Ciao, Dracula!

(despre Daniel Apostol, Dracula, mit sau realitate, Muzeul Bran, 2005)

Bogdan-Florin POPOVICI

 

 


 

 

 

            Lipsa (printr-o atitudine tipic autohtonă) a oricăror efecte instituționale față de plagiatul comis în precedenta publicație editată de Muzeul Bran[1], i-a făcut pe muzeografii de aici să continue prezența lor pe piața istoriografică, printr-o nouă lucrare (broșură), despre Dracula[2]. Lucrarea (avându-l ca autor pe un tânăr muzeograf, iar ca redactor pe directorul muzeului, ambii implicați și în anterioara editare a problematicului ghid al muzeului) vine în mod firesc să dezbată un subiect legat tot mai mult de castelul de la Bran. Remarcăm dintr-un început calitatea deosebită din punct de vedere al tiparului, fapt care ar atrage invidia altor instituții ale statului, fără posibilități financiare atât de generoase; pe de altă parte, remarcăm și „originalitatea” titlului, folosit cu mici modificări — dar cu aceeași dilem㠗 de vreo 30 de ani încoace (vezi Șt. Andreescu. Vlad Țepeș (Dracula). Între legendă și adevăr istoric, E. Stoian, Mit și realitate istorică; M. Dogaru, Dracula, mit și realitate istorică etc.).

            Lucrarea repune în discuție o problemă mai veche în istoriografia română și apare oportun pe fundalul unei tot mai sonore reacții din partea comunității științifice românești față de „draculizarea”, până la kitsch, a împrejurimilor Branului și a asocierii tot mai acute a lui Vlad Țepeș cu Dracula, vampirul stokerian. Așteptările față de o astfel de lucrare sunt de a așeza lucrurile, de o manieră clară și riguroasă, dar digerabilă pentru turistul venit la Bran, de a-l separa pe Țepeș de vampir, și, de ce nu, pe Țepeș de Bran. Din păcate însă, nu aflăm la începutul lucrării nimic despre scopurile apariției acesteia, despre motivele care au determinat editarea lucrării.

            Lucrarea este structurată pe 3 capitole mari: Vlad Țepeș, Dracula și Vampirismul, din care partea cea mai amplă o ocupă capitolul I, prezentarea vieții lui Vlad Țepeș. La sfârșit, lucrarea are și un arbore genealogic sui generis, întocmit după lucrarea lui Emil Stoian și după tratatul de Istoria românilor al Academiei Române (în această ordine)…

            În condițiile în care ne aflăm, așa cum este firesc, în fața unei lucrări editate de un muzeu, care prezintă lucrurile pentru public, ni se părea normal să găsim niște explicații relative la subiect. Din păcate, autorul pleacă de la premiza că cititorul știe deja despre cine este vorba, iar sarcina sa de autor este de a relua niște date cunoscute de toată lumea. Dovada: primele două rânduri ale lucrării: „Vlad Țepeș (1448, 1456–1464; 1476)”. Pentru orice persoană alfabetizată, aceasta este forma de prezentare a unei persoane într-un dicționar, iar cronologia se referă la perioada de viață a persoanei respective… Evident, doar un cunoscător ar ști că Vlad Țepeș a fost domnitor și că aceia reprezintă anii săi de domnie; dar dacă e cunoscător, de ce ar mai trebui să citească prezenta lucrare??!! Nu trecem mai departe fără să remarcăm și noua descoperire a autorului, care constată că Vlad Țepeș și-a încheiat a doua domnie la 1464, față de 1462, cum este consacrat istoriografic. Precizăm că nu am găsit dovezi în acest sens în textul lucrării…

            Lucrarea debutează cu un paragraf despre… invazia popoarelor migratoare (!), care au afectat „poarta de est a Europei” — evident, spațiul românesc. Legat de acest aspect aflăm în continuare c㠄odată cu căderea Constantinopolului, la granițele Europei apare un nou pericol: expansiunea otomană”. Dincolo de alte probleme, remarcăm — ilustrare a decăderii învățământului istoric din România — că autorul nu a aflat nici despre cruciada din 1395, nici de cea din 1444, care s-au desfășurat împotriva turcilor în Europa, cu ceva timp înaintea căderii Constantinopolului (1453)… Mai departe, cu o exprimare clară și limpede, pe înțelesul omului simplu, autorul spune c㠄între 1389–1402, conducătorul Imperiului Otoman a fost sultanul Baiazid”. Că respectivul Baiazid avea un ,,număr” (I) și o poreclă (Yldirim — Fulgerul) în ierarhia „conducătorilor” (care se numeau de fapt sultani) se pare că nu se cunoaște…

            Autorul remarcă în continuare faptul că, „la începutul secolului al XV-lea, orașul Sighișoara se bucură de o civilizație deosebită aflată sub dubla influență: a Occidentului și a Orientului deopotrivă. Copilăria lui Vlad se desfășoară sub aceste auspicii, primind o educație asemănătoare cu cea a cavalerilor apuseni”… Desigur, dincolo de limba de lemn, rămâne de stabilit care este și cum s-a manifestat influența orientală în „civilizația Sighișoarei” din secolul XV; și, mai ales, care era „auspiciul” oriental în educația cavalerilor apuseni… Răspunsul îl oferă tot autorul, aducând remarcabile contribuții la psihologia și metodologia educației secolului al XV-lea: [la Sighișoara] „Vlad deprinde scrisul, cititul [??? n.n., BFP] și mânuirea armelor, lucru deosebit de folositor pentru un descendent al unei mari familii boierești. Contactul cu lumea meșteșugarilor și negustorilor, cu viața cotidiană și aspirațiile epocii, îl maturizează timpuriu pe viitorul voievod”… Remarcăm din nou ideologia care proslăvea maturizarea și formarea conștiinței revoluționare prin contactul cu clasa muncitoare a epocii, precum și finețea identificării elementelor formative ale personalității unui conducător medieval… Și perseverează, atât limbajul (Vlad Dracul nu avea „mijloace specifice de ripostă”, avea „relații de bună vecinătate cu Transilvania”, ,,trage în țeapă un număr de locuitori” etc.), precum și analiza psihologică („contactul tânărului Vlad cu lumea Imperiului Otoman a fost deosebit de vitreg, dar a prilejuit acestuia deprinderile cu organizarea, obiceiurile și tehnica militară otomanㅔ). Oare de ce nu și cu bucătăria turcească???

            Lucrarea abundă în exprimări neadecvate /rudimentare și prezentări clișeiste, multe la limita acurateței științifice. Pentru un cititor, concluzia acestei prezentări este clară: domnitorul era singur împotriva trădării tuturor, el și țărănimea erau singurii depozitari ai dragostei de țară, ai patriotismului și ai unei politici potrivite, țara întreagă depindea de conștiința lui Vlad Țepeș. Nu-i așa că sună cunoscut cu linia discursului impusă de „genialul conducător”??? În completare, Vlad Țepeș este ,,precum marii ctitori ai neamului”… Dacă adăugăm și faptul că ,,misterul care l-a urmat toată viața [???] s-a prelungit și după moartea sa”, lucrarea ar putea să descrie foarte bine, mutatis mutandis, și viața și ctitoriile unui alt (mare) conducător român… Încheierea capitolului este fulminantă: „în linii mari, aceasta ar fi istoria reală a unui domnitor condamnat de soartă să trăiască într-o perioadă plină de frământări, dar care a reușit prin tăria caracterului său să se ridice peste vremea sa”…

Remarcăm, în ansamblu, că în această secțiune, lucrarea principală folosită de autor ca sursă de documentare a fost cartea lui Emil Stoian, apărută la editura Albatros în 1989, în timp ce alte nume consacrate pe studierea acestui subiect (Șt. Andreescu, N. Stoicescu, Radu Ștefan Ciobanu (Vergatti), Matei Cazacu) nu au fost capabile să ofere informații suficient de valoroase pentru a fi citați în lucrare…

            Partea a doua a lucrării tratează subiectul „Dracula”. Autorul, bazat pe câteva lucrări (E. Miller, C. Rezachievici. McNally și Florescu), prezintă mecanismul de formare și răspândire a legendei lui Vlad Țepeș în evul mediu. O serie întreagă de aspecte sunt discutabile, dar cum ele nu au fost dezvoltate de o manieră critică în istoriografia română, ele nu ar putea fi, în general, imputate autorului, exceptând obișnuitele derapaje stilistice (în sec. XV vorbește despre „campanie mediatică”, rușii „îi purtau pic㔠etc.). Subliniem îns㠗 neexistând nici un fel de referință, rezultă că este opinia autorului — o „perl㔠de interpretare: celebra gravură în care Țepeș ia masa în pădurea de țepe este prezentată drept: „canibal… așteptând supușii să-i servească la masă un meniu neobișnuit: organe umane”!!!! Pentru a încheia, cităm și continua nelămurire cronologică a autorului (remarcată de noi încă din ghidul muzeului): „campania mediatic㔠împotriva lui Vlad Țepeș (cu efecte în 1462) a fost coordonată, în viziunea autorului, de regele maghiar… Sigismund de Luxemburg (mort în 1437)… Consecvent cu sine însuși în setea de fraze memorabile, la finele acestui capitol autorul punctează din nou: „astfel, fiind omul potrivit la momentul nepotrivit, Vlad Țepeș s-a transformat dintr-o mare personalitate politică și militară a epocii sale într-un scelerat aruncat la coșul istoriei”…

            A treia parte a lucrării se referă la… vampirism. Autorul reia alte prezentări similare, care încearcă să identifice evoluția acestei concepții de-a lungul istoriei. Formula rezumativă a autorului este una materialist-dialectică și confuză: „vampirismul, așa cum îl cunoaștem noi astăzi, s-a dezvoltat în superstițiile cauzate de lipsa educației sociale, ale evului mediu. Cota de maxim interes (…) a fost atinsă însă în secolul al XIX-lea…”(sbl.n., BFP). Preluând fără spirit critic nefericitele (construite) conexiuni între personajul istoric și vampirul lui Stoker, autorul conchide: „în această isterie a vampirismului… avea să renască personajul Dracula, alias Vlad Țepeș” (subl.n, BFP). În viziunea autorului deci, există o legătură directă între cei doi, deși o autoare citată de el (E. Miller) susținea exact contrariul… Oricum, memorabilă rămâne o altă propoziție: „legătura între Dracula și diavol, liliac și vampir se consolidează odată cu descoperirea în Mexic a liliacului–vampir”…

            Autorul încheie acest capitol cu mult așteptata de către cititor a specificării legăturii dintre Dracula/Vlad Tepeș și castelul Bran (pentru că este o carte editată de Muzeul Bran, nu-i așa?). Autorul precizează: „Nu există nici o mărturie documentară referitoare la o astfel de ipoteză [Branul ca reședință a lui Țepeș]. Singura legătură documentară a domnitorului muntean cu Castelul Bran a fost cazarea sa, în această locație, timp de două săptămâni, cu prilejul uneia din numeroasele sale descinderi în zona Brașovului”. Ignorându-i autorului stilul (în evul mediu se oferea „cazare” la castel), sfidarea contextului istoric (dacă Țepeș era în „descinderi” în zona Brașovului, cum putea garnizoana să cazeze un dușman în castel?), a limbii române („locație” înseamnă doar „chirie”, conform DEx-ului; sensul intenționat este un false friend din engleză) sau a istoriei arhitecturii (Branul nu era castel, era cetate), rămâne o întrebare fără răspuns: unde este acel document care precizează că a stat Țepeș în cetate timp de două săptămâni? Căci, din modestele noastre cunoștințe, până acum nu l-a găsit nimeni…

            Sfârșitul cărții aduce în sfârșit și motivația scrierii acestei lucrări: „în concluzie, adevărul, chiar dacă incomod, nu trebuie ascuns, după cum nici setea de senzațional nu trebuie respinsă ci acceptată cu rațiune. Cum muzeele secolului XXI tind să-și schimbe radical înfățișarea, locul expozițiilor științifice fiind luat de producții multimedia — care, de multe ori, sacrifică adevărul istoric în fața senzaționalului — și noi, românii, trebuie să acceptăm faptul că Dracula poate și trebuie exploatat ca un mit, așa cum s-a impus în conștiința universală, fără a omite însă adevărul istoric”. Departe de mine gândul să fac o pledoarie ipocrită împotriva ideii generale a acestei concluzii; este evident că Dracula este un mit comercial, care poate aduce bani. Dar nu este un mit istoriografic, ci o construcție literară în primul rând, de secol XIX, care, în plus, nu are legătură cu Vlad Țepeș (vom reveni în acest sens cu un material mai amplu). El poate fi scos la vânzare, însă trecerea la promovarea acestui mit prin muzeele și instituțiile culturale ale statului român ni se pare un pas riscant. Dacă autorul (muzeograf) și redactorul acestei cărți (director de muzeu) pot lansa ideea că, eventual, adevărul științific ar trebui poate lăsat la coș în favoarea cererii de senzațional a publicului (ca și cum producția multimedia este incompatibilă cu știința), atunci probabil că trebuie să își caute altă meserie. Nu e surprinzătoare lipsa de succes a indigestelor și încremenitelor expoziții clasice, care încă domină piața muzeistică de la noi. Este de altfel absolut discutabil în ce măsură aceste expoziții reflect㠄adevărul istoric”… Dar răspunsul față de această situație este prezentarea mesajului istoric, științific sub forme atractive, și doar niște persoane care au asimilat incomplet profesia în varianta ei occidentalizată pot susține c㠄popularizare” e sinonim cu „mistificare”, de dragul cerinței publicului. Exemplul cel mai clar de succes în prezentarea „de piaț㔠a științei îl oferă unele mijloace media, care știu să prezinte știința și istoria de o manieră digerabilă, atractivă și spectaculoasă, fără a cădea în capcana populismului ieftin și a prostiei gregare. „Dracula” trebuie exploatat ca un mit comercial sau ca fenomen de masă, dar nu confirmat, în sensul său, de instituții științifice; desigur, pentru aceasta un obstacol important rămâne profesionalismul celor care se ocupă cu asemenea lucruri în instituțiile românești…

 

            Lucrarea apărută la Muzeul Bran a avut o intenție lăudabilă, de a discuta un mit și de a-l pune în față cu realitatea (care, chipurile, l-ar fi inspirat). Din păcate, rezultatul nu e la înălțimea intenției. Dincolo de erorile științifice, care în opinia noastră implică direct instituția ce a patronat apariția (pe bani publici, probabil) a unei asemenea lucrări, tendința de ,,popularizare”, a transmite mesajul la un nivel „accesibil”, l-a transformat într-un soi de Ciao, Darwin!. Pardon, Ciao, Dracula!...


 

[1] Vezi recenzia noastră în Acta Transylvanica, I, 2004, p. 266.

[2] Daniel Apostol, Dracula, mit sau realitate, Muzeul Bran, 2005, 48 p.

 

5.02.2006