Daniela Marcu-Istrate (coordonator), Angel Istrate, Victor Moraru, Sacru și profan într-un oraș european 1150-2007. Piața Huet – o punte peste timp. Sacred and profane in an european city. Huet square – a brigde beyond time. Brașov, Editura Hieronymus, 2007, 122 p.

 

 

 


 

 

 

 

Ambiția Sibiului de a deveni un oraș european cu titlu s-a tradus printr-o muncă trudnică. Evident, dată fiind conjunctura generală, ea nu a putut scăpa de heirupismul autohton specific, căruia îi cad victimă calitatea și rezolvările mai potrivite.

După ce s-a început cu buldozerele (p. 14), săparea Pieței Huet a fost apoi adjudecată de una dintre foarte puținele firme de arheologie privată agreată de către Ministerul Culturii și Cultelor (SC Damasus SRL). La distanță scurtă de la finalizarea lucrărilor din teren și la puțin răgaz pentru prelucrarea liniștită și temeinică a informațiilor, familia de arheologi din firma sus-numită, împreună cu arhitectul proiectant, s-au unit pentru a pune la punct o expoziție și, ceea ce ne interesează pentru rezistență, o primă sinteză publicată.

Scopul volumului nu s-a lăsat descifrat probabil nici pentru autorii săi: a fost conceput ca un ghid de expoziție, o informare generală de natură publică, un aperitiv pentru datele științifice? Cam toate par a se întâlni și toate au lipsuri pentru a fi ceva bine definit.

În „Strategia cercetării” se declară mai întâi rezultatele, adică o documentație de „aproximativ 1500 de pagini”, o arie acoperită de 2100 m2, cu implicarea a opt arheologi, cu maxim 50 de lucrători.

Conform sumarului, cercetarea arheologică este redactată de către familia Istrate. Când se detaliază operațiunile, lui Anghel Istrate i se atribuie doar lucrări de teren și prelucrarea ilustrațiilor (p. 9). Din colectivul de teren au făcut parte mai mulți arheologi tineri, unii cu experiențe relativ limitate, dar a căror implicare în formularea concluziilor nu se întrezărește. A meritat doar marcată lucrarea „intermitent㔠la desenele de șantier, ca și când ar fi fost vorba despre o treabă secundară sau ușor depreciată față de restul operațiunilor. Oasele de animale au fost prelucrate (p. 10), dar nici un singur rând conclusiv nu a fost formulat. Studiul „obiectelor speciale” a fost încredințat separat, Mariei Crângaci-Țiplic (p. 10), dar nu vom ști dacă identificările despre care va mai fi vorba mai jos, îi aparțin sau nu. Sunt menționați apoi cam toți arheologii Sibiului, care prin „cunoștințe profunde” au adus „profit” nedefinit.

În situl inițial, cu pante abrupte și ogașe, s-au făcut terasări. O monedă de secol XII este menționată, fără cronologie precizată (p. 19), cu toate că nu este deloc indiferent de când datează ea. Aceasta pentru că, cine se pricepe la arheologie o știe, emisia monedei oferă datarea post quem a începuturilor amenajărilor medievale. Deși există două dominante majore (cetatea și biserica), sunt socotite mai importante cimitirul și depunerile moderne, care, de fapt „au dispărut complet” (p. 17).

S-a socotit necesară introducerea a două pagini de „Repere istorice”. Primul aliniat începe cu o primă eroare: coloniștii conduși de Hermann ar fi întemeiat orașul Sibiu. Corect este doar că ei au întemeiat o așezare, care era chiar sat, probabil lângă cetatea regală (despre care va mai fi vorba). Din acest motiv, este cu totul improbabil a se accepta c㠄primii ocupanți medievali ai sitului au fost coloniști sași” (p. 19). Din nou autorii dau dovadă de o limitare interpretativă exagerată, atunci când socotesc că terasările „nu ar fi străine acestei populații ce venea din Europa vestic㔠(p. 19-20). Se invocă doar cazul Sighișoarei (cercetată de către Daniela Marcu), fără să știe că a pregăti terenul pentru o cetate era departe de a fi un apanaj etnic sau social. În cazul nostru, coloniști sași. Dacă a fost o cetate regală, dacă sașii lui Hermann s-au așezat alături, în a doua jumătate a secolului al XII-lea, nu se pot concilia cele două realități. Oricum, nici cea mai mică frământare nu este exprimată apropos de realitatea unei autorități de stat (regale și comitatense), în raport cu oaspeții. Ceea ce se citește este o istorie care îi face pe noii veniți dintr-o dată și de la început capabili să ridice totul ex nihil. Din păcate, nici măcar pionierii Vestului Sălbatic, la o distanță de câteva sute de ani, nu au fost capabili de asemenea performanțe.

Se consideră că primele și, implicit, cele mai vechi complexe ale locului sunt două cuptoare de var pentru care „nu avem nici o îndoială că ele au pregătit varul pentru zidul de incintă și pentru primul locaș de cult al comunității săsești” (p. 21). În mod contrar, noi ne îndoim foarte mult de o asemenea concluzie. Mai întâi pentru că nici un fel de comunitate medievală nu a fost într-atât de anormală încât să-și asume concomitent programe de construcție de o asemenea anvergură, imediat după ce și-a descărcat calabalâcul din căruțele călătoriei spre noua patrie. Mai departe, cel puțin la cuptorul 2, se poate comenta că a fost în afara zonei inițiale de înmormântări (vezi și comentariile de la p. 31). După datări, am putea trage concluzia că cele două cuptoare au avut o funcționare sincronă, tot în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Așteptăm și aici un punct de vedere suplimentar. Calitatea de mortar ar fi trebuit comparată cu resturile din zidurile de incintă, căci, de o asociere cu zidurile primei biserici „pe care în mod tradițional o amplasăm în interiorul bisericii actuale”, nu poate fi vorba din punct de vedere strict tehnic.

Dovada bisericii nu poate proveni direct din existența cimitirului (care putea fi și independent). Ceva mai departe, se scrie c㠄cel mai vechi orizont se caracterizează printr-un pământ negru cu rari pigmenți ceramici rezultați din rularea stratului preistoric” (p. 21). Cu alte cuvinte, mormintele existau înainte de un locaș de piatră. În mod preventiv, pentru a mai păstra ideea unei biserici construite de la început, ar mai fi fost de strecurat posibilitatea unui lăcaș de lemn. Imediat se pune în aliniat și al doilea orizont de înmormântare, care, de astă dată, conține și elemente de construcție. Numai că, ceea ce ar fi o concluzie, nu este strict orientată către vreun orizont anume dintre morminte, ci spre cele două laolaltă, iar datările sunt socotite „începând din a doua jumătate a sec. al XII-lea și până spre mijlocul veacului al XIV-lea” (p. 21, 24).

Numărul mormintelor scoase la lumină este remarcabil (1833, cu estimarea unui număr posibil de 5000). În fapt, acest efort a fost cel mai serios și, totodată, cel mai ușor de restituit, fie și în forma prealabilă. Treimea de morminte timpurii nu poate fi socotită strict aparținătoare sașilor (p. 70), ci unei populații catolice mixtate (funcționari regali, clerici, negustori, alții).

Mai departe „tot în acest interval [a doua jumătate a sec. XII-XIV] au fost construite capela de plan rotund … și capela Sf. Iacob” (p. 24, 39, 42). Afirmația este ultra generală și conduce, iarăși, la alte neînțelegeri. S-ar putea pricepe că alături de cetate și biserica parohială s-a ridicat concomitent și una dintre capele. Numai că, cel puțin planimetric, rotonda este mai veche, iar capela Sf. Iacob se poate data cel mai devreme la sfârșitul secolului al XIII-lea. Ea are clare elemente gotice, dar cu toate acestea „poate fi atribuită aceluiași șantier ca și zidul de incintă și rotonda” (p. 42). Aceste lucruri nu ar fi trebuit scrise într-o recenzie, ci în textul recenzat. Logica interpretărilor este, în acest caz, cu totul anormală.

Rotonda dedicată Sf. Ioan este definită cu „nav㔠(p. 30, 45), dar în plan nu există nici un fel de compartimentare care să scoată în evidență un altar și o navă, ci doar un fel de atriu (pronaos). Însă pentru autoare, „lectura” arhitectonică este următoarea: rotonda întreagă este ceva aparte (nici altar, nici navă), iar nava este un spațiu pătrat (p. 42). Deși nu a cercetat-o direct (săpăturile aparțin lui Petre Beșliu și Zeno K. Pinter, vezi și pl. 1, p. 15 – unde nu există cartare pe ea, apoi foto 40, de la p. 43), se avansează tot felul de „noutăți”. Pentru a lămuri lucrurile, informăm că este vorba despre o „capelă dublă”, a cărei absidă a altarului a fost, dacă nu la parter, măcar la etajul sprijinit de stâlpul central. Iar „nava” nu este altceva decât un acces, nu o componentă a spațiului liturgic. Cineva mai isteț s-ar fi putut gândi chiar la ipoteza unui turn-clopotniță, cu bază rectangulară ori numai la un turn-scară. Nici interpretările de sincronism între cele două părți (p. 48), nu sunt fără fisuri. Cele două componente au o statică diferită, care a fost cunoscută de constructorii lor. În legătură cu maniera de zidire, nici acesta nu este deplin doveditoare: și alte construcții au fost plasate în aceleași vremuri, aproape numai pentru că au aproximativ aceleași pietre și duc lipsa cărămizilor. Dorim să se renunțe și la „poate baptisteriu”, altfel Daniela Marcu-Istrate ar fi obligată să explice pe cine dintre maturi botezau sașii pe la 1200. Dacă printre sași toți erau creștini, probabil că ar fi vorba despre pecenegi sau poate chiar români.

Noțiunea de „prepozitură liber㔠(p. 12) este un termen la care autorii ar trebui să revină cât de urgent. 1322, anul menționării primei „bazilici” sibiene, este de asemenea de reformulat. Dacă am scrie că a fost o biseric㠄hală”, tot atâta dreptate am avea.

În privința bisericii parohiale actuale, concepția cu „șantier … care se va derula, cu scurte întreruperi, până în primele decenii ale secolului al XVI-lea” (p. 24), este potrivită unui arheolog care nu are decât concepții cu totul vagi în legătură cu mecanismele de activitate ale șantierelor medievale. Dacă ne gândim doar la ridicarea, în prima jumătate a secolului al XV-lea, a două noi capele, trebuie să acceptăm întreruperi în altă parte. Aceasta pentru că deținătorul complexului a fost unul singur.

Deși face remarcate morminte fără urme de la vreun șantier de construcții, aceleași morminte sunt „argument decisiv pentru a plasa în acest interval [a doua jumătate a sec. al XII-lea] construirea bisericii parohiale” (p. 50). Cum în interiorul bisericii parohiale actuale nu s-a făcut nici o cercetare arheologică, nimeni nu poate ști câte biserici mai vechi vor fi fost sub ea, cu atât mai puțin care le-a fost planimetria. Tot ceea ce este presupus pe seama primei biserici este, din păcate, cel mult o ipoteză. La fel de ipotetic este și turnul aceleiași biserici. În lipsa unor elemente clare, prin masivitate, reclamă mai curând o perioadă mai târzie (gotică). Nici mai departe nu putem reține nimic ca fiind serios în remarcarea etapelor de construcție, la care demonstrația se bazează doar pe experiențe personale de la Sighișoara. Dacă cineva își poate închipui că o biserică ca cea a Sibiului, a putut funcționa fără sacristie, până pe la 1424-1432 (p. 52-53), atunci în vom invita să meargă din nou la școală. La fel se va întâmpla dacă vom presupune că o capelă (Sf. Nicolae) poate „prelungi turnul spre vest” (p. 53). Mai avem o „capelă funerar㔠pe latura sudică a corului, a cărei funcționalitate medievală este clară doar pentru autori.

Nu putem înțelege cum capela Sf. Maria a fost clădit㠄în jurul corului gotic”? Deci a avut rolul unui fel de deambulator? De fapt, corect, ea a funcționat amenajată în acel spațiu, fără să-l ocupe în totalitate.

Cu totul eronat, se afirmă că Turnul Preoților și capela Sf. Ladislau se aflau la sud-estul terenului (p. 20), pe când harta tipărită le așează riguros la sud. Singurele certitudini oferite sunt acelea ale „evoluției nivelului de călcare în apropierea bisericii” (p. 24).

Dacă biserica Sf. Ladislau a aparținut prepoziturii, atunci ea nu se poate socoti „capel㔠(p. 71). Nu cred că ar mai fi loc de dubiu (cu o capelă Sf. Iacob), din moment ce hramul însăși al prepoziturii fusese cel al regelui Ladislau I cel Sfânt, al Ungariei.

Deși cunoaște discuția despre existența unor prime fortificații de lemn, autoarea principală le respinge pe temeiul că ea nu le-a găsit și pentru c㠄fortificațiile de pământ nu erau nicidecum specifice sașilor la instalarea lor în Transilvania” (p. 33). Doar că elementele de fortificare au apărut exact acolo unde echipa de cercetare nu și-a extins competența (est) și nu au fost necesare în dreptul unei pante accentuate (din nord). A doua afirmație face parte din categoria „incultură istorico-arheologică”. Dacă până și cavalerilor teutoni instalați în Bârsa li se ceruse să ridice doar „cetăți și orașe” din lemn (1211), ar trebui să o credem pe Daniela Marcu-Istrate, în legătură cu vreo predispoziție specială a coloniștilor sași?

Datarea unei cetăți de piatră, din intervalul anilor 1172-1196 (p. 12), nu are nici o bază documentară sigură. În dreptul discuției speciale legate de aceste zididuri nu avem nici un fel de elemente de cronologie absolută (p. 32-38).

Se preia intervalul 1357-1366, pentru construcția celei de-a treia centuri de fortificații. A fost uitată însă cea de-a doua. Măcar pentru orientarea profanilor, asemenea informație trebuia inserată. Incinta nu a putut fi un „spațiu public” (p. 13), ci unul esențial locativ, cu utilități publice.

Ultima oprire o vom face în dreptul materialelor arheologice.

Imaginile veselei ceramice deja ne conduc către reacții contrare celor dorite sau tipărite în volum. Lăsând deoparte poziționarea imaginii ceramicii secolelor XV-XVI (foto 104, p. 80), înaintea celei de secol XII-XIII (foto 105, p. 81), avem de operat câteva corecții majore. În cadrul celei de-a doua ilustrații majoritatea fragmentelor nu provin din intervalul indicat, ci ajung bine în secolul al XIV-lea. Cu totul anacronic, autorii mai cred în „specificul săsesc” ale vaselor din secolele XII-XIII. La ea sunt de adaos 5 % „ceramică local㔠(p. 81). Acum, ar fi de rezolvat, în sfârșit, cine erau acei localnici misterioși, care nu erau sași. Moștenind clișeul desuet al sașilor „non-autohtoni”, la un veac de la așezarea lor în Transilvania, autorii continuă să săvârșească cu ignoranță jignirea minorității germane. Siguranța datărilor este contrară precizării potrivit căreia „majoritatea pieselor” au provenit „din umplutură sau din situații neconcludente” (p. 80). Ce să mai scriem despre faptul, insolit și el, al restrângerii cantității de ceramică din veacurile următoare (p. 81).

Trebuie să specificăm noi c㠄ochiurile de sticl㔠(p. 82), nu au provenit nici de la ochelari, nici de la vreo farmacie, ci, cel mai probabil de la geamuri.

Suntem siguri că expertul consultat pentru datarea „vârfului de spadă”, nu a fost colegul nostru Zeno K. Pinter. Nici domnia sa nu ar fi fost vreodată capabil să dateze o spadă numai după vârful ei rupt.

Între „obiectele de port” (traduse în engleză prin „accesorii vestimentare”, p. 82) s-au strecurat neînțelese „obiecte de os”. O „biluță de piatr㔠a ajuns tot aici, fără să știm cum a fost ea vreodată purtată. Să adăugăm la neștiința noastră și pipele, lingurița și o închizătoare (p. 83). Nu vom scrie nimic despre telegrafierea informației privitoare la scoicile din inventare, pentru că ar trebui să oferim o nouă lecție despre cum se poate interpreta o anume parte a inventarului (în nici un caz cu referire la pescuit!). Imaginea ilustrativă (fig. 108, p. 83) a acelorași (de fapt, altele) „obiecte de port”, ne indică ce ușor poate confunda un arheolog care sapă prea mult și citește prea puțin, întăritoarele de cuțite de import, cu decorațiile vestimentare.

Pietrele profilate, adică cele care indicau podoaba majoră a clădirilor, elemente vitale de cronologie și componente de artă, au fost expediate în șase rânduri și două imagini (p. 83-84). În viitor, se va angaja competența unui cunoscător pentru a mai poliza imagina de prea-săpători ignoranți într-ale arhitecturii medievale a semnatarilor.

La monede a fost socotit că este relevant să ni se scrie că a fost descoperită o monedă romană, fără absolut nici o relevanță pentru istoria sitului, în loc să ni se scrie măcar de când datează primele monede medievale. Dacă s-a considerat că ele vor forma „surpriza” viitoarei publicații majore.

La „Bibliografia selectiv㔠(p. 122) am putea doar comenta că picturile Iulianei Dancu ar fi meritat și folosite; că Hermann Fabini putea fi citit fie în germană, fie în limba română, nu în ambele limbi; că lectura lui Paul Niedermaier putea fi prelungită măcar prin volumul al doilea al lucrării sale. Am dedus doar că utilitatea lui „idem” a fost exclusă pentru a asigura o șansă suplimentară lecturii vulgarizate.

Am apreciat îndeosebi numeroasele imagini de șantier (împreună cu familia autorilor, vizitatori, muncitori), care au fost, cu siguranță, unele dintre cele mai bune documente ale acestei lucrări.

 

Adrian Andrei Rusu