Alexandru Simon, Ștefan cel Mare și Matia Corvin. O coexistență medievală. Cluj-Napoca, PUC, 2005 (pe pagina de titlu, dar 2007 pe descrierea CIP!), 663 p.

 

 


 

 

 

            După ce ne-a ocupat de curând atenția cu alt volum personal, cu rapiditate nestăvilită, Alexandru Simon ține să ne capteze din nou. Editura s-a nărăvit și ea în viteză probabil datorită finanțelor. Sau poate ni se testează doar vigilența critică… Nu îl voi dezamăgi și mă voi apleca din nou asupra lucrăturii sale. O fac pentru a arăta că nici de această dată nu îmi place. Resentimentele date de lectură vor fi argumentate însă, așa cum se cuvine. Este adevărat, mai puțin amănunțit decât am făcut-o prima dată. Deoarece niciuna din observațiile mele nu pare să fi avut efect asupra autorului, pare că a-i semnala greșelile este, în mare parte, o inutilitate. O să perseverez, totuși.

            Privit din afară, un portret tulbure a lui Ștefan cel Mare, stă alături de unul excelent al lui Matia Corvin. Ar fi deja un bun semn la cum se apreciază, nu în detaliu, ci la modul general. Întorcând însă cartea, am putea să înțelegem și mai multe din crucea dublă bizantină, asociată cu alte portrete romantice ale protagoniștilor și cu simboluri bancare de ultimă oră.

            Și acum despre ce aflăm între coperțile volumului, care dă impresia că tot ce se găsește sub soarele istoriografiei ar putea fi regăsit și pe undeva în numeroasele pagini. Dar multul de pagini este, la rândul său, compus din multul ideilor altora și acela al enunțurilor fragmentate care nu construiesc nici un eșafodaj serios. La urma-urmei, noul este o grămadă de bucățele care nu dau nimic fluent, nici o nouă cale de urmat, nici concluzii demne de luat în seamă.

            Într-un asemenea vălmășag, cine mai poate descoperi neadevărurile, construcțiile șchioape sau strecurate pe post de ambalaj? Doar întâmplarea sau un îndelung efort le permite. Spre exemplu, iată ce se poate descoperi la întâmplare: un privilegiu dat de regele Matia I mănăstirii Cozia (p. 246) care este absolut inexistent. Este un fleac de trecut repede cu vederea?

            La numărătoarea domnitorilor cu același nume s-a renunțat încă din preajma primului război mondial. Pentru că nu și-au numărat astfel propriile nume și pentru că, în anume perioade, au fost domni cu nume similare care se amestecă în asemenea manieră încât ar fi imposibil să scrie care fusese al III-lea și care al V-lea, dintre ei. Dar Simon a redescoperit această desuetudine istoriografică și o împinge la loc. Pentru care rațiune nu ni se spune, dar în ochii noștri cel puțin apare ca o altă dorință de a epata. Dacă pentru același autor, ultimul împărat bizantin s-a numit Constantin al IX-lea Paleologul (p. 654), ce mai contează un biet vodă carpatic?

Nu pentru autor, cei pentru cei care doresc să învețe trebuie să repetăm că notele critice sunt destinate sprijinirii afirmațiilor din textul de bază (pe de o parte) fiind trimiteri la pura informație sau la interpretarea ei. Dar când cineva le așează cu maximă consecvență la sfârșitul fiecărui aliniat (cum se întâmplă în textul care ne stă sub ochi), înseamnă că nota respectivă a devenit o podoabă a textului, un artificiu inutil, menit doar să ne demonstreze că autorul a citit mult și ar putea chiar să și aducă argumente în tezele sale. Nu mai pomenim nimic despre conținutul notelor, despre care am scris altădată, remarcăm doar că au rămas la fel de răvășite.

            Agresarea limbii române este o altă particularitate care poate lăsa pe oricine siderat. Autorul și cei care îl încurajează să tot scrie, apoi alții care îi plătesc tipărirea gândesc probabil că se va produce astfel o înzestrare generoasă sau subtilă a aceleiași limbi; beneficiul istoriografic probabil nu sunt capabili să-l digere în nici cel mai simplu mod. Numai că, cel mai des, ar trebui să-l trimitem pe scrib la termenii dicționarului, înainte de a-l lăsa să facă asocieri care conduc la iritante expresii. Adjectivările s-ar cere cel mai frecvent corijate (ex.: „cruciada avortat㔠– vă place domnilor profesori îndrumători de tinere speranțe?). Dar nici frazarea nu este mai altfel: bombastică cel mai des, ilogică frecvent, întâmplătoare în multe locuri. „Stilul” caută să impună titlul-șoc, ziaristic, care este anost sau idiot, cinematografic ori manelist, pseudo-cronicăresc, repetitiv („după”, „după”; ), contradictoriu cu subtitlul (ex.: „Țările monarhilor [Personaje și personalități…]”). În cuprinsul lor paginile aceeași rețetă de ghiveci.

Aș fi chiar curios să constat ce citări va avea asemenea „operă”. Evident numai de către cei neștiutori într-ale medievisticii sau aflați sub nivelul ei.

*

Ceea ce fenomenul istoriografic „Simon” a produs, pentru mine cel puțin, a fost limpezirea apelor din evoluțiile vechiului „grup hațegan”, socotit responsabil pentru oarecare succese în medievistica transilvană românească. Fiecare dintre cei care l-au compus au urmat calea lui, dictată nu doar de conștiință, ci și de presiunea sau cererea timpului. Eu mărturisesc că nu pot subscrie la continuitatea istoriografică clădită pe maniere de lucru care îmi sunt străine, motivarea prin „originalitate” de scriitură sau un tip oarecare de relație extraprofesională. Nici nu mi-am imaginat vreodată ca în România post-ceaușistă, o editură universitară ar putea coborî într-atât de jos. Am învățat repede că nici un fel de titlu administrativ, universitar sau academic nu scoate personajele purtătoare din responsabilitatea pe care o datorează profesionalismului, iar funcțiile nu garantează tăcerea, teama sau respectul nemijlocit. Dacă în ceea ce am scris despre paginile simoniene a răzbătut o anume încrâncenare suplimentară, aceasta s-a datorat numai faptului că aceleași foi și-au asociat ieșirea în tipar cu numele vechilor mei camarazi. Fiecare a avut motivația sa, eu le-am împărtășit deschis dezacordul. Pentru această nuanță suplimentară, se cuvine să-mi cer scuze autorului cărții de la care am pornit.

Dar restul, rămâne deplin valabil. Spre paguba viitoare a tuturor celor care îi sunt mamoși.

 

Adrian Andrei Rusu