent.

Abordând arheologia colegiului iezuit, Toma Cosmin Roman pornește cu propria sa istorie a Sibiului din secolul al XIV-lea. Mai departe, el demonstrează că știe cu ceea ce se va ocupa. Folosește o documentație solidă, șocant de contrastantă cu aceea a autorilor principali. Și prezentarea săpăturii este la el mai literară decât ceea ce am văzut anterior (p. 43 și urm.). Ne reîntâlnim din nou cu suspectul strat, aici definit ca fiind „mâl” (nr. 21, p. 46-47, la p. 65 a devenit „turbă”, cu miros specific, p. 113), care este unul dintre cele mai vechi din zona cercetată. Numai că, așa cum am mai notat, același „mâl” nu se putea depune precum straturile de lavă (grosimea de peste 2 m, la p. 50), înălțând treptat un teren care era oricum mai înalt decât zona învecinată (ne găsim în locul numit „Orașul de Sus”!). Dacă pentru autori tema pare să devină un clișeu mereu adus la iveală, noi socotim că se trece mult prea ușor peste acest aspect esențial al topografiei locale. Umezeala sa poate rezulta foarte bine din tăierea posibilităților de scurgere a apei din zona pieței de către mulțimea caselor cu pivnițe care o înconjoară.

Cercetările arheologice de la Turnul Sfatului au fost irelevante (p. 53). Ceea ce urmează se bazează pe informația altor cercetări și pe reunirea ipotezelor formulate acolo (p. 54). Dependența de sentințele cronologice ale evoluției Sibiului, aparținătoare lui Paul Niedermaier este păguboasă pentru orice încercare de ieșire la un liman propriu, argumentat prin arheologie.

Materialele arheologice ale zonei trec în „competența” autorilor căsătoriți. „Măsura” și unitatea de cercetare este „pachetul”. În același sistem „modern”, ar fi putut fi introduse și „legătura”, „duzina” ori „grămada”. Ca să fie și mai „științific”, alături de „pachetele” cu ceramică, mai avem și „3 pachete cu un conținut mixt, ceramică și sticlă, respectiv un fragment de silex” (p. 55). Urma să se pună împreună oasele umane cu cele de animale, cuiele de șindrilă cu țintele de bronz, potcoavele de cai, cu cele de cizmă etc. Din totalul de 20 de unități de măsurare, cinci ar fi din secolele XIV-XVI (p. 55). Care aveau această calitate, știu doar autorii. Cu descrierea de vase din „fragmente mărunte”, datate în secolele XIV-XV, fără nici o însoțire de fotografii ori desene grafice, textul respectiv poate fi clasat la categoria „cuvinte pentru cuvinte”. Au avut „norocul” de a fi mai favorizate trei fragmente de vase de sticlă din secolele XVIII-XIX. Doar că fotografiile lor (p. 217, pl. 94/1-3), privite chiar și de către un „mediu” (termen de care abuzează textul) familiarizat ar putea trece foarte bine și drept OZN-uri. După ce s-a terminat cu ceramica, la „materiale speciale” se includ pipele (evident, nu confecționate din silexuri sau bronz!). Șurubul ornamental nu l-am putut regăsi în „pl. ¾”, dar la p. 218, pl. 95/2, noi am recunoaște o închizătoare de carte. Sigiliul de plumb (p. 218, pl. 95/6) este un neidentificat sigiliu de sul din postav. Concluzia finală este de-a dreptul minunată, demnă de citat într-un tratat de metodologie arheologică: „Obiectele nu beneficiază de o datare prin analogie, astfel încât considerăm că ele aparțin intervalului secolelor XVIII-XIX” (p. 55-56). În catalog avem următoarele rezolvări, la rubrica „descrierea materialului”: 68 – „fragmente ceramice atipice; sticlă”, 62 – „cahlă sau tăviță?” (p. 56), 50 – „ceramică roșie aspră, de calitate medie”. Mai rar o asemenea afișare de nonprofesionalism!

În zona străzii Avram Iancu, se descoperă iar „asanarea” de mlaștină. Mai apoi intervine o depunere „asemănătoare” care „reprezintă o nivelare finală în procesul de asanare a terenului”. În termen laici, se concepe scoaterea apei prin punerea deasupra a două straturi de pământ, cu o consistență oarecare, peste care apoi apar amenajări de drum sau piață, cu bolovani de râu. Ne întrebăm totuși cum de nu s-a avut vreo secundă ideea de a se consulta un geolog pentru a confirma ori nu asemenea lucrări masive, soldate cu transport de pământ steril sau aproape steril din punct de vedere arheologic. Un arheolog cu experiență știe însă și cum se poate astupa o secțiune arheologică plină de apă și cât de eficientă ar fi aruncarea de pământ peste, în așa fel încât să poți relua îndată suprafața pentru o construcție oarecare. Prima intervenție serioasă este, dacă ne luăm după înțelegerea autorilor, un strat cu „mai multe crengi și scânduri așezate destul de regulat, fără să sugereze însă o poditură propriu-zisă”, care ar fi „totuși ... primul nivel de călcare în zon㔠(p. 60, ceva asemănător și la p. 61). Îți trebuie, într-adevăr, o anumită cultură pentru a pricepe de ce anume lemne prelucrate („scânduri” – numai că ar fi meritat ca ele să ni se descrie îndeaproape!) se dispun împreună cu crengi, la modul „destul de regulat”. Trebuie de asemenea să discerni utilitatea primului material, pentru a stabili că nu a fost vorba despre un simplu nivel de călcare, ci despre urme de construcții de lemn, combinate eventual cu urme de garduri (crengi).

Una dintre cele mai importante dotări ale pieței, zis㠄fântâna veche (renascentistă)”, a fost tratată în 17 rânduri (p. 62-63). Dintre acelea, ultimele șase sunt dispuse în aliniate cu liniuțe, ca în orice conspect cinstit de curs sau lectură rapidă. Nu se pronunță nicăieri cuvintele „cav㔠sau „ghizd”, care definesc îndeobște o astfel de construcție. Nu ni se spune de ce este socotită renascentistă, de unde venea apa și pe unde se scurgea. Nu sunt trimiteri nici la desene grafice, nici la fotografii. Le descoperim noi singuri la p. 149, pl. 26. Nici un contur clar nu definește acolo resturile ei. Un bloc socotit făcând parte din ea are un traseu atât de drept, încât ne lasă doar să bănuim că exteriorul ghizdului ar fi putut fi poligonal. La p. 153, pl. 30/jos este o „piatră cioplită de la fântâna veche”, care pare profilată. Dar s-a preferat păstrarea enigmelor. Pe plan este trasat un cerc dublu, care nu este al fântânii moderne care a avut o planimetrie diferită („neregulată, pe care o putem apropia de un romb cu laturile interioare arcuite”, p. 63). Consecința este simplă: numitele fântâni rămân niște piese enigmatice, din care absolut nimeni nu ar putea scoate vreo reconstituire grafică.

Este primul sector în care ni se semnalează un „pachet” de ceramică preistorică (p. 65). Nu știm dacă era din „mâlul” mlaștinilor, amestecată cu materialele medievale ori depusă cu vreun alt strat.

Casa Haller (p. 77-80) nu aduce nimic de reținut. Săpăturile din zona străzii Nicolae Bălcescu au fost devansate de către șantierul de reabilitare (p. 81). Acolo a fost sau n-a fost un atelier de fierar ori o locuință semiadâncită (p. 83-84). Totuși concluziile ar fi, potrivit autorilor, „extrem de importante” în dreptul sectorului. Ele nu sunt altceva decât elementele stratigrafice care trebuiau tratate cu un subpunct mai sus. Aici avem un sol viu, compus din lut cu urme vegetale, peste care se fac nivelări. Deci la 100 m sud de locul în care existaser㠄mlaștini” și „mâl” (biserica catolică), acestea nu mai există! Când să-i credem pe autori? Acum ori la lectura celorlalte pagini? Ceea ce mai este tot „extrem de important” sunt incertele atelier și locuință, dimpreună cu resturi de fundații fără cronologie.

Observațiile generale privitoare la materiale, formulate în alte compartimente, pot fi reproduse și aici. „În principiu” sunt socotite ca recuperate vase din epoca arpadiană. Unele au pete de smalț. Nici o tulburare: probabil că sunt socotite atât de banale și atât de frecvente, încât nici nu mai este nevoie de vreo analogie! Deși există forme diverse, paste așișderea, decorații de la incizii la smalț, „materialul este unitar”. Noi scriem că o bună parte dintre fragmentele ceramice aparține și secolului al XIV-lea. Autorii ne-au prevăzut însă observarea în legătură cu veacul neglijat, scriind că materialul ceramic ar putea fi și de „la începutul veacului următor, pentru care nu este însă caracteristic”. Să se argumenteze, se folosesc copios citări din propriile cercetări sau altele fără datări foarte reprezentative. Atât doar că nicăieri nu s-a relevat specificul acelei ceramici posterioare secolului al XIII-lea. Nu înțelegem de ce sunt marcate cu aldine două aliniate separate pentru căni (p. 86); un vas de o „formă unic㔠(p. 87) nu are nici o referință ilustrativă. Atunci de ce s-a marcat unicitarea sa? Ca să tânjim după el sau să trebuiască să-l căutăm peste ani în locul în care își va găsi odihna muzeistică?

Între piesele speciale, autorii sunt convinși că au găsit și un buzdugan de fier, alături de unul de bronz din alt amplasament. Cultura lor tematică se restrânge la un singur articol care nu oferă însă analogii pentru piesa lor de fier (p. 88). Dar buzduganele cu lame (p. 239, pl. 116) nu sunt specifice decât Evului Mediu târziu și epocii premoderne.

Detaliile care însoțesc prezentările straturilor de caldarâm (p. 60), a conductelor de plastic, bazele de stâlpi pentru iluminat (p. 82), ale unor componente cu/din beton (p. 79), rubricile fără conținut („III.6.2.2. Structuri zidite. Nu au fost identificate”, p. 83) dovedesc c㠄a înregistra tot” a devenit o obsesie secătuită de orice mesaj istoric. Unde este finalitatea acestei „harnice” antreprize?

Pentru autori, secolul al XIII-lea este cel din care se extrage toată istoria arheologică a Sibiului. Absolut nimic mai vechi nu este constatat, nici măcar bănuit. A fost secolul în care o suprafață uriașă (= întreaga piață) a fost „sistematizat㔠(termenul se aplică la mlaștină sau la anterioare forme de locuire?) și s-a început implantarea unor vagi elemente de arhitectură. Tot de atunci se fixează și informația autorilor privitoare la ceramică. Așa cum am văzut, este un secol unitar, cu o creație la fel. Secolul următor nu mai are nici o personalitate, este încrengat cu al XV-lea. Contextele celor două secolele reunite nu sunt înzestrate cu nici o cronologie de finețe. Ca urmare ceea ce cred autorii („materialul ceramic ... va modifica radical imaginea noastră despre ceramica medievală, în mod special urbană, din Transilvania”, p. 113) nu este decât un vis. Să-i trezim doar cu corectiva că în secolul al XIII-lea, nu au orașe, nici la Sibiu, nici în altă parte în provincie. Datările lor sunt impresioniste și imprudente, în condițiile în care se bazează doar pe o stratigrafie foarte relativă, nesprijinită pe piese numismatice sau din alte metale, cu loturi aflate sub semnul întrebării (fără secolul XII și cu amestecul sau lipsa de departajare a secolului al XIV-lea) și analogii „din casă”.  

În dreptul analizei materialelor numismatice (p. 101-102) am putea corecta folosirea numelor de regi maghiari (Wladislaw, Sigismund I – un al II-lea, nu a existat!), o cronologie de domnie (Ladislau al V-lea Postumul domnește până la 1457, nu până la 1452). Altfel, nu există nici o surpriză în material.

Toate oasele de animal au intrat în cataloage fără nici cel mai indiciu numeric. Zooarheololoaga le-a trata dincolo de secțiuni, punându-le într-o singură oală mare. În acest chip, nu prea înțelegem ce rost au comentariile generale despre prețul vitelor sau comparațiile cu alte teritorii. Nu am aflat ce tipuri anume de animale se mâncau la Sibiu în mult curtatul secol al XIII-lea. Dar, pentru a înfrumuseța monografia s-au analizat concomitent și oasele din Piața Huet, adică locul pentru care exista scrisă o altă monografie independentă. Tot acolo, Georgeta El Susi se mai ocupa odată și separat de oasele pieței cu nume împrumutat de la personalitatea care fusese odinioară primar al Sibiului.

Din Bibliografie, nu putem identifica lucrarea comună a lui Al. Avram și Z. K. Pinter (p. 114), ne îndoim că H. Fabini a publicat deja ceva despre Sibiu în anul 1932 (p. 115), este o gratuitate citarea lucrării noastre despre prelucrarea medievală a osului (p. 117), din moment ce în întregul volum nu este publicată nici o singură piesă din material similar, nu înțelegem de ce Emil Sigerus trebuia citat cu două ediții ale aceleiași cărți (p. 117). Ca să elucidăm încă odată ponderea informației bibliografice arheologice implicate, vom scrie că lucrările generale și particulare de arheologie se ridică la cifra de 15, cele despre arhitectură, tot la atâtea, bibliografia zooarheologică are 12 titluri, iar numismatica șapte. Cu alte cuvinte, analiza spune net: s-a citit extrem de puțin în domeniu; s-a și plusat fără rost, pentru a nu rămâne mai prejos față de specialiștii colaboratori care, la pagini mult mai puține, au citat mult mai mult. Absolut nimic nu este literatură științifică străină privitoare la vreo temă de arheologie medievală. Adică, s-a citit strict atât cât să nu se poată scrie că în birou nu s-ar fi făcut mare lucru.

Ilustrația ceramicii care combină desenul grafic cu fotografia este așezată prost, întâmplător combinată. Nici un alt obiect în afara ceramicii nu are desen grafic. Din desenele realizate și publicate, poate că unele sunt interesante pentru constructor, dar nu au relevanță nici pentru arheologie, nici pentru istoria arhitecturii (p. 244, pl. 121 sus; 245, pl. 122 sus; 247, pl. 124 jos; ); la fel se întâmplă cu unele fotografii (de la p. 249, sus; 251, pl. 128 sus).

Nu există volum fără greșeli de redactare. Sunt și în acest volum destule. Nu ne-am propus să le semnalăm. Dorim doar să atragem atenția că ele pot fi trecute cu vederea doar atunci când substanța textului este cu adevărat meritorie. Dacă nu, atunci combinația înmulțește impresia negativă.

Finalul nostru socotește că volumul este ambițios doar ca formă editorială, în nici un caz ca performanță profesională. Nu avem motive să-l socotim tocmai „volum de debut”, din binecuvântatele motive exprimate la început. El reprezintă, alături de volumul privitor la Piața Huet, o răzbatere agresivă în literatură, cu bune demonstrații de calitate foarte îndoielnică.

În subsidiar ar trebui să avem o tribună și o autoritate care să aprecieze în ce măsură un credit masiv s-a acordat unor arheologi care mai au a se perfecționa, cizela, citi ori poate chiar nu au capacitatea de a restitui valoric corect și înțelege decent cercetări cu investiții financiare uriașe. În acest caz, singurul credit profesional a rezultat din antrepriza privată de familie și dorința de a egaliza partenerii conjugali și în meserie. Autorul afișat nu se descurcă nici singur, nici la nivel de prestație calitativă în arheologie.

Perpetuându-ne toleranța la restituirea minimală compromitem atât ideea salvării patrimoniului arheologic, cât și pe aceia de arheolog din România. Și un lector extern ar fi putut remarca că arheologii s-au cam lăsat antrenați în „pungirea” cioburilor, exageratul desenelor țevilor de plastic, ca la urmă, cu ultimele energii, să pompeze doar câteva rânduri de istorie nouă, pe care trebuie să le-o și răstălmăcim pentru a face ceva cu ea.

Mai departe, arheologia unei temporare capitale europene, prima din România, s-a făcut în deplinul stil pe care-l stăpânim de bune decenii: pe apucate, lăsată pe mâna cui s-a nimerit a fi mai agreat administrativ, mai puțin ocupat sau mai înclinat să accepte toate compromisurile grabei. Cartea de vizită dobândită astfel poate trece minunat între toți cei care-l doresc să-l vadă pe arheolog un „încurcă lume” cu produse submediocre, nu însă între cei pentru care profesiunea se cere respectată și rămâne pe primul loc.

 

Adrian Andrei Rusu