Dan Horia Mazilu, Lege și fărădelege în lumea românească veche, Iași, Polirom, 2006, 557 p.

 

 

 


 

 

 

Lucrarea lui Dan Horia Mazilu dedicată, după cum indică și titlul, prezentării în opoziție a legii și a fărădelegii, se înscrie, după părerea noastră, în seria monografiilor dedicate unui subiect, care a devenit cunoscut și căutat pe “piața istoriografic㔠europeană datorită școlii istoriografice franceze. Autorii francezii de după 1944-1945 sunt cei care au lansat în dezbatere o temă cu valențe multiple din punctul de vedere al istoriei sociale și al mentalului colectiv. La noi acest model a proliferat mai ales în primii ani de după 1989 prin studii, lucrări și articole ale unor cercetători precum Daniel Barbu, Violeta Barbu, Constanța Ghițulescu sau Toader și Simona Nicoară.

Prin această lucrare apărută la editura Polirom din Iași în anul 2006, Dan Horia Mazilu se înscrie, la rându-i, între cercetătorii atrași de acest subiect. Un prim pas în acest sens a fost făcut prin volumul apărut la aceeași editură în anul 2001 și intitulat O istorie a blestemului. Ceea ce intrigă încă de la început la acest volum este titlul ales de autor, mai precis sintagma lumea românească veche. Nedumerirea este legată de etapa cronologică avută în vedere, dar o voi aborda după o prezentare a cuprinsului lucrării, deoarece însuși autorul, în mai multe pasaje, a negat faptul că ar fi vorba explicit despre un studiu exclusiv istoric, ceea ce ar explica anumite “carențe” legate de una dintre științele auxiliare ale istoriei.

Lucrarea se compune din cinci părți mari, dintre care patru sunt apropiate ca mărime (părțile I, II, IV, V care variază între 47 și 114 pagini), iar a cincea (partea a III-a) ajungând la 185 de pagini. Din titlurile sugestive ale fiecărei părți se subînțelege tema pe care autorul dorește să o prezinte publicului, căci din analiza atentă a lucrării rezultă dorința de a atinge un anumit target, în fapt, o chestiune absolut normală, aceea de a vinde o idee, un produs, fapt ce nu are nimic rău în el. În al doilea rând se dorește o prezentare, în maniera de abordare filologică, “cu uneltele istoricului literaturii române” (p. 13) a unei secvențe de istorie socială.

Partea I este cea dedicată construirii discursului despre violență: Orice discurs despre “făcătorii de rău” este un discurs despre violență și, implicit, despre putere (p. 11-117) și se subîmparte la rându-i în trei părți: Răul covârșește Binele, Posibili delincvenți, Legea. În subcapitolul intitulat Răul covârșește Binele (p. 13-41) găsim alte câteva fragmentări, trei la număr, care au alte subcategorii (opt la număr). Este o compartimentare care se regăsește în fiecare din cele cinci părți și a le aminti pe toate ar însemna o umplere inutilă a spațiului rezervat recenziei, având în vedere faptul că acestea se regăsesc în cuprins și pe parcursul întregii lucrări. Voi cita aleatoriu câteva dintre cele din prima parte: Listele tragice din cronici care cuprinde: Puterea care naște violență, Sângele vărsat sau vox clamantis in deserto sau Alt fel de putere: Rebelii istorici, “Nespusă vrăjmășiia a prostimei”, “Iadul pe pământ” sau despre violența străinilor ce purtau arme, Violențele de limbaj.

Partea a II-a are un titlu ce trimite la una din poruncile Decalogului dat de Dumnezeu poprului său, Israel, prin Moise, și anume SĂ NU FURI! lege care, prin adoptarea scrierilor veterotestamentare de către creștinismul incipient, a ajuns și în patrimoniul acestei religii pornite din iudaism. Acest capitol beneficiază, la rându-i, de compartimentarea specifică întregii lucrări și ocupă ca spațiu “brut” 40 de pagini.

Partea a III-a este intitulată SĂ NU UCIZI! și are o trimitere identică cu ceea ce indicam mai sus, reprezentând însă și partea cea mai consistentă a volumului (163 de pagini redactate, fără a include paginile dedicate notelor).

Partea a IV-a completează celelalte două importante porunci din Decalog și anume prin cea ce afirma SĂ NU FII DESFRÂNAT!, iar ca paginație ocupă aproape 90 de pagini.

Partea V-a nu are neaparat un titlu de impact și aduce în discuție “forțele de ordine”, executorii și pedepsele aplicate anumitor categorii de infractori în funcție de infracțiunea săvârșită și în acord cu pravilele timpului.

Revenind la partea I aceasta oferă o discuție asupra violenței dinspre voievod și contra voievodului de către partidele boierești, care portretizează de multe ori imaginea tiranului (p. 15-21) și a conflictelor pentru tron dintre diverși pretendenți ce și-au încercat norocul în principatele extracarpatice de-a lungul timpului (p. 20-21). În paginile următoare este definit autoritarismul monarhic și mitul voievodului în lucrările lui Dimitrie Cantemir (p. 28), tensiunea sub care trăiau domnitorii, rebeliunile antidomnești, violența maselor, reacția populației față de desele atacuri turco-tătare, precum și o succintă prezentare a violențelor de limbaj (p. 29-41). Este enumerată într-un alt registru (al posibililor delincvenți) teama de vrăjitoare, ilustrarea apetenței pentru pornografie, pentru droguri (p. 42-45), “rezervorul” considerat de autor ca revenind marginalilor sociali: cerșetori, țigani, fugari (p. 45-66), armatele în dezordine, păstorii (p. 66-72). Subcapitolul intitulat Legea analizează trădarea și trufirea protopărinților omenirii, Adam și Eva (p. 73-76), conflictul dintre Cain și Abel (p. 76-79), apoi este analizat Decalogul și a Doua lege și prin intermediul unui comentariu al mitropolitului Antim Ivireanul la Decalog (p. 79-84), o prezentare a păcatelor în viziunea aceluiași Antim Ivireanul și a “pocăinței” (p. 84-86). Subcapitolul continuă cu o prezentare a canoanelor și a cărților de legi care au parvenit lumii românești pe filiera slavă din Bizanț și modul de receptare prin copierea în diferite centre mănăstirești (p. 86-88), precum și a problemei traducerilor textelor juridice atât în Moldova, cât și în Țara Românească, insistând pe Cartea românească de învățătură și pe Pravila de la Govora (p. 88-95), ambele aparținând veacului al XVII-lea. Finalul acestei părți este axat pe prezentarea efortului din secolul al XVIII-lea de a traduce în limba română coduri de legi precum Sintagma din 1645 la anul 1754 sau lucrarea unui Nicodim Aghioritul (1794) și finalizarea Manualului de legi al lui M. Fotino (1765) sau Pravilniceasca condică a domnitorului Alexandru Ipsilanti (1780) în cadrul paginilor 95-97.

Partea a II-a analizează furturile practicate în spațiul Principatelor pe un “eșantion” moldovenesc, după cum se exprima însăși autorul, analiza bazându-se pe mărturiile unor călători străini și, pentru a indica vechimea acestei “ocupații”, pe colinde, mitologie, basm și snoave populare românești (p. 121-124). Mai jos se construiește chiar o tipologie a furtului bazată pe Cartea românească de învățătură, precum și o ierarhizare a pedepselor aplicate în aceste cazuri de sustragere, pedepse ce mergeau până la execuția capitală în diverse forme (p. 124-126). Autorul încearcă în continuare o altă formă de încadrare (tipologie), dar nu dorită sau neaparat explicită din partea sa, dar ea pare a reieși cititorului dintre rânduri, indicând ceea ce se fura, precum și anumite metode de însușire ilegală de bunuri, modele inspirate din doinele haiducești (p. 127-129). Este prezentat apoi un sat cu tot felul de activități ilegale, precum și braconajul la peștele domnesc, furtul de cărți, care toate fac parte din aceeași încercare de ordonare (p. 129-139), urmată de indicarea formelor de recuperare a bunurilor (p. 139-140). Paginile următoare sunt dedicate delapidatorilor, falsificatorilor, plastografilor, falsului, uzului de fals și falsului intelectual (p. 141-161), toate creionând o oarecare metodă de ierarhizare și tipologizare în funcție de informațiile oferite de sursele cercetate.

Partea a III-a anunță încă de la început categorii de ucigași, pornind de la voievod și terminând cu soldații răsculați. Partea cea mai însemnată este dedicată violenței voievodului (p. 171-253), cu toate că, însuși autorul recunoaște că aceste violențe domnești nu erau acuzate de vreo instanță, căci domnul avea la dispoziție o țară întreagă spre a-și manifesta violența și voința (ex. p. 171-173). Sunt analizate excesele unor domnitori precum Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare, care, după părerea autorului, atât în poveștile săsești, cât și în cronica moldo-germană se înscriu într-un canon literar al vremii “ce răspundea unui anumit orizont de așteptare, unei sensibilități și chiar unei mentalități instalate în masa cititorilor occidentali” (p. 185). De asemenea sunt prezentate prin prisma cronicilor excesele unui Mihnea cel Rău, Mircea Ciobanul, cel ce a urmărit desființarea boiermii muntene, ale unor Iliaș și Ștefan Rareș, Lăpușneanu sau Ion Vodă cel Cumplit ori Ștefan II Tomșa (p. 187-199). Prin pana autorului Cronicii Bălenilor voievodul Șerban Cantacuzino ajunge a imagina prototipul tiranului (p. 219), iar paginile 230-243 prezintă modele de asasinat domnesc de la Radu de la Afumați la domnitorul Grigore Ghica (1752).

“Discursul despre violenț㔠este prezentat și analizat prin pravila lui Vasile Lupu și prin Îndreptarea legii, crimele fiind exemplificate prin enumerarea unor astfel de acțiuni din anii 1487, 1558, 1572, 1600, 1613 etc. (p. 254-260). Urmează la rând răscoala seimenilor, excesele rebeliunii acestor soldați răsculați (p. 263-271), anatgonismul români-turci, tătari, dar și jafurile executate de polonezi sau cazaci (p. 275-279), precum și excesele unui Bogdan al III-lea ce căuta să se însoare în Polonia (p. 261-263). Paginile 284-322 sunt dedicate tâlharilor și sunt prezentate anumite tipuri edificatoare pe care, de altfel, le întâlnim și în alte spații, ele părând a fi ceea ce am putea numi un “loc comun”. Astfel ceea ce autorul prezintă ca “o lovitură celebr㔠(p. 290-291) pentru anul 1634, și anume jefuirea curții și torturarea soției clucerului Barbu până la moarte, este un caz ce, de exemplu, în Transilvania și, implicit, și în regatul a cărei parte componentă este - spațiu ce-mi este mai bine cunoscut - se regăsește cel puțin din secolul al XIV-lea și destul de frecvent, la fel ca și prezența gazdelor, a tăinuitorilor (p. 291-292). Bandele compozite și puternice (p. 292-294) evocate de autor sunt de asemenea bine conturate și în Ungaria, căci am putea da exemplul bandei lui Kardos Janos, contra căreia sașii solicitau ajutorul vicevoievodului transilvănean Lorand Lépes pe la 1430. Două pagini sunt dedicate de exemplu corsarilor și briganzilor de pe Dunăre (p. 299-300) un subiect, care el în sine ar merita o abordare singulară. Boierii briganzi (p. 303-306) sunt la rându-le niște tipuri extrem de întâlnite în spațiile învecinate celor două Principate, și anume în Ungaria și Polonia-Lituania, nu de multe ori în documentele maghiare apărând nobili cu porecla de Tolvaj (= Hoțul) sau nobili ce sunt grațiați de la pedeapsa capitală. Toate aceste exemple indică o perpetuare a unor tipuri și modele analoage, cu arie largă de răspândire.

Paginile 306-322 sunt dedicate explicației termenului de haiduc și a ceea ce însemna în concepția populară acest tip de bandit, atât de prezent în doinele populare din spațiul de referință. Ultimul subcapitol al părții a treia este dedicat practic toponimiei, a urmelor lăsate de infractori în zonele pe care le-au “bântuit” cu precădere, precum și a spațiilor de acțiune (p. 323-334).

Partea a IV-a înseamnă o aplecare asupra problemelor sexualității și a modului cum înțelegeau atât Biserica, cât și Voievodul și elitele să limiteze niște excese în acord cu morala creștină (p. 357-430). Aici terenul nu este nou, pași importanți au fost făcuți de către Constanța Ghiculescu și alții, de altfel autorul făcând de multe ori apel la lucrarea acesteia În șalvari și cu ișlic în cadrul notelor aferente. Este tratată problema homosexualității (p. 406-410), a prostituției (p. 411-417), a raptului de fecioare (p. 419-426), a violului (p. 426-430).

Ultima parte, a V-a, dedicată instaurării ordinii analizează modelul oferit de Dimitrie Cantemir prin tatăl său, văzut ca un inamic al dezordinii (p. 454-455), implicarea lui Miron Costin în stârpirea tâlharilor din zona Putna (p. 455), despre utilizarea torturii, despre executarea justiției supreme de către domn (p. 456-463) sau despre o tipologie a pedepselor (p. 470-508), despre călăi și cine îndeplinea această funcție ingrată (p. 508-510), iar în final despre infractorii ce populează frescele bisericilor în scenele Judecății de Apoi, și în general întreaga imagologie a Iadului (p. 518-520).

Lucrarea a reprezentat un efort de documentare apreciabil având în vedere apelul constant la cronistica timpului: Letopisețul Cantacuzinesc, Letopisețul Bălenilor, Letopisețul lui Miron Costin, Letopisețul lui Ion Neculce, O samă de cuvinte a aceluiași Neculce, Letopisețul lui Grigore Ureche, Istoria lui Radu Popescu, a lui Radu Greceanu, Anonimul Brâncovenesc și multe altele, nomocanoanele și pravilele, hronografe, didahii, mai rar documente, însemnări marginale pe manuscrise, literatura populară, care toate au însemnat un volum sporit de muncă. Citatele care abundă în lucrare sunt în măsură să ofere acoperirea necesară a faptelor și acțiunilor prezentate pe parcursul acestei întreprinderi istoriografice savuroase și plină de nerv, gândită, cred, în primul rând pentru trezirea unei curiozități a cititorilor, și, probabil, din anumite pasiuni și înclinații ale autorului. O astfel de întreprindere este necesară ca punct de pornire pentru astfel de demersuri care să întregească niște goluri istoriografice.

Aici este însă momentul să revenim la ceea ce scriam mai sus referitor la nedumerirea, în primul rând a medievistului, care se apleacă asupra acestei monografii a infracțiunilor din spațiul românesc. Am observat din prezentarea făcută autorului pe pagina de gardă predilecția pentru această sintagmă lumea românească veche, asociată probabil cu apariția și dezvoltarea scrisului în limba română începând cu secolul al XVI-lea, sintagmă ce este perfect aleasă pentru o istorie în sens literar. Autorul o mărturisește încă de la început atunci când afirmă: “această carte a fost pusă pe hârtie cu uneltele istoricului literaturii române medievale” (p. 13). Pe parcursul lucrării mai întâlnim de asemenea afirmații precum: “cartea mea nefiind, în primul rând, una de istorie” (p. 176) sau “mai întâi, însă puțină istorie literară și chiar puțină istorie” (p. 178) sau “Adevărul este – spun istoricii – că numai numele și-l făcuse să sune italienește”(este vorba de Gaspar Grazziani, p. 199-200), care ar indica opțiunea autorului pentru o istorie literară și o detașare de tagma istoricilor. Această opțiune este dublată însă de referirile făcute cu precădere la istoriografia franceză, precum și apelul la metodologia istoricului, în special la abordarea tipologiei, chiar dacă nu voită, ceea ce situează lucrarea într-un “spațiu de frontier㔠care ne permite să facem câteva observații.

Prima ar fi legată de cronologia lucrării, pe care sintagma lumea românească veche o eludează până într-un punct căci, din cuprinsul operei răzbate o preferință pentru “un lung Ev Mediu” a cărui început nu este precizat, dar care îl vedem că parcurge “liniștit” secolul al XV-lea (jefuirea cavalerului de Lannoy lângă Cetatea Albă, p. 287, apoi p. 465, p. 35, p. 58,) până la o “cronică din prima jumătate a secolului al XIX-lea” ca punct extrem (p. 59), alături de domnia unui Constantin Hangerli (p. 456-458), domnie ce se termină în pragul secolului al XIX-lea. Această opțiune se vădește și din utilizarea frecventă a sintagmei Veacul de Mijloc: “Crimele din Veacul de Mijloc sunt sporadic (și tardiv) consemnate […] Însumate, aceste știri (ce provin mai cu seamă din veacul al XVIII-lea, când apar faimoasele condici) […]” (p. 254) sau “Restituită de cronicari, lumea românească a Veacului de Mijloc are toate datele unui spațiu creștin…”(p. 274 sau p. 39). Astăzi este în general acceptat faptul că Evul Mediu se sfârșește inclusiv în Europa de Răsărit în secolul al XVI-lea, când se presupune că începe să funcționeze o modernitate incipientă pe care istoricii din spațiul anglofon o definesc clar prin termenii de early modern Europe, ceea ce nu mai lasă loc de dubii, mai ales când unii istorici coboară această grilă fără menajamente spre 1300. De altfel istoriografia occidentală și central europeană consideră că ceea ce poartă denumirea de Constituțiile de la Melfi (1231) emise de împăratul Frederic II sunt primele constituții cu germeni de modernitate ale Europei, iar primul jubileu creștin din anul 1300 marchează finalul Evului Mediu. Ba mai mult aceasta se întâmplă atunci când istoriografiile vecine spațiului românesc au început să conteste însăși existența unei formule de feudalitate în Ungaria sau Polonia și care concept (feudalitate) se regăsește și studiază însă de decenii în Europa Occidentală, cu precădere în Franța. Astfel nu pot decât să consider nefericite expresii precum: “Costin, feudalul bogat și cultivat, care sfida prostimea” (p. 34) sau “contestările venite din partea “autorităților” feudale[1] locale, mereu centrifuge” (p. 21), afirmație care prezintă totuși un grad prea ridicat de generalizare, ce poate fi ușor infirmat.

O a doua observație ar fi legată de spațiul în discuție, lumea românească, adică ceea ce personal înțeleg ca voievodatele extracarpatice Moldova și Țara Românească, acolo unde elementul românesc preponderent s-a afirmat plenar. Dar vedem că apar și informații despre spațiul Transilvaniei, parte componentă a regatului maghiar până la 1526, apoi principat și apoi parte a monrhiei austriece (1699/1711-1918), acolo unde românii, fiind iobagi, precum și țăranii unguri, mai ales după jumătatea secolului al XVI-lea nu au depășit statutul de plătitori de taxe și impozite. Ar trebui astfel să înțelegem că autorul optează pentru conceptul actual de lume românească sau pentru cel medieval, modern? Nu există o lămurire a autorului în acest sens și atunci doresc să cred că referințele făcute de către autor cu privire la Transilvania sunt prezente doar pentru analogii cu spațiile învecinate, cu toate că uneori nu apar în contextele cele mai fericite. De exemplu la paginile 48-49 ne este prezentat cazul protopopului din Țara Bârsei care, trecând la un moment dat la Biserica Greco-Catolică, a fost afurisit de mitropolitul Țării Românești. Până aici nimic nu este în neregulă, dar afirmația că în secolul al XVIII-lea Țara Bârsei era “un mediu atât de omogen și de intransigent ortodox” nu ține cont de faptul elementar că Țara Bârsei era integrată totuși “pământului crăiesc”, deci universității sașilor, și românii erau cei ce gravitau în jurul hinterlandului satelor și orașelor sașilor luterani și nu invers, așa cum ar trebui să înțelegem din contextul profilat de autor. Iar afirmația conform căreia trecerea protopopului Jipa la Unirea cu biserica Romei (în preajma anului 1726) a fost o alegere a unei “alte experiențe confesionale” din cauze de oportunism sau presiune este hazardată, având în vedere complexitatea fenomenului uniat și vechimea discuțiilor din jurul refacerii unității creștine după 1054, dar mai ales 1204. Prin împingerea Transilvaniei secolului XVII-XVIII în Veacul de Mijloc este propulsată automat și Monarhia Habsburgică în medievalitate, iar a vedea într-un Carol al VI-lea, Maria Terezia sau Iosif al II-lea niște suverani medievali înseamnă a sfida regulile cele mai elementare de cronologie istorică. De asemenea, așa cum indicam și mai sus, fiind vorba de lumea românească, credem că singurul motiv pentru care a fost introdusă în discuție Transilvaniei și falsificarea de bani din principatul Transilvaniei(p. 152-153), din moment ce acesta era un stat guvernat de un principe și o elită nobiliară preponderent maghiară și cu opțiuni confesionale diverse (mai ales că este aleasă spre ilustrare tocmai perioada de după 1526-1541), care avea pe teritoriul său un număr variabil de iobagi români și care, desigur, nu cred că sunt capabili a bate monedă falsă, este doar dorința de ilustrarea unor analogii și preocupări comune în sfera infracționalității între niște state vecine.

De asemenea cred că doar aceeași dorință invocată mai sus l-a determinat pe autor să facă apel pentru ilustrarea instituției călăului și la principatul Transilvaniei în secolul al XVII-lea?

O a treia observație este legată de construirea discursului asupra marginalilor pornind de la observațiile școlii istoriografice franceze (de exemplu p. 47-51 și notele 85-107), care nu se potrivesc întotdeauna perfect cu spațiul extracarpatic, un spațiu “grec”, care prezintă diferențe majore față de spațiul de manifestare al Bisericii Romane, care și-a creat organisme și instituții care-i sunt specifice doar acesteia. Un exemplu este cel generat de discuția asupra cerșetorilor care ar fi marginali prin lipsa “apei și a focului”, “adică a stabilității (principiu fundamental al lumii medievale), […] cerșetorii erau, în fapt, niște excluși.”(p. 55). În concepția medievală lipsa apei și a focului însemna exilul pentru un individ, iar cerșetorii nu îndeplineau condițiile unui exilat din moment ce ei erau prezenți în orașe, de exemplu, și își exercitau liberi meseria, cu precădere în preajma bisericilor (cel puțin în atât de invocatul spațiu francez). De asemenea la paginile 56-57 autorul afirmă că uciderea marginalilor de către Vlad Țepeș ar fi un “scenariu apusean” modelat pentru Răsărit, căci, de fapt demersul era străin unui Răsărit ortodox, foarte grijuliu față de sărăcime. Din câte cunosc până acum niciunde în Europa Centrală și Apuseană nu au existat asemenea gesturi, ba mai mult Biserica Romană a edificat instituția spitalului, cu rol tocmai în protejarea acestor nefericiți, iar astfel afirmația rămâne doar speculativă cu referire la asemenea acte abominabile executate în Occident față de sărăcimea reală.

De asemenea referințele la marginalizarea păstorilor, citate după B. Geremek, apar ca suspecte într-un spațiu predispus creșterii ovinelor și animalelor mari, așa cum este Țara Românească sau Moldova și chiar și Ungaria (dacă tot am făcut analogii), unde acești indivizi sunt o prezență comună, care nu poate impune o excludere a acestora doar pe principiul lucrului cu sângele și carnea sacrificată (p. 71) sau a prezenței unora în tot felul de activități asociate banditismului (p. 72). De exemplu în cazul Transilvaniei, mult mai bine cunoscut nouă, de multe ori acești ciobani, văcari etc. sunt victime ale agresiunilor venite din partea unor indivizi turbulenți.

Consider de asemenea că enunțuri de genul: (Tâlharul)”Încerca, adică, să-și apropie puterea […] să conteste Ordinea și Statul (deținător de fapt al puterii) și să instituie anarhia propice dezvoltărilor nelegitime” (p. 284), prezintă un grad ridicat de generalizare, deoarece totuși la baza acestor acțiuni stau niște indivizi cu o existență concretă, confruntați probabil cu anumite lipsuri, care le potențează posibilele apetențe pentru violență și care lipsuri îi silesc spre astfel de fapte. De multe ori banditul pornește în activitatea criminală de la răzbunarea unei lezări pe care a suferit-o sau își închipuie că a suferit-o.

Ultimele observații sunt legate de un amănunt, care este totuși important, și în general cunoscut lumii ștințifice de la noi, anume incompatibilitatea lui Matia Corvin cu Matei Corvin, ultimul fiind prezent mereu în paginile lucrării (p. 186, 178 și 179) în construcția lingvistică de forma Curtea lui Matei Corvin. Suveranul maghiar a purtat numele de botez Matia, după sărbătoarea Sfântului Matia (24 februarie în calendarul latin) și nu de Matei, după cel al evanghelistului (21 septembrie în calendarul latin), altfel unul din urmașii săi la tron din secolul al XVII-lea nu ar fi avut nici un motiv să se numească Matia al II-lea, așa cum s-a observat deja în istoriografia noastră.

În încheiere nu pot să nu observ că, poate datorită istoriografiei franceze de la Annales, care a insistat permanent pe inducerea unei opoziții ordine-dezordine, discursul domnului Dan Mazilu suferă pe alocuri (de exemplu p. 294-299) de o asemenea contaminare, care nu cred că este neaparat benefică sau absolut demonstrabilă, putând fi până la urmă și o construcție influențată, inclusiv în cronici, de discursul creștin asupra necesității menținerii ordinii ca motor al societății.

Oricum lucrarea lui Dan Horia Mazilu rămâne un punct înscris pe harta frontierei istorie literară-istorie, un bun câștigat, o referință și un punct de plecare pentru alte studii de gen care să îmbogățească imaginea despre evoluțiile sociale ale Principatelor extracarpatice. Este un demers singular încă pentru o perioadă ce coboară dincolo de limitele secolului al XVIII-lea pentru Muntenia și Moldova, având în vedere tocmai puținele informații care există pe această temă și, sperăm, să nu fie și ultimul având ca subiect probleme care sunt încă spinoase pentru societatea contemporană românească, precum sexualitatea cu toate derivatele ei “spăimoase”, infracționalitatea și declasarea, pauperizarea, care nu sunt mereu acceptate și care pot declanșa încă reacții virulente.

 

                                                                                               Mihai Florin Hasan

    (recenzia va apărea în limba engleză în numărul 14/2007 al revistei Colloquia).


 

[1] Asemenea expresii nefericite au mai existat precum clasificarea unor vase ceramice ca aparținând perioadei prefeudal timpurie sau ar fi identic cu afirmarea, conform unor opinii, existenței ceramicii feudale care ar presupune de exemplu existența unei ceramici sclavagiste.