Daniela Marcu Istrate, Sibiu. Piața Huet. Monografie arheologică. I-II. Au colaborat Monica Dejan, Maria-Emilia Crîngaci-Țiplic, Georgeta El Susi, Radu Lupescu, Petre Beșliu Munteanu. Alba Iulia, Edit. Altip, 2007, 228 (I) +  435 (II) p.


 

   Cuvântul înainte aparține lui Sergiu Nistor, fostul comisar al orașului european. Domnia sa remarcă amploarea cercetărilor, dar socotește cu candoarea unui perfect necunoscător într-ale istoriei, drept „surprize” o monedă romană și pe cele din secolul al XII-lea (p. 7). Meritul major al volumelor este c㠄pentru prima dat㔠s-a cartografiat o asemenea suprafață. Deși biciuiți continuu de domnia sa și de Primărie „arheologii nu au făcut rabat de la etica profesională și nici compromisuri științifice”. Este o opinie cu totul laterală, pe care nu o vom băga în seamă, probabil în aceiași măsură în care nici dumnealui nu ar face-o dacă am încerca, de pildă, să ne exprimăm părerea despre proiectele de arhitectură pe care le-ar fi produs și semnat în indiferent care dintre situații, dar tot la fel de intempestive și fără lecturi de referenți competenți.

 Echipa a salvat ce se mai putea salva: se lucrase cu buldozerul în cimitirul din jurul bisericii parohiale, în rest toleranța a fost la –0,70 m, cât trebuia coborât caldarâmul. Deși autorii fac din săpătura lor un fel de triumf, ar fi totuși de spus adevărul. Ei nu au fost decât niște amărâți priviți cu dispreț și nerăbdare de marii profitori ai restaurărilor și mai ales ai amenajărilor. Nota de amărăciune a arheologului șef (p. 16-17) ori o acuză gravă directă strecurată pe neobservate („parte dinspre stradă… decapată prin surprindere de constructor, în februarie 2006”, p. 71) sunt cenzurate de grija de a nu-și vedea compromise șansele la implicarea în alte proiecte la fel de bănoase (numai în comparație cu majoritatea arheologilor din România). S-a săpat cât (trei luni) și cum („printre camioane, excavatoare și mașini care tasau pietrișul”, p. 8) au fost lăsați sau au primit bani pentru asta, iar la final, li s-a și impus să producă și un volum care să reflecte, chipurile, marea performanță. Datele de săpătură sunt cele deja prezentate în volumul cel mic care a însoțit și expoziția cu rezultatele împărtășite publicului, recenzat deja de către noi. Din acest motiv, vom face trimitere și către el (abreviat Sacru și profan). Efectiv s-au realizat doar 22 de secțiuni, restul teritoriului, fiind „salvat” la limitele suprafețelor inițiate de așezătorii de caldarâmuri. Lucrarea a gestat nouă luni până la publicare (p. 9).

Sinteza de istorie a Sibiului care ne este oferită trebuie cu foarte mare prudență însușită. Deși întemeiat de oaspeți care erau numiți „teutonici, flandrenzi, saxoni”, totuși, la următorul alineat nu se observă că așezarea avea case de „tip francon”. Aceiași dualitate misterioasă dintre un sat și „ceva” din afară, aceiași biserică parohială mutată de jos, sus, în locul în care nu era satul, este rezumată și însușită (p. 12) de autoarea nr. 1, care face lucrul doar pentru a avea un temei istoric de oarecare consistență. Terasa de sus, în care nimeni nu știe ce va fi fost, a fost însă (atenție!) „sistematizată și fortificat㔠cam pe la sfârșitul secolului al XII-lea, pentru a încăpea buluc un spațiu de refugiu (pe locul 1!), biserica parohială (ce va fi pățit cea din orașul de jos?), „5 capele” (o adevărată feerie de edificii ecleziastice!), cimitirul și sediul prepoziturii. După ce s-a mai tras o incintă (II), locul cu două cetăți s-a numit „satul lui Hermann” (Hermannsdosf, de fapt o traducere germană târzie a lui „villa Hermanni”). Deși i se spune civitas la 1326, orașul este doar de la 1366! (p. 12). Peste numai două alineate, istoria orașului a ajuns la secolul al XIX-lea, iar Scurtul istoric a fost împlinit. Cine este cu adevărat nemulțumit de această sinteză insolită?

Săpând mai ales în centrul platoului, se consideră că toată istoria incintelor I și II ar fi fost determinată doar de biserică și cimitirul din ele. Interpretarea istorică este minimalistă. Absolut nimeni, în intervalul secolelor XII-XIV, nu construia atât de amplu o fortificație, doar pentru a proteja o biserică care ocupa probabil mai puțin de 20% din interiorul incintei. Mai departe, istoria capelelor interioare se nuanțează: rotonda și capela Sf. Iacob s-ar fi ridicat între a doua jumătate a secolului al XII-lea și prima jumătate a secolului al XIV-lea (p. 27). Vorbind însă despre capela Sf. Maria, plasată ca o centură în jurul corului bisericii gotice parohiale (p. 28), autoarea indică clar ce reduse îi sunt competențele în materie de arhitectură ecleziastică funcțională (nu arheologică!). Pentru că, așa-ceva nu există nicăieri în forma în care este concepută și publicată. Dar pentru că un arhitect local o scrisese înainte, lucrul s-a transformat într-un „adevăr” de necontestat chiar și atunci când li se repetă că interpretarea este eronată. După ce textul cărții se amplifică, concluzia trebuie modificată: cetatea este destinată multiplelor construcții ecleziastice interioare cetății! Lor și doar lor, pentru că nici cea mai vagă urmă de locuire civilă (în afara răzleței ceramici) nu s-a descoperit, nici nu s-a avut vreo clipă în vedere ca posibilă, măcar în preajma liniei de fortificații.

În condițiile în care se bănuiește că există pe undeva o biserică în interiorul celei actuale, se afirmă că șantierul celei vizibile astăzi a ținut două veacuri (p. 28). Este pe deplin incredibil ca un singur nivel de călcare (p. 29-30) să fi existat pentru biserica atât de îndelung edificată. Și cum nu a fost niciodată astfel, automat este de admis că toată stratigrafia locului a fost drastic masacrată.

Prioritățile de prezentare sunt pentru noi destul de ciudate. Pe primul loc stau două cuptoare. Nr. 1 a fost socotit „de var”. Dar, el nu are var! Pe fund, pământul este ars la roșu, există un strat subțire de cărbune de lemn, iar în umplutură s-a descoperit „segmențial piatră de var”, deci piatră din calcar și nimic mai mult (p. 31). Trebuie să scriem că nu se poate face var fără ca el să nu rămână măcar pe pereții cuptorului. Ca urmare, cuptorul 1 de la Sibiu a servit altor activități.

Cuptorului nr. 2 îi recunoaștem funcția. Mai problematică este datarea sa, din moment ce peste bolta sa prăbușită a fost descoperită o monedă de secol XV (p. 33), iar rotonda, datată în secolele XII-XIII, l-a tăiat (p. 44). Cele două elemente sunt contradictorii: dacă rotonda l-a tăiat atât de devreme, cum de ruina i-a rămas neacoperită încă vreo trei sute de ani? 

Deși tăiată în mai multe locuri, incinta de piatră nu a dobândit contururi mai precise, decât spre nord-est. Nici un comentariu nu însoțește informația mai veche despre două șanțuri, ajunse apoi două valuri și un șanț și eventuala lor coabitare cu zidul de incintă (în acest caz, a câta incintă? Incinta „0”?).

Datarea și vechea identitate a capelei Sf. Iacob încap într-o altă discuție. Autoarea este gata să accepte că presupusa construire de la sfârșitul secolului al XII-lea a rămas cu planul nemodificat, chiar și după o demolare drastică, până la 1838, și – de ce nu? – putea aparține chiar și prepoziturii (p. 43).

La rotondă s-a mai atenuat uzanța „navei” de lângă (vezi comentariile de la Sacru și profan), fără să se renunțe la termen (p. 45, 47). Se trec în revistă rotondele cunoscute în Transilvania. Numai că dilemele textului (în jurul întrebării care a fost rolul inițial al rotondelor săsești?) nu s-au lămurit din lectura literaturii restrânse (autohtone și furnizate anterior de către Zeno K. Pinter), pe care autoarea o posedă. Maniera de a se menține doar în limitele acesteia nu este de observat numai în dreptul acestei probleme. Ca noutate perceptibilă, acum, în acest loc, cuptorul de var se metamorfozează în „atelier de zidari” (p. 47). Expresia ar fi la fel de inspirată alături de mină = atelier de mineri! Dar poate este vorba despre experiențe personale de care noi nu dispunem.

Mai departe, ne oprim în dreptul „construcției nr. 1” (p. 50). Avea, nici mai mult, nici mai puțin de 2,80 x 2,10 m (cu lipsa dimensiunii grosimii pereților), cu o mică nișă semicirculară către nord și fundații serioase, adânci. Fără să găsească nimic pentru datare, doar „caracteristici tehnice” vechi, care ar fi „piatră verzie” cu mortar gri, construcția este datată într-o perioadă timpurie. Noi am recomanda totuși să se aibă în vedere posibilitatea unei latrine etajate, cu nișă de ședere și fosă septică, care a deservit clădirea liceului la care este adosată.

După WC-ul anterior, în ordinea de priorități a venit rândul, conform cuprinsului, și bisericii parohiale. Se reia povestea obligației prezenței lăcașului, dacă exista deja cimitirul. Cum am mai observat în dreptul „sintezei de popularizare” (afirmația din vol. Sacru și profan, p. 21), sunt morminte care nu au urme de mortar, deci sunt anterioare unei construcții de zid. Pentru autoare nu poate există decât o relație certă, cu toate că știe, la fel de bine ca mulți alți arheologi care s-au ocupat cu cimitirele, că acelea au fost sau nu asociate/contemporane cu biserici de lemn.

După, ni se spune că o biserică parohială trebuie să fi existat pe locul celei actuale. Dintre ipotezele legate de forme, este preferat P. Niedermeier, lui H. Fabini. Poate pentru că cel din urmă nu este academician și  „îndrăznise” să formuleze opinia că turnul ar fi fost inițial un donjon. Dacă donjonul intra în cărți, trebuia încă scris și cui ar fi aparținut. Era mult mai comod ca totul să se învârtă în jurul unei comunități de coloniști care, potrivit deducțiilor logice ce decurg la rândul lor numai din ipotezele constructive formulate (deci eșafodaj de ipoteze peste ipoteze!), a făcut exact ce i-a trecut prin cap, fără ca autoritatea regală, care îi chemase, le orânduise spațiul de colonizare și îi administrase până și dup㠄Diploma andreană”, să fi deținut vreun rolișor în interiorului „orașului regal” Sibiu. Or poate se imaginează că omul regelui, comitele de Sibiu, adică, trăia într-o colibă de bârne pe malul Cibinului?

Construcția nr. 2 (p. 56) ne dezvăluie un plan de cor diferit, cu conturul altui contrafort decât cel azi vizibil (p. 249, 60, fig. 58, pl. 27). Ar trebui să i se spună totuși biserică, numai dacă autoarea noastră nu crede că ar fi aparținut de cine știe ce alt edificiu medieval, tainic. Doar că, aceleași secțiuni S 5 și S 6 pretind că se ocupă separat de corul gotic (p. 59), cu trimiteri la același pl. 27. Aflăm c㠄nu se păstrează urme de tencuială sau de uzură, dar este destul de probabil că el era vizibil deasupra nivelului de călcare de după finalizarea construcției” (p. 60). Cu alte cuvinte, ar trebui să pricepem că a fost un fel de fundație înaltă ori o clădire care s-a demolat ulterior? Abia peste alte pagini, ni se dă de înțeles că respectivele ziduri au făcut parte dintr-o fundație „cu mult mai lat㔠decât a corului (p. 69). Cum am scris-o, traseul fundațiilor este atât de diferit, încât este loc pentru o fundare totalmente separată, chiar și de la o altă biserică.

Chiar dacă nava sudică a tăiat morminte, nu avem nici o cronologie; nici la transept (p. 58).

Sacristia 1 din care s-a descoperit un contrafort de colț (p. 61), nu are nici descrieri tehnice de amplasare, nici plan desenat, astfel încât nu avem cum să bănuim cam pe unde se putea situa în relație cu zidurile actuale. Doar de pe planul colorat de la p. 224 s-ar putea înțelege despre ce ar fi vorba. Dar acolo descoperim o altă problemă lăsată în suspensie: relația ei cu peretele de nord al corului și contrafortul de la care, se pare că pornea/adosa/era suprapusă. Doar peste câteva pagini (p. 67) sunt definite raporturile exacte dintre construcții. Cam la fel stau lucrurile și cu prezentarea Sacristiei 2 (p. 62). Restul de contrafort de pe mijlocul laturii de est ar fi imposibil de întrevăzut pe același plan general care ne servise înainte, pentru că, tot cam de acolo, pornesc fundațiile corului lărgit, care nu a mai fost terminat. Conform concluziilor, sacristiile au apărut toate de la sfârșitul secolului al XIV-lea, începutul secolului al XV-lea (p. 70), ceea ce este absolut imposibil de admis la o asemenea biserică de importanța celei de la Sibiu. Dacă existase o biserică mai veche și ea ar fi trebuit să aibă o sacristie. Însă ar fi comod de răspuns că, probabil, și ea se află bine ascunsă sub podelele bisericii actuale.

„Capela Sfânta Maria (construcția nr. 3)” (p. 66) este o bună mărturie de ignoranță în capitolul de istorie și arhitectură ecleziastică. Discutând un document de la 1448, faptul că se scrie explicit că era situat㠄a retro annexa” bisericii parohiale, autoarei noastre i se pare c㠄spatele” bisericii era exact partea ei cea mai importantă și sacră, adică altarul, pentru că, vezi doamne, la vest era locul „mai important” și „în faț㔠prin care intrau breslașii și negustorii sibieni în biserică!! Noi sperăm că la lectura noastră să-și reconsidere înțelegerea despre „spatele” și „fața” bisericilor, adică a monumentelor istorice în care se socotește expertă. Și pentru a vedea greutatea observației, vom adăuga că un ultim studiu publicat despre biserica parohială a Sibiului, se îndoiește chiar că biserica ar fi avut vreodat㠄faț㔠(= intrare) pe vest (C. Firea, Biserica Sf. Maria din Sibiu – liturghie medievală și arhitectură gotică (cca. 1350-1550), în Ars Transsilvaniae, 18, 2008, p. 72). Nu avem cum să răzbatem în subțirelul bagaj de cunoștințe (se pare că ar fi vorba doar despre însușirea  opiniilor lui Samuel Möckesch, de la 1839) pe care Daniela Marcu Istrate și l-a cimentat adânc, în relație cu posibilitatea unei capele care să îmbrace întregul cor al bisericii parohiale („fără îndoială”, p. 50, „am identificat drept capela”, „ne însușim localizarea fără dubiu a capelei” și doar „formulându-se ipoteza că aparțin unui „cor lărgit” – fără indicarea paternității ideii, p. 66). Ceea ce scriem aici se adresează deci terților. Zidurile descoperite în fundații în jurul corului bisericii Sf. Maria, nu sunt urmele unei capele demolate, ci programul întrerupt al unei tentative de lărgire a bisericii. Deja o altă contestare clară a acestei interpretări a fost deja publicată înaintea acestei recenzii (C. Firea, op. cit., p. 65-66). Ca să poți pricepe un asemenea lucru îți trebuie doar o anume cultură istorică medievală. Ea lipsește însă din bagajele unui pretins „mare specialist” cu veleități sau doar cu reclamă între arhitecți ori administratorii Ministerului Culturii, care ia la rând cele mai importante clădiri sau spații istorice medievale ale provinciei! O capelă nu poate eradica rosturile unui cor în care trebuia să existe altarul principal, dătător de hram pentru întregul edificiu. Propunem încă un joc de simulare în care am duce pe prea credulii arheologi (care au oricum probleme de imaginație – „este greu să ne-o imaginăm”, p. 69) ai unei asemenea capele să asiste la slujbe din larga potcoavă a zisei capele, în timp ce, în altarul real și principal, mai mic de jumătate ca spațiu, să se fi derulat liturghia zilei. Desigur ei, arheologii, nu ar fi avut intrarea acolo decât dinspre exterior, pentru că nicăieri pe zidurile din elevație, conservate până astăzi, nu se distinge vreo ușă astupată. Repetăm, bătând șaua, maximal se poate doar admite că o capelă a Sf. Marii a fost instalată pe undeva la interior. Ea nu se putea substitui, în nici un caz, vreunei componente majore a spațiului liturgic.

Dacă cineva își poate imagina că un oraș ca Sibiul a lucrat la fundațiile corului lărgit peste 20 de ani (ante 1427 – post 1448) (p. 69), noi nu ne putem alătura acestei opinii. Ca să ne „conving㔠și mai tare, volumul ne mărturisește că nicăieri nu s-au înregistrat cezuri în fundațiile descoperite, cu toate că ele au fost în întregime dezvelite. Încă un lucru la fel de curios: fundațiile au fost astfel „demolate” în anii 1530-1531, încât arheologii echipei Marcu să le regăsească, peste tot, la aceleași cote. Sau poate, cele „40 de care de cărămizi” și cele șase „de pietre fasonate” ale zidurilor „capelei” din jurul bisericii parohiale (p. 69) i-au satisfăcut într-atât pe demolatori, încât s-au oprit din săpat riguros în fața piatrei nefasonate care era majoritară în fundații. Era instructiv să se compare cum se făcuse și ce rezultase dintr-o demolare reală, la capela Sf. Ladislau. Demolatorii din al doilea sfert al secolului al XVI-lea au mai făcut un lucru „supărător”: au răzuit piața atât de aplicat, încât nici un stat de dărâmare nu a mai rămas de înregistrat în anul 2005.

În terminologia de specialitate ni se servește conceptul de „capelă de serviciu” (p. 69). Probabil prin analogie cu „debaraua de serviciu”! Ea nu apare pe absolut nici o mărturie grafică sau fotografică. Se face trimitere la pl. 102, care ar fi trebuit să se afle în vol. II, la p. 414, dar acolo nu se află nimic din cele așteptate.

Concluziile sunt corecte și le subliniem: „cercetările din apropierea bisericii au fost extrem de restrânse, rezumându-se practic la câteva sondaje” (p. 69). Pe baza lor, nici un mai priceput într-ale arheologiei ori istoriei medievale nu s-ar fi aventurat în a recompune ambițios noi pagini de trecut sibian.

Capela Sf. Ladislau este introdusă cu o logică minunată: „a fost construită la începutul secolului al XV-lea, fiind menționată pentru prima dată în 1424 ca biserică a prepoziturii proaspăt desființate” (p. 70). Întâmplător numai, hramul aceleiași desființate prepozituri data din anul 1191 și era, doar ca o simplă coincidență, al Sf. Ladislau, de curând trecut în panteonul catolic, ca al doilea sfânt „de cas㔠al dinastiei Arpadienilor. Deci, să o scriem acum: conform textului cărții, între 1191 și începutul secolului al XV-lea, prepozitura ori nu a avut biserică ori, dacă ar fi fost, s-a tot mutat de colo-colo.

Dispunem de un plan relativ detaliat (p. 239, pl. 17) și o descriere (p. 72-73) nu lipsite de incertitudini și părți nepuse în evidență. Mai întâi să remarcăm orientarea cardinală, care trimite altarul undeva la sud-est. Construcția nu s-a țesut zidului de incintă care este la sud-sud-est, ci l-a folosit ca perete. Deci, un punct important de sprijin al cronologiei a fost scăpat (post quem datarea curtinei). Cel mai văduvit de prezentare completă este sanctuarul căruia nu i s-a remarcat piciorul de la arcul de triumf, care îl despărțea de navă. Înspre exterior, un alt masiv de zidărie, nedescris de asemenea, ar putea fi un contrafort esențial pentru stabilitatea aceluiași arc. Spre vest (corect nord-vest) este oferită o „travee”, care dacă ar fi ceea ce se desemnează prin termen, adică o unitate de boltă, nu are nimic comun cu o tribună, care nu ajungea până la cota de înălțime a bolții și nu avea cum să lase urme acolo. Sunt apoi piloni care „sunt țesuți” cu pereții. Deoarece nu s-au găsit nicăieri elevații, nu știm de unde convingerea că fundația se ridica într-un pilon? Potrivit fotografiilor documentare ale bisericii în prag de dispariție (p. 70, fig. 81), ferestrele indică împărțirea spațiului intern al clădirii pe verticală. Dar, modalitatea de urcare la etaj trebuia să rezulte din cercetarea arheologică. Numai că arheologul nici nu și-a pus problema vreunei asociații între grund și elevații.

Ca să înțelegem clădirea, recomandăm saltul la p. 118-119, unde se discută pietrele care i-au aparținut. Sunt tratate de o altă persoană (Radu Lupescu), iar arheologul „senior” nu pare să-și fi însușit ceva din cele scrise aici. Și nu este tocmai un fleac: capela a avut o rozasă pe fronton (care?). Păcat că ea nu s-a întregit grafic și nici urmele grilajului (?) ei de fier nu se lasă văzute. Desigur, numai o scăpare l-a înlocuit pe Ludovic al II-lea, cu Ladislau al II-lea. Nici concordarea cu mărturia fotografică nu a stimulat percepția arheologului. Mare păcat! Pentru că perpendicular pe capelă există un spațiu (care dintre „construcțiile nr…”?) care are la etaj ferestre cu închideri în arc frânt.

Un mare spațiu sacral plin cu oase de animale? Cine citește analizele faunistice (p. 120-123) ar putea crede că sașii se înhumau practicând și repetate banchete funerare. Doar că oasele provin mai ales dintr-o „groapă de moloz, umplutura dintre ziduri” (p. 120). Adică, traducem noi, din locuri născute în secolele XVIII(?)-XIX. Astfel avem primele cercetări care se ocupă de arheozoologia epocii moderne! Bune și astea.

„Turnulețul” („extinderea 1 (construcția nr. 12)”) cu perimetrul de 2,35 x 2 m (p. 74) este o nouă latrină. Reamintim că rostul de edificiu ecleziastic a fost pierdut în secolul al XVI-lea (p. 71). Constatăm a doua oară cât de absentă este percepția acestei utilități în cultura arheologului contemporan. Scuza este însă a civilizației românești de astăzi: în Oltenia, de pildă, latrina se rezumă încă la parul bine proptit în fundul grădinii. Termenul („turnuleț”) folosit este atât de surprinzător, încât ne întrebăm în ce măsură este stăpânită, la modul global, asocierea posibilă dintre o construcție și funcțiile ei obligatorii ori posibile. Celelalte construcții sunt în general meschine și minime ca rosturi, dar toate pot fi socotite drept anexe. La extinderea spre sud-est („construcția 17”), dincolo de zidul de curtină, la mijloc este un clar pilon de pivniță („construcția nr. 15”), realizat nu imediat împreună cu zidăria perimetrală. Numai că în prezența lui nu poate fi vorba despre un spațiu unitar, în forma literei L, care îmbracă tot sud-vestul capelei.

Ne îngăduim să nu urmărim toate clădirile post medievale care mai sunt semnalate.

Petre Beșliu Munteanu descrie în continuare o săpătură mai veche, din anul 1996, practicată în sacristia bisericii parohiale. S-au adus doar câteva date care nu modifică cronologia edificiului, până acum cunoscută. Nici elementele arheologice nu sunt semnificative.

Cu utilizarea numelui „Wladislaw” I-II, pentru regi ai Ungariei (p. 28, transmisă și către alt compartiment de la p. 107, 158), nu putem fi de acord. Dacă am pledat pentru „Ioan”, acum îl avem, dar oscilant ca „Hunyadi” (p. 154), dar și „de Hunedoara” (p. 117). Ne mai lipsea la tacâmul onomastic insolit și neuniformizat și un Karol Robert (p. 113, 115). Atunci de ce nu și Albrecht, Ladislas, Lajos sau Louis? Se neagă senin cam tot ceea ce medievistica românească poate socoti ca stabilizat și îmbrăcat în haine proprii. În ce tratat ori manual universitar s-au citit asemenea forme onomastice? Noi credem că sunt doar inventate simplu și punctual, fără rigoarea și ambiția de a le transforma pe toate.

La p. 30, fig. 14 avem o „zidărie superficială (schelă?)”. Deci se admite posibilitatea ca o schelă să fie construită din zid? Despre ea nu se scrie nimic în text. Într-adevăr, niciodată nu putem recunoaște că am învățat destul!

Materiale arheologice sunt, așa cum se recunoaște, foarte puține în comparație cu amploarea lucrărilor. Aceasta nu i-a ferit pe implicații redacției să cuantifice totul după unitatea de măsură a tributului către Înalta Poartă („pungile”) (p. 92). Este instructiv cum și ce anume a mai dospit în laboratoarele de înțelegere după prima variantă de informare (Sacru și profan).

Ceramica începe seria materialelor. Cea arsă la roșu, cu „roată destul de rapid㔠(! p. 93, 97. Termenul este de neacceptat în arheologie! Ea este, scriem noi, ori rapidă, ori nu, adică înceată, și este socotită specifică sitului). Dar ea este, de fapt „cărămizie” (p. 93). Pentru numita ceramică, de secol XII-XIII, „net superioară din punct de vedere tehnic” celei contemporane din regatul maghiar, nu avem însă datări asociate, ci doar enunțuri. Cu alte cuvinte, cu o nonșalanță incredibilă, se admite faptul că ceea ce le-a apărut autorilor în șanțuri nu este concordat cu restul teritoriului. Dar, în loc să se admită posibilitatea egală că aceiași ceramică să aparțină unei perioade mai târzii, se acreditează ideea că Sibiul a inventat ceramica „net superioar㔠a secolelor XI-XII! Să o mai scriem o dată: doar 55 de morminte au avut monede, așa că, cel mai des, materiale din gropile de umplere nu se pot data decât prin ele însele. Nimic nu ne împiedicăm să vedem în acele forme și producția din secolul al XIV-lea. De altfel, la p. 255, pl. 31/4, 5 și 7, 258, pl. 34/6, 259, 35/6 etc. sunt vase care ar avea nevoie de foarte serioase demonstrații de cronologie. Concluzia noastră este foarte critică: în adevăr, autorii nu au serioase cunoștințe despre ceramica timpurie, săvârșind grave confuzii în stabilirea cronologiei sale. Avem și forme „insolite” („vase cu fundul ușor profilat”, p. 94). Urmează ceramica modelată la roată înceată, care este amestecată cu cea anterioară. Spre surpriza noastră, există și capace și torți care intră aici (p. 95), ceea ce ar însemna că ar fi, dacă nu unicul, măcar unul dintre foarte puține forme ceramice de un astfel de soi din intervalul cronologic atât de timpuriu. Probabil în fața ignoranței noastre, autorii se vor grăbi ulterior să demonstreze că nu am avut dreptate.

Selecția vaselor din secolele XIII-XIV este la fel de „științifică”: „fragmente ceramice recuperate din straturile superficiale de umplutură sau din complexe discutabile” (p. 96). Vasele din secolele XIV-XV conțin „probabil căni” (p. 98) pentru că autoarea noastră nu a auzit de folosirea paharelor în această vreme. Și aici alunecă abundent vase care sunt categoric mai târzii, pentru ca ceramica secolelor XVI-XVII să pară mai puțină. Exact de atunci de când cimitirul fiind întrerupt în funcționare, reziduurile menajere au început să se adune mai facil.

Există o marcată contradicție între textul pieselor prezentate/interpretate și catalogul lor. Iată exemplele: cahle de sobă, nr. 1 – datare secolele XIII-XIV (p. 100), dar sec. XV-XVI (p. 135); nr. 2 – datare secolele XVI-XVII (p. 100), însă sec. XIII-XIV (p. 135); nr. 3, leu păzitor de copac – datare secolele XV-XVI (p. 100), apreciat sec. XVI-XVII (p. 135); nr. 5 – fragment de cahlă cu cavaler în turnir; dar tot acolo un nr. este fragment de coronament (p. 100); cavalerul este, de fapt, la nr. 6 (p. 135). Pentru prima dată se lansează noutatea absolută cu numele de „soba cavalerilor de la Buda” (ceea ce corect ar fi doar „soba cu cahle cu cavaleri de la Buda”). Surprinzător, cahlele habane sunt socotite „foarte rare” în săpături. Ar fi trebuit să se precizeze că se socotesc habane doar cele care au smalț policrom.

Obiectele speciale au fost tratate de către Maria-Emilia Crîngaci-Țiplic. La cuiele de sicriu nu prea ne așteptăm la expresii frumoase, însă întăritoarele de sicriu ar fi meritat ceva mai multă atenție (poziție, forme etc.), nu o simplă trimitere către două planșe fotografice. Deși există desene grafice în text și ilustrații fotografice la finalul volumului, la întăritoare nu se face trimitere nici la descrieri, nici în catalogul care le succede. Cu alte cuvinte trebuie să ghicim singuri care dintre desene corespund pieselor descrise. Din acest motiv nici nu vom avansa noi identități ale pieselor rămase neidentificate în text (p. 112).

Nu credem că în catalog trebuia descris „fragment „moș și bab㔠(p. 137-139), când de fapt era vorba doar de o copcie întreagă de o identitate precisă (fie „moș”, fie „babă”). Avem, în sfârșit, și din altă parte decât de la Oradea, capete de șnururi. Cele mai nefericite alineate de analiză se fac în dreptul „pandantivului-amuletă din scoică marin㔠(p. 109-110). Se asociază cu totul hazardat scoica „însemn de pelerin” (neidentificată ca atare), cu scoica-decorație renascentistă. Nici cea mai mică suspiciune nu provoacă fragmentul de linguriță (p. 111, 149, nr. 94, 282, pl. 58/8), care în conjunctura cimitirului și vecinătatea bisericii ar fi fost mai normal să fie crezut㠄linguriță de împărtășanie”. Pentru noi, jumătatea de potcoavă (p. 107, fig. 151) nu aparține unei cizme (p. 111) ci, fără cel mai mic dubiu, unui cal. Pe baza ilustrației oferite, noi vedem la Sibiu încă și aplici terminale, confecționate din tablă de cupru, pentru cuțite (p. 105, fig. 145, nr. 1, 5, eventual 8), aplici posibile pentru coperte de carte, posibile pastile pentru brigantină și nu un clopot (p. 108, fig. 152). Autoarea ne propune să folosim termenul de „ace vestimentare” (p. 107, nota 235). A discuta pentru trei fragmente de inel șansa vreunei practici funerare speciale (p. 108), ni se pare o gratuitate. A scrie că piesele „provin passim” (p. 103) este o subtilitate lingvistică care se numește inovație neinspirată. Mai departe, folosirea termenului de „moaște” pentru conținutul criptelor golite (p. 108) este în întregime nepotrivită (vezi dicționar) și dovedește carențe de pregătire în medievistică și cultură generală religioasă.

Povestea împărtășită de monede este interesantă. Există o singură monedă maghiară de secol XII, alături de o alta bizantină. În rest, sunt de toate, fără noutăți. Câteva piese sunt muntenești. După cunoștințele noastre, tezaurul de la Streza-Cârțișoara a fost redatat la începutul secolului al XIII-lea (p. 114), și nici domnia regelui Ladislau al IV-lea nu începe în 1279 (p. 115), ci la 1272.

Ilustrația pieselor se dorește a se alinia practicilor internaționale cu care românii nu sunt încă familiarizați. Dublarea ilustrației grafice și fotografie este o modalitate care cere însă rigoare, nu așezări întâmplătoare ori imagini obținute după cum se echilibrează fragmentul de ciob așezat pe o planșetă și apoi, la fel de aiurea, asocierea într-un fel oarecare, a desenelor. Din păcate, aproape toată ilustrația ceramicii este greșit rânduită. S-au așezat tabele cu piese metalice înainte și după restaurare, numai că ele nu sunt alăturate, cum se procedează curent, ci în planșe separate, așa încât asocierile trebuie să le facă fiecare lector, după cum este de interesat ori de abil în a recunoaște ceva. A pune împreună, de-a valma, cuie și întăritoare de sicriu arată doar performanța de a mai adăuga două planșe.

Volumul II pare a fi conceput ca o parte complet independentă. Are un titlu special (Catalogul mormintelor) o nouă Introducere, care are, imediat, traduceri. Dar, concluziile despre cimitir se află, dacă sunt căutate de către cineva care dorește să afle o sinteză, în vol. I, la p. 90-91. Este o lungă listă de descrieri de morminte, însoțite de fotografii alb-negru. Pentru toată lumea care citește arheologie medievală, o serie de morminte sunt mult mai importante decât altele. Din acest binecuvântat motiv, acele morminte foarte importante, sunt redate și grafic. Niciunul nu a fost însă desenat ori, mai corect, publicat în volum.

O altă problemă se ivește aici. Pentru că suntem atenți la ce se întâmplă în meserie, nu se putea să nu observăm că din Piața Huet a Sibiului, ne-au fost anterior semnalate de către un colectiv condus de Petre Munteanu Beșliu (http://www.cimec.ro/Arheologie/cronicaCA2005/rapoarte/201.htm), o serie suplimentară de 300 de morminte. Cartea recenzată de noi nu pomenește însă nici un singur cuvânt despre acelea, ca și când nici nu ar fi existat! Deci, de acum înainte, literatura noastră arheologică ar trebui să opereze cu „cimitirul Sibiu/Huet/Beșliu” și „cimitirul Sibiu/Huet/Marcu”.

Nu s-a intervenit deloc în a lua în atenție observația noastră potrivit căreia există morminte anterioare unei construcții de zid. După semnatară, totul începe cu biserica, numai că nu se știe prin ce minune, unele gropi de morminte au rămas fără nici un fir de mortar în ele. Menținându-și teoria în care crede, se pare cu multă convingere, Daniela Marcu Istrate trebuia să postuleze automat și prezența bisericii de lemn de la Sibiu. Dar, nu a făcut-o.

Vom mai remarca o stângăcie de fațadă: ilustrația copertei (cu reconstituirile lui Radu Oltean) s-a făcut invers decât ar fi fost normal pentru un istoric. Adică, Sibiul mai nou a ajuns pe coperta volumului I, în timp ce acela mai vechi, pe coperta volumului următor. Este această logică de arheolog sau de altcineva?

Concluzia noastră este următoarea: cele două volume sunt scrise grăbit și neglijent. Efortul din teren s-a diluat zdravăn la masa biroului. Sibiului are doar o carte de bibliotecă suplimentară, dar nu una de referință, nici pentru istoria sa, nici pentru alte săpături arheologice cu ținte urbane.

 

Adrian Andrei Rusu