Ciao, Dracula!

Lipsa (printr-o atitudine tipic autohtonă) a oricăror efecte instituţionale faţă de plagiatul comis în precedenta publicaţie editată de Muzeul Bran[1], i-a făcut pe muzeografii de aici să continue prezenţa lor pe piaţa istoriografică, printr-o nouă lucrare (broşură), despre Dracula[2]. Lucrarea (avându-l ca autor pe un tânăr muzeograf, iar ca redactor pe directorul muzeului, ambii implicaţi şi în anterioara editare a problematicului ghid al muzeului) vine în mod firesc să dezbată un subiect legat tot mai mult de castelul de la Bran. Remarcăm dintr-un început calitatea deosebită din punct de vedere al tiparului, fapt care ar atrage invidia altor instituţii ale statului, fără posibilităţi financiare atât de generoase; pe de altă parte, remarcăm şi „originalitatea” titlului, folosit cu mici modificări — dar cu aceeaşi dilemă — de vreo 30 de ani încoace (vezi Şt. Andreescu. Vlad Ţepeş (Dracula). Între legendă şi adevăr istoric, E. Stoian, Mit şi realitate istorică; M. Dogaru, Dracula, mit şi realitate istorică etc.).

Lucrarea repune în discuţie o problemă mai veche în istoriografia română şi apare oportun pe fundalul unei tot mai sonore reacţii din partea comunităţii ştiinţifice româneşti faţă de „draculizarea”, până la kitsch, a împrejurimilor Branului şi a asocierii tot mai acute a lui Vlad Ţepeş cu Dracula, vampirul stokerian. Aşteptările faţă de o astfel de lucrare sunt de a aşeza lucrurile, de o manieră clară şi riguroasă, dar digerabilă pentru turistul venit la Bran, de a-l separa pe Ţepeş de vampir, şi, de ce nu, pe Ţepeş de Bran. Din păcate însă, nu aflăm la începutul lucrării nimic despre scopurile apariţiei acesteia, despre motivele care au determinat editarea lucrării.

Lucrarea este structurată pe 3 capitole mari: Vlad Ţepeş, Dracula şi Vampirismul, din care partea cea mai amplă o ocupă capitolul I, prezentarea vieţii lui Vlad Ţepeş. La sfârşit, lucrarea are şi un arbore genealogic sui generis, întocmit după lucrarea lui Emil Stoian şi după tratatul de Istoria românilor al Academiei Române (în această ordine)…

În condiţiile în care ne aflăm, aşa cum este firesc, în faţa unei lucrări editate de un muzeu, care prezintă lucrurile pentru public, ni se părea normal să găsim nişte explicaţii relative la subiect. Din păcate, autorul pleacă de la premiza că cititorul ştie deja despre cine este vorba, iar sarcina sa de autor este de a relua nişte date cunoscute de toată lumea. Dovada: primele două rânduri ale lucrării: „Vlad Ţepeş (1448, 1456–1464; 1476)”. Pentru orice persoană alfabetizată, aceasta este forma de prezentare a unei persoane într-un dicţionar, iar cronologia se referă la perioada de viaţă a persoanei respective… Evident, doar un cunoscător ar şti că Vlad Ţepeş a fost domnitor şi că aceia reprezintă anii săi de domnie; dar dacă e cunoscător, de ce ar mai trebui să citească prezenta lucrare??!! Nu trecem mai departe fără să remarcăm şi noua descoperire a autorului, care constată că Vlad Ţepeş şi-a încheiat a doua domnie la 1464, faţă de 1462, cum este consacrat istoriografic. Precizăm că nu am găsit dovezi în acest sens în textul lucrării…

Lucrarea debutează cu un paragraf despre… invazia popoarelor migratoare (!), care au afectat „poarta de est a Europei” — evident, spaţiul românesc. Legat de acest aspect aflăm în continuare că „odată cu căderea Constantinopolului, la graniţele Europei apare un nou pericol: expansiunea otomană”. Dincolo de alte probleme, remarcăm — ilustrare a decăderii învăţământului istoric din România — că autorul nu a aflat nici despre cruciada din 1395, nici de cea din 1444, care s-au desfăşurat împotriva turcilor în Europa, cu ceva timp înaintea căderii Constantinopolului (1453)… Mai departe, cu o exprimare clară şi limpede, pe înţelesul omului simplu, autorul spune că „între 1389–1402, conducătorul Imperiului Otoman a fost sultanul Baiazid”. Că respectivul Baiazid avea un ,,număr” (I) şi o poreclă (Yldirim — Fulgerul) în ierarhia „conducătorilor” (care se numeau de fapt sultani) se pare că nu se cunoaşte…

Autorul remarcă în continuare faptul că, „la începutul secolului al XV-lea, oraşul Sighişoara se bucură de o civilizaţie deosebită aflată sub dubla influenţă: a Occidentului şi a Orientului deopotrivă. Copilăria lui Vlad se desfăşoară sub aceste auspicii, primind o educaţie asemănătoare cu cea a cavalerilor apuseni”… Desigur, dincolo de limba de lemn, rămâne de stabilit care este şi cum s-a manifestat influenţa orientală în „civilizaţia Sighişoarei” din secolul XV; şi, mai ales, care era „auspiciul” oriental în educaţia cavalerilor apuseni… Răspunsul îl oferă tot autorul, aducând remarcabile contribuţii la psihologia şi metodologia educaţiei secolului al XV-lea: [la Sighişoara] „Vlad deprinde scrisul, cititul [??? n.n., BFP] şi mânuirea armelor, lucru deosebit de folositor pentru un descendent al unei mari familii boiereşti. Contactul cu lumea meşteşugarilor şi negustorilor, cu viaţa cotidiană şi aspiraţiile epocii, îl maturizează timpuriu pe viitorul voievod”… Remarcăm din nou ideologia care proslăvea maturizarea şi formarea conştiinţei revoluţionare prin contactul cu clasa muncitoare a epocii, precum şi fineţea identificării elementelor formative ale personalităţii unui conducător medieval… Şi perseverează, atât limbajul (Vlad Dracul nu avea „mijloace specifice de ripostă”, avea „relaţii de bună vecinătate cu Transilvania”, ,,trage în ţeapă un număr de locuitori” etc.), precum şi analiza psihologică („contactul tânărului Vlad cu lumea Imperiului Otoman a fost deosebit de vitreg, dar a prilejuit acestuia deprinderile cu organizarea, obiceiurile şi tehnica militară otomană…”). Oare de ce nu şi cu bucătăria turcească???

Lucrarea abundă în exprimări neadecvate /rudimentare şi prezentări clişeiste, multe la limita acurateţei ştiinţifice. Pentru un cititor, concluzia acestei prezentări este clară: domnitorul era singur împotriva trădării tuturor, el şi ţărănimea erau singurii depozitari ai dragostei de ţară, ai patriotismului şi ai unei politici potrivite, ţara întreagă depindea de conştiinţa lui Vlad Ţepeş. Nu-i aşa că sună cunoscut cu linia discursului impusă de „genialul conducător”??? În completare, Vlad Ţepeş este ,,precum marii ctitori ai neamului”… Dacă adăugăm şi faptul că ,,misterul care l-a urmat toată viaţa [???] s-a prelungit şi după moartea sa”, lucrarea ar putea să descrie foarte bine, mutatis mutandis, şi viaţa şi ctitoriile unui alt (mare) conducător român… Încheierea capitolului este fulminantă: „în linii mari, aceasta ar fi istoria reală a unui domnitor condamnat de soartă să trăiască într-o perioadă plină de frământări, dar care a reuşit prin tăria caracterului său să se ridice peste vremea sa”…

Remarcăm, în ansamblu, că în această secţiune, lucrarea principală folosită de autor ca sursă de documentare a fost cartea lui Emil Stoian, apărută la editura Albatros în 1989, în timp ce alte nume consacrate pe studierea acestui subiect (Şt. Andreescu, N. Stoicescu, Radu Ştefan Ciobanu (Vergatti), Matei Cazacu) nu au fost capabile să ofere informaţii suficient de valoroase pentru a fi citaţi în lucrare…

Partea a doua a lucrării tratează subiectul „Dracula”. Autorul, bazat pe câteva lucrări (E. Miller, C. Rezachievici. McNally şi Florescu), prezintă mecanismul de formare şi răspândire a legendei lui Vlad Ţepeş în evul mediu. O serie întreagă de aspecte sunt discutabile, dar cum ele nu au fost dezvoltate de o manieră critică în istoriografia română, ele nu ar putea fi, în general, imputate autorului, exceptând obişnuitele derapaje stilistice (în sec. XV vorbeşte despre „campanie mediatică”, ruşii „îi purtau pică” etc.). Subliniem însă — neexistând nici un fel de referinţă, rezultă că este opinia autorului — o „perlă” de interpretare: celebra gravură în care Ţepeş ia masa în pădurea de ţepe este prezentată drept: „canibal… aşteptând supuşii să-i servească la masă un meniu neobişnuit: organe umane”!!!! Pentru a încheia, cităm şi continua nelămurire cronologică a autorului (remarcată de noi încă din ghidul muzeului): „campania mediatică” împotriva lui Vlad Ţepeş (cu efecte în 1462) a fost coordonată, în viziunea autorului, de regele maghiar… Sigismund de Luxemburg (mort în 1437)… Consecvent cu sine însuşi în setea de fraze memorabile, la finele acestui capitol autorul punctează din nou: „astfel, fiind omul potrivit la momentul nepotrivit, Vlad Ţepeş s-a transformat dintr-o mare personalitate politică şi militară a epocii sale într-un scelerat aruncat la coşul istoriei”…

A treia parte a lucrării se referă la… vampirism. Autorul reia alte prezentări similare, care încearcă să identifice evoluţia acestei concepţii de-a lungul istoriei. Formula rezumativă a autorului este una materialist-dialectică şi confuză: „vampirismul, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, s-a dezvoltat în superstiţiile cauzate de lipsa educaţiei sociale, ale evului mediu. Cota de maxim interes (…) a fost atinsă însă în secolul al XIX-lea…”(sbl.n., BFP). Preluând fără spirit critic nefericitele (construite) conexiuni între personajul istoric şi vampirul lui Stoker, autorul conchide: „în această isterie a vampirismului… avea să renască personajul Dracula, alias Vlad Ţepeş” (subl.n, BFP). În viziunea autorului deci, există o legătură directă între cei doi, deşi o autoare citată de el (E. Miller) susţinea exact contrariul… Oricum, memorabilă rămâne o altă propoziţie: „legătura între Dracula şi diavol, liliac şi vampir se consolidează odată cu descoperirea în Mexic a liliacului–vampir”…

Autorul încheie acest capitol cu mult aşteptata de către cititor a specificării legăturii dintre Dracula/Vlad Tepeş şi castelul Bran (pentru că este o carte editată de Muzeul Bran, nu-i aşa?). Autorul precizează: „Nu există nici o mărturie documentară referitoare la o astfel de ipoteză [Branul ca reşedinţă a lui Ţepeş]. Singura legătură documentară a domnitorului muntean cu Castelul Bran a fost cazarea sa, în această locaţie, timp de două săptămâni, cu prilejul uneia din numeroasele sale descinderi în zona Braşovului”. Ignorându-i autorului stilul (în evul mediu se oferea „cazare” la castel), sfidarea contextului istoric (dacă Ţepeş era în „descinderi” în zona Braşovului, cum putea garnizoana să cazeze un duşman în castel?), a limbii române („locaţie” înseamnă doar „chirie”, conform DEx-ului; sensul intenţionat este un false friend din engleză) sau a istoriei arhitecturii (Branul nu era castel, era cetate), rămâne o întrebare fără răspuns: unde este acel document care precizează că a stat Ţepeş în cetate timp de două săptămâni? Căci, din modestele noastre cunoştinţe, până acum nu l-a găsit nimeni…

Sfârşitul cărţii aduce în sfârşit şi motivaţia scrierii acestei lucrări: „în concluzie, adevărul, chiar dacă incomod, nu trebuie ascuns, după cum nici setea de senzaţional nu trebuie respinsă ci acceptată cu raţiune. Cum muzeele secolului XXI tind să-şi schimbe radical înfăţişarea, locul expoziţiilor ştiinţifice fiind luat de producţii multimedia — care, de multe ori, sacrifică adevărul istoric în faţa senzaţionalului — şi noi, românii, trebuie să acceptăm faptul că Dracula poate şi trebuie exploatat ca un mit, aşa cum s-a impus în conştiinţa universală, fără a omite însă adevărul istoric”. Departe de mine gândul să fac o pledoarie ipocrită împotriva ideii generale a acestei concluzii; este evident că Dracula este un mit comercial, care poate aduce bani. Dar nu este un mit istoriografic, ci o construcţie literară în primul rând, de secol XIX, care, în plus, nu are legătură cu Vlad Ţepeş (vom reveni în acest sens cu un material mai amplu). El poate fi scos la vânzare, însă trecerea la promovarea acestui mit prin muzeele şi instituţiile culturale ale statului român ni se pare un pas riscant. Dacă autorul (muzeograf) şi redactorul acestei cărţi (director de muzeu) pot lansa ideea că, eventual, adevărul ştiinţific ar trebui poate lăsat la coş în favoarea cererii de senzaţional a publicului (ca şi cum producţia multimedia este incompatibilă cu ştiinţa), atunci probabil că trebuie să îşi caute altă meserie. Nu e surprinzătoare lipsa de succes a indigestelor şi încremenitelor expoziţii clasice, care încă domină piaţa muzeistică de la noi. Este de altfel absolut discutabil în ce măsură aceste expoziţii reflectă „adevărul istoric”… Dar răspunsul faţă de această situaţie este prezentarea mesajului istoric, ştiinţific sub forme atractive, şi doar nişte persoane care au asimilat incomplet profesia în varianta ei occidentalizată pot susţine că „popularizare” e sinonim cu „mistificare”, de dragul cerinţei publicului. Exemplul cel mai clar de succes în prezentarea „de piaţă” a ştiinţei îl oferă unele mijloace media, care ştiu să prezinte ştiinţa şi istoria de o manieră digerabilă, atractivă şi spectaculoasă, fără a cădea în capcana populismului ieftin şi a prostiei gregare. „Dracula” trebuie exploatat ca un mit comercial sau ca fenomen de masă, dar nu confirmat, în sensul său, de instituţii ştiinţifice; desigur, pentru aceasta un obstacol important rămâne profesionalismul celor care se ocupă cu asemenea lucruri în instituţiile româneşti…

Lucrarea apărută la Muzeul Bran a avut o intenţie lăudabilă, de a discuta un mit şi de a-l pune în faţă cu realitatea (care, chipurile, l-ar fi inspirat). Din păcate, rezultatul nu e la înălţimea intenţiei. Dincolo de erorile ştiinţifice, care în opinia noastră implică direct instituţia ce a patronat apariţia (pe bani publici, probabil) a unei asemenea lucrări, tendinţa de ,,popularizare”, a transmite mesajul la un nivel „accesibil”, l-a transformat într-un soi de Ciao, Darwin!. Pardon, Ciao, Dracula!...

[1] Vezi recenzia noastră în Acta Transylvanica, I, 2004, p. 266.

[2] Daniel Apostol, Dracula, mit sau realitate, Muzeul Bran, 2005, 48 p.