Mélanges d’Historie Générale. Nouvelle Serié. I. Section I. Between Worlds. 1. Stephen the Great and Matthias Corvinus and their Time. In Memoriam Virgil Cândea et András Kubinyi. Edited by László Koszta, Ovidiu Mureșan, Alexandru Simon. Cluj-Napoca, IDC Press, 2007, 254 p. („Babeș-Bolyai” University. Romanian Academy „George Bariț” Institute of History. Center for Transylvanian Studies. Associazione per le relazioni Culturali fra Italia e Romania. Patrimonium Trassylvanicum)

 


 

 

Cândva, în perioada interbelică, profesorul de istorie universală Constantin Marinescu promova publicarea unei reviste cu titlu de Mélanges d’Historie Générale. Era destinată istoriei continentale și cuprindea din start, în sumarul ei, „major scientific figures” (cum remarcă Ioan Aurel Pop, p. 7). La aniversativa distanță de 80 de ani, ambițioși contemporani speră să o refacă sau doar să profite de un nume de marcă.

Comparația dintre cele două momente este la îndemâna oricui. De la o coordonare unică, s-a ajuns la „scientific advisory board” (25 persoane), „general editor” (Ioan Aurel Pop), „editorial board” (23 persoane), trei editori (László Koszta, Ovidiu Mureșan, Alexandru Simon), alt „editorial board” (17 persoane)! și un „section editor” (Alexandru Simon). Adică la un fel de „Cântarea României” istoriografică, fără responsabili adevărați, numai cu „participanți” de formă, în care tronează nume implicate în studiul istoriei de la antichitate, până la studiul comunismului. De la o serie somptuoasă prin ținută și tipar, s-a coborât la un volum meschin, tipărit cu economie de tuș și oglindă de pagină, cu o ilustrație de mai mare jalea.

În privința conținutului, iese iarăși în evidență, surclasându-i pe toți marii universitari români și maghiari, editori sau autori, deja bine-cunoscutul Alexandru Simon. „Stilul” său particular și-a pus amprenta pe întreaga antrepriză: pe lâng㠄filozofica” notă de editor lăsată nesemnată, toți autorii s-au văzut introduși în compartimente cu texte speciale (simon-anonime), și-au încasat partea lor de subtitluri, steluțe despărțitoare, abrevieri și, mai ales, ilustrații gunoielnice, asezonate cu adâncă bravură și antitalent de „section editor”. O grandioasă sinteză de viziune personală s-a mulat pe sufletul și pana unui agresiv doctorand al unei prea îngăduitore instituții de învățământ universitar. Tinerelul veleitar și-a tratat dascălii și academicienii cu nuiaua unui educator de grădiniță. Fără acord sau scrupul, același a introdus ce a dorit în textele care i-au ajuns la masa redacțională. Să le fie de bine tuturor! Le doresc de asemenea tradiție în ascultare și supunere, în lunga și ambițioasa serie de culegeri cu studii concepută să apară până prin anul 2011! Deși, personal, pe cât i-am cunoscut pe regretatul András Kubinyi și pe alți câțiva dintre semnatarii studiilor, mă îndoiesc că ar fi fost sau sunt mulțumiți de cum le-au ieșit paginile sau ilustrațiile (mai prejos și decât cele practicate de vechea serie a „Magazinului Istoric”) și nu s-ar fi gândit/s-au gândit măcar pentru o clipă la oportunitatea unor palme academice, date responsabilului nr. 1.

Ca lucrul să fie temeinic, același „patron” și-a îngăduit să-și publice chiar două (este singurul) dintre colecțiile de prea-multele-i pagini de istoriografie prolix-alambicată. Tot numai domnia sa a avut dreptul la un Appendix. De aceeași sorginte este și ghiveciul notelor. Unele par a nu aparține autorilor, născându-se gata abreviate și fără vreo șansă de a fi decriptate (ex. nota 15, p. 91, dar mai departe apar și altele. În cazul lor avem doar bănuiala că ar fi fost folosite deja în subsolul studiilor montate în paginația anterioară.  

La parcurgerea sumarului poți observa că românii s-au ales pe sprânceană, între ei sau de către o misterioasă mână-forte, ca în cele mai bune vremuri de confruntări istoriografice româno-maghiare: majoritatea universitari, iar excepțiile sunt selectate cu grijă: un membru corespondent, un director de arhivă, o minoritară (universitară). Iar bățoșenia titlului este stridentă: un principe, proaspăt făcut sfânt de către o biserică în recuperare de imagine, deasupra unui rege de origine română care, printre altele, a scos primul Renașterea de la sudul Alpilor. Deși este vorba despre Moldova, nici un istoric moldovean nu a fost invitat să ia parte la recepțiile de la Szeged, și nici mai apoi nu i s-a solicitat vreun partis-pris. Textele vechi sau ușor aerisite (Ioan Aurel Pop, Marius Porumb, Nicolae Edroiu, Ioan Drăgan), la care m-am referit deja cu asprime critică (vezi „Analele Putnei”, I, nr. 2, 2005, p. 91-122), sunt acum oferite spre niciodată mai îngăduitoarea lectură a străinilor. Este destul ca cineva să le vadă anii bibliografiei folosite pentru a le aprecia nivelul de informare și gradul de inedit. Regret că nici unul dintre autori nu a socotit necesar să marcheze în vreo notă critică faptul că refolosesc scriituri mai vechi. Nu pot decât să mă gândesc să-mi traduc eu textul în engleză, pentru a echilibra balanța. Mulțumesc lui Ioan Drăgan care a fost singurul autor ce m-a socotit util de citat pentru o asemenea epocă. De aproximativ aceeași considerație a avut parte și colegul Ștefan S. Gorovei, a cărei monografie (semnată împreună cu Maria Magdalena Székely) a fost bună de citat doar pentru deficiența de a nu trata probleme monetare (p. 86). Poate numai pentru că același totum-factum al ediției a fost singurul în măsură să intervină pe niște texte în principiu susținute public în anul 2004, deci anterior cu un an monografiei exemplare a lui Ștefan cel Mare.

Câteva cuvinte despre textele încă necunoscute. Ovidiu Mureșanu (într-o nevinovată contradicție cu numele de pe a doua pagină de gardă) nu mai are prea multe de adăugat după amplul volum al lui Eugen Denize, despre relațiile Țărilor Române cu Veneția (1995). Mai rămân de văzut, ca lucruri noi și de numit „contribuții”, analiza lui Papp Sándor despre relațiile cu turcii (cu foarte multe izvoare directe utilizate), a lui Teke Zsuzsa, despre raporturile sașilor cu Moldova (cu grad de noutate restrâns), a lui Kordé Zoltán, despre începuturile domniei lui Matia și provincia Transilvania, până la rebeliunea din 1467, și a lui Rüsz-Fogarasi Enikő, despre politica față de orașele provinciei, a regelui. Materialul lui Petrovics István (despre raporturile dintre români și maghiari în viitorul Banat), nu prea are legături cu volumul.

Alexandru Simon nu-și dezminte originalitatea. Las unui heraldist autentic să aprecieze gimnastica după care crucea dublă de pe armoariile Ungariei și Moldovei poate să însemne vreo subtilitate de politică creștină. Ne încântă în continuare cu subtitlurile de reviste de scandal („The Christian Colors of Ambition”, „Hungary, Poland, Dacia and Croatia”, „Tyrants and Saints” etc.) ori aserțiunile de o adâncime tulburătoare (ex. „Hungary and Moldavia existed only of them” [Matia and Sthephen], p. 219).

Lecturile mele engleze s-au lăsat plăcut asimilate de câteva ori. Alte dăți m-am întrebat dacă există o anglofonie românească sau poate, iarăși, doar una strict legată de „ucenicul vrăjitor” atât de poliglot. În plus, regret că nu l-am cunoscut pe directorul de Institut de Istorie, de la Budapesta, pe nume „Zoltán” (p. 9).

În mâinile „bune” în care a fost lăsată, noua serie de „Mélanges” promite să devină o bună sursă de amuzament și critică. În franceza total izgonită, titlul are deja și o derivare/abreviere („Mêlée”), aplicată îndeosebi în jocul de rugbi.

 

Adrian Andrei Rusu