Kristó Gyula, Ardealul timpuriu (895-1324), 398 p., Szeged, 2004. Trad.: Imre Pászka.

 


 

Sprijinită de Ministerul Patrimoniului Cultural Național al Ungariei, traducerea în limba română a cărții lui Kristó Gyula, Ardealul timpuriu (895-1324), este un omagiu adus memoriei unui reprezentant de prestigiu al istoriografiei maghiare, trecut cu nu foarte mult timp în urmă la cele veșnice. Autor prolific, cercetător înzestrat și tenace, cunoscător temeinic și editor respectat al izvoarelor istorice, profesor și creator de școală, Kristó Gyula (1939-2004) s-a afirmat, în timp, ca unul dintre cei mai prestigioși specialiști în istoria Ungariei medievale, contribuind în mod substanțial la afirmarea Szeged-ului printre centrele importante ale cercetărilor din acest domeniu. Este greu de spus care dintre laturile personalității sale a fost mai bine conturată: aceea de istoric pătrunzător și intuitiv, de fondator și conducător al unei școli medievistice de prestigiu sau de editor-coordonator al unor publicații de izvoare devenite instrumente indispensabile ale cercetării istoriei bazinului carpatic.

Apariția acestei cărți s-a mai dorit probabil a fi, în același timp, un pas înainte în dialogul a două istoriografii ale căror puncte de vedere asupra istoriei Transilvaniei medievale continuă să fie marcate de acute divergențe. Din această perspectivă, reușita acestei întreprinderi este una discutabilă. Într-o bună parte a acestei lucrări, Kristó Gyula se dovedește a fi un exponent al curentului mitologizant, marcat de o puternică tentă naționalistă, foarte bine reprezentat în istoriografiile română și maghiară ale secolului al XX-lea. În tratarea problemelor aflate în dispută Kristó Gyula continuă să promoveze un exclusivism nostalgic caracterizat printr-o manieră specifică de selectare și interpretare a izvoarelor istorice, înlocuind descifrarea onestă și obiectivă a realității cu promovarea instinctuală a unei mitologii a „pământului făgăduit”. Pasiunile și sentimente care l-au animat sunt, fără îndoială, nobile din punctul de vedere al istoriei națiunii ungare, ele ilustrând o credință bine reprezentată, ce are pentru mulți dintre promotorii ei un caracter cvasireligios; din punct de vedere al obiectivității științifice, însă, această atitudine limitează în mod semnificativ calitatea acestei lucrări.

Primele pagini ale volumului („Abordare, fond de izvoare, metodă”, p. 5-23) ar putea fi considerate o profesiune de credință a unui istoric autentic, o pledoarie pentru obiectivitatea cercetării, pentru evitarea speculațiilor lipsite de suport documentar și pentru renunțarea la „considerațiile politice naționale”; am putea face acest lucru, dacă autorul ar oferi el însuși un exemplu de asumare și aplicare a acestor principii. Sunt, cu siguranță, întemeiate observațiile pe care Kristó Gyula le face la adresa unuia dintre reprezentanții de frunte a istoriografiei românești din deceniile trecute și a erorilor vinovate și stupide comise de acesta, sau la adresa inconsecvențelor de care a dat dovadă, în aceeași perioadă istorică, arheologia medievistică din spațiul transilvan. Este însă evident, din nefericire, că autorul nu dispune de capacitatea de a sesiza erori la fel de stridente și cu nimic mai puțin vinovate care se regăsesc în operele unor reprezentanți ai propriei istoriografii. Mai mult decât atât, lungi paragrafe ale acestei cărți se prezintă ca o înșiruire de supoziții inconsistente și contradictorii, în elaborarea cărora Kristó Gyula dovedește calități cum ar fi patriotismul, determinarea și avântul imaginativ, nu însă și obiectivitate științifică sau rigurozitate în analiza izvoarelor.  

   Ardealul timpuriu este o carte alcătuită din două părți distincte, cu o valoare foarte diferită: în prima dintre acestea, cea legată de situația Transilvaniei din perioada premergătoare venirii maghiarilor și de primele secole de după stabilirea acestora aici, autorul propune o construcție contradictorie și artificială, edificată pe o structură mitologică-națională pe care istoricul o promovează, probabil, în mod instinctiv. A doua, referitoare la perioada de după 1200, se prezintă, dimpotrivă, ca o istorie coerentă, mult mai bine realizată și fundamentată pe mărturia izvoarelor. Desigur, nici în cazul celei dintâi părți a acestei lucrări elementele pozitive nu sunt absente. Astfel, toate ipotezele, supozițiile, teoriile și interpretările legate de istoria așezării maghiarilor în Ardeal și a primelor secole care au urmat acesteia sunt acceptabile, credibile și, în general, argumentate în mod suficient. În interpretările sale care nu se referă strict la istoria maghiarilor autorul oferă, în schimb, dovezi de neglijență în cunoașterea și interpretarea izvoarelor, carențe în cunoașterea istoriei popoarelor cu care maghiarii au intrat în contact (și a românilor în special), dezorganizare și lipsă de atenție în coroborarea datelor, apetență pentru construcții de o evidentă artificiozitate.               

  Anonymus – a cărui operă este datată de Kristó Gyula, cu o fermitate lipsită de alte argumente, în preajma anului 1210 – îi este, se pare, antipatic autorului nostru, mai cu seamă în ceea ce privește paragrafele referitoare la prezența românilor în nordul Transilvaniei în momentul pătrunderii maghiarilor aici. Trebuie, totuși, să reamintim, în spiritul principiilor pe care însuși Kristó Gyula le reafirmă în introducerea acestei cărți, că Gesta Notarului Anonim continuă deocamdată să rămână cel mai timpuriu izvor narativ ungar referitor la istoria Transilvaniei medievale, iar acest izvor afirmă fără înconjur că în nordul Transilvaniei, în momentul venirii maghiarilor, exista un ducatus româno-slav condus de un dux (conducător) român. Această mărturie ar putea fi pusă sub semnul întrebării doar dacă alte izvoare istorice, de preferință din aceeași epocă, ar putea oferi informații credibile potrivit cărora românii nu se aflau acolo. Asemenea izvoare au fost, desigur, căutate cu o asiduitate greu de egalat în ultimele două secole, fără a fi descoperite niciodată; firește, nici căutările lui Kristó Gyula nu aveau cum să fie încununate de mai mult succes. În absența altor argumente, nemulțumirea autorului se revarsă asupra lui Anonymus însuși, cu toate că informațiile pe care acesta le oferă cu privire la cea mai timpurie perioadă a istoriei medievale ungare sunt valorificate de el în mod substanțial, pe parcursul întregii lucrări. Această carte dovedește încă odată că, ori de câte ori afirmațiile lui Anonymus pot fi verificate prin confruntarea cu izvoare paralele, informațiile transmise de acesta se dovedesc a fi corecte și reale; situațiile de acest gen nu par să îl sensibilizeze prea mult pe autor, care preferă să le pună pe seama simplei întâmplări (v. p. 71, 107 etc.). În cazurile lui Zobor, Menumorout sau Gelou, Kristó Gyula afirmă că Anonymus a inventat aceste nume pe baza unor toponime; în cazul Doboka, în schimb, el derivă toponimul Dăbâca de la un nume de persoană. Evident, criteriile cu care operează autorul îi sunt dictate de patriotismul său. Simțind, probabil, nevoia de a-și justifica într-un fel atitudinea, Kristó Gyula ajunge să afirme că Anonymus este credibil doar în ceea ce privește informațiile referitoare la „trecutul vechi al ungurimii”; el pare să nu observe însă faptul că știrile referitoare la români și la conducătorul acestora, „Gelou”, fac parte dintr-o relatare a istoriei uneia dintre ramurile aceleiași „ungurimi”; ele fac, de asemenea, referire la evenimente petrecute în interiorul Ungariei și Transilvaniei medievale, și nu în spații mai puțin cunoscute din afara acestora.

Kristó Gyula a hotărât că Anonymus, care a avut proasta inspirație de a scrie că românii erau prezenți înaintea maghiarilor în interiorul „pământului făgăduit”, nu este un istoric al epocii sale, ci autorul unei opere de pură ficțiune: „Anonymus a lucrat în cadrul unui gen de scrieri a cărui condiție elementară era ficțiunea, el străduindu-se să-i convingă pe cititori despre ireal”. Obsesia sa contestatară îl conduce pe autorul nostru către susținerea unui punct de vedere care, din orice perspectivă am privi lucrurile, nu poate fi considerat decât năucitor: „…trebuie să facem abstracție de știrile sale [ale lui Anonymus] referitoare la vremurile din jurul descălecatului. Cine nu procedează în felul acesta desconsideră normele elementare ale criticii izvoarelor și comite falsificarea conștientă a istoriei”. Renunțând la orice alte comentarii pe care le-ar reclama un asemenea enunț, ne vom limita să constatăm, neutru, că această afirmație atât de îndârjită și amenințătoare exprimă refuzul deschis al autorului de a accepta un izvor istoric care nu îi convine; ce anume „desconsider㔠și ce anume „comite” un istoric care procedează în acest fel sunt lucruri pe care, din respect față de memoria autorului, le vom trece de această dată sub tăcere.

Încercând să găsească alternative la existența populației românești în Ardeal, Kristó Gyula se străduiește să demonstreze că acest teritoriu era populat în „mare număr” de slavi. Principalele argumente în acest sens (în afara mențiunilor aceluiași Anonymus, pe care însă Kristó Gyula preferă, firește, să îl evite) sunt oferite de toponimie. Într-adevăr, un mare număr de localități din Ardeal au denumiri de origine slavă, fiind locuite însă, azi, de români. Trebuie să spunem însă că, din moment ce locuirea de către români a unor localități cu denumiri de origine slavă, fără nici un înțeles pentru ei, este posibilă în secolul al XXI-lea, ea era nu mai puțin posibilă în secolul al X-lea; deși pare convins de contrariu, Kristó Gyula nu are nici un mijloc de a demonstra că, în secolele X-XIII, localitățile cu denumiri slave erau populate chiar de slavi. Rămâne neexplicat de autor faptul că, în cazul cvasitotalității localităților cu denumiri paralele – slavă/maghiară sau slavă/german㠖 românii au optat, aproape invariabil, pentru forma slavă; aceasta inclusiv, bunăoară, în cazul reședinței episcopale și voievodale de la Alba Iulia/ Bălgrad. Această opțiune constantă este, firește, un argument credibil în favoarea unei conviețuiri româno-salve suficient de îndelungate, desfășurate într-o perioadă anterioară venirii maghiarilor.  

De-a lungul întregii sale cărți Kristó Gyula nu reușește, de altfel, să se decidă asupra momentului dispariției slavilor transilvăneni. Antroponimele de factură slavă din actele secolelor XII-XIII sunt considerate, din nou, un argument în favoarea existenței masive a acestora. Kristó Gyula nu pare să fi avut, însă, ocazia să observe că onomastica medievală românească conține un procent considerabil de antroponime de origine slavă; cu toate că cei dintâi români transilvăneni pe care, obligat de litera documentelor, autorul îi recunoaște ca atare sunt purtătorii unor nume cum ar fi Dragun, Kodoch, Dan sau Stanislav, lui nu-i trece, firește, prin minte posibilitatea ca și alți purtători ai unor nume de factură slavă să fi fost, de asemenea, români. El nu explică și nu știe ce anume s-a putut întâmpla cu slavii transilvăneni, căror cauze li s-ar datora dispariția lor atât de subită, produsă, ca un făcut, exact în perioada în care generalizarea documentului scris lasă mult mai puțin spațiu de manevră pentru inspirațiile creatoare ale istoricilor de azi. În aceeași ordine de idei, Kristó Gyula admite existența unor populații turcice în Ardeal pe baza a doar trei toponime (p. 61-62). În ceea ce îi privește pe români el afirmă, în schimb, cu hotărâre: „este cu totul sigur că români nu trăiau în Ardeal” (în secolul al IX-lea).

Estimările pe care autorul le face asupra populației Transilvaniei nu pot fi reținute. Potrivit acestora, în secolul al XIV-lea populația provinciei ar fi fost de aproximativ 300.000 de locuitori: 200.000 dintre aceștia ar fi fost maghiari, 25-28.000 secui, 25.000 sași, 40-50.000 români. Acestora li s-ar fi mai adăugat încă, potrivit autorului, un număr de câteva mii de slavi, cu toate că existența acestora nu este confirmată de atât de numeroasele documente interne ale acestei perioade. Raportul de 8/1 existent, potrivit estimărilor autorului, între populația maghiară și cea secuiască reprezintă un alt exemplu de imaginație neinspirată: în perioada statistică, în care dispunem de informații certe, populația maghiară a Transilvaniei nu a fost niciodată superioară cu mai mult de 2,5/1 aceleia din scaunele secuiești. Substituirea maghiarilor de către români într-o mare parte a localităților Transilvaniei s-ar fi produs, așadar, cândva în secolele XV-XVII, din cauze neînțelese și neexplicate. Nicăieri în lucrare nu este explicat în vreun fel mecanismul prin care un sat maghiar s-ar fi putut transforma cu timpul într-un sat românesc. O asemenea transformare radicală, realizată la scara întregii Transilvanii, în defavoarea reprezentanților culturii hegemonice și în folosul unei populații supuse, ar necesita o explicație antropologică coerentă, întemeiată pe o suficientă susținere documentară, care să poată astfel depăși nivelul simplelor însăilări.  

Din subcapitolul referitor la presupusa migrare a românilor în Ardeal nu este nimic de reținut. El nu se deosebește prin nimic de lucrurile scrise pe această temă în anii 1930-1940. Potrivit academicianului din Szeged, aceștia și-ar fi făcut apariția abia în 1166, venind împreună cu trupele bizantine. Ni se spune că românii migrau, se aflau în mișcare; nu este însă oferit nici un argument documentar care să probeze o migrare a românilor din afara către interiorul Transilvaniei. Firesc, pentru că documente care să vorbească despre acest lucru nu există. Autorul crede că în secolul al XIII-lea nu existau încă români în Ardealul de Nord, cu toate că Anonymus îi menționează pe români tocmai aici, în bazinul Someșului Mic. Chiar dacă relatările acestuia despre evenimentele secolului al IX-lea ar putea fi considerate îndoielnice, ar fi fost o dovadă de bun-simț ca Kristó Gyula să realizeze că Anonymus nu îi putea menționa pe români într-un loc în care aceștia nu existau în momentul în care el își scria opera. În plus, firește, în cazul în care românii ar fi fost încă cvasiinexistenți către 1300, așa cum autorul se străduiește să ne convingă că ar crede, rămâne încă neexplicat fenomenul răspândirii rapide a populației românești în regiune pe parcursul secolului al XIV-lea – secol în care, să nu uităm, toate informațiile istorice de care dispunem vorbesc, dimpotrivă, despre emigrări masive ale românilor din Transilvania către exteriorul arcului carpatic (și pe care autorul, firește, le trece cu vederea). Prin urmare, pe parcursul a câteva decenii, românii din Transilvania ar fi trecut, inexplicabil, de la nonexistență la suprapopulare. Nici un izvor nu afirmă că românii nu ar fi fost capabili să se stabilească într-un loc, așa cum ne asigură Kristó Gyula. În lipsa susținerii lor de către izvoare aceste afirmații devin nu doar gratuite, ci și ofensatoare; ar fi desigur preferabil ca, în referirile pe care le fac la capacitățile sau incapacitățile unui popor, autorii să dea dovadă de mai multă ponderație în alegerea expresiilor pe care le folosesc.

Vom încerca să punem, totuși, capăt acestor observații critice; afirmațiile eronate sau discutabile ale autorului sunt mult prea numeroase, iar pentru a ne referi la fiecare ar trebui să beneficiem de un spațiu apropiat de acela utilizat de el. Nu ne rămâne decât să cităm una dintre afirmațiile făcute de Kristó Gyula în generosul său capitol introductiv: „Istoricul trebuie să scrie realitatea. Nu are voie să excludă dintr-un ținut o etnie, dacă aceasta se află acolo, și nu se poate să își imagineze prezența ei acolo, dacă efectiv nu e acolo. Nu pe baza sentimentelor naționale, a obligațiilor politice, a emoțiilor subiective, a relațiilor personale trebuie să decidă despre acest lucru, ci pe baza izvoarelor”. Afirmație la care, firește, subscriem întrutotul; cele doar câteva observații pe care le-am formulat în rândurile de mai sus sunt, de altfel, strict întemeiate pe aplicarea acestor principii. Izvoarele cu care Kristó Gyula își susține o mare parte a afirmațiilor sunt, în schimb, cu desăvârșire absente, iar cele care afirmă lucruri contrare credințelor sale sunt fie ignorate de autor, fie de-a dreptul „interzise”. 

În ansamblu, Ardealul a cărui descriere o face aici Kristó Gyula nu a existat, cu siguranță, niciodată. Există însă, în această lucrare, numeroase părți care pot fi reținute. Istoria timpurie a prezenței maghiarilor în Ardeal este tratată într-o manieră cât se poate de credibilă, dacă ne referim strict la aceștia și încercăm să facem abstracție de ceea ce autorul crede că ei ar fi întâlnit aici. În privința secolelor XIII-XIV, documentația autorului e bogată și, de această dată, judicios folosită. Datele și interpretările referitoare la istoria instituțională a provinciei sunt argumentate și folositoare. Capitolele referitoare la istoria bisericii transilvănene, la constituirea și evoluția administrației laice ilustrează, cu certitudine, un domeniu în care autorul excelează, chiar dacă o parte a ipotezelor sale resimte încă nevoia unor confirmări. În plus, multe dintre interpretările curajoase pe care Kristó Gyula le propune cu privire la diferite evenimente sau succesiuni evenimențiale reușesc să deschidă o nouă perspectivă asupra unor realități istorice a căror descifrare nu este încă încheiată.

Ardealul timpuriu este sinteza unui istoric patriot, care s-a aplecat cu nostalgie asupra istoriei Transilvaniei medievale de-a lungul întregii sale vieți. Studiile sale au reușit, de multe ori, să ofere repere esențiale pentru descifrarea unor etape ale istoriei medievale ale acestei provincii. Cea mai bună caracterizare a lui Kristó Gyula ar putea fi aceea făcută de el însuși despre Notarul Anonim: ceea ce spune despre maghiarii înșiși și despre istoria lor poate fi, în general, reținut; este recomandabilă, în schimb, o atitudine cu mult mai circumspectă față de pasajele referitoare la popoarele cu care maghiarii au intrat în contact, în redactarea cărora istoricul este înlocuit de patriotul Kristó Gyula. Apărută la o cumpănă între milenii, Ardealul timpuriu este o carte care ne îndeamnă să reflectăm asupra lucrurilor pe care scrierea istorică este bine să le păstreze și a acelora pe care trebuie să le lase în urmă.  Kristó Gyula a fost, cu siguranță, unul dintre istoricii reprezentativi ai Ungariei în secolul al XX-lea. Istoriografia se află acum, însă, în secolul al XXI-lea.

Tudor SĂLĂGEAN

20.04.2005