Suzana Móré Heitel, Abația de la Pâncota și vestigiile ei.

Cluj-Napoca, Edit. Mega, 2006, 113 p.

 

 

 


 

 

 

Aceste pagini sunt dedicate unuia dintre cele mai fascinante monumente arheologice medievale de pe cuprinsul actualului județ Arad.

Volumașul pe care îl avem sub ochi stârnește impresii absolut contradictorii. „Cuvântul înainte” nu ne spune decât că este capitolul unei lucrări doctorale. Dar tot acolo, se mai menționează c㠄varianta revizuit㔠a fost tipărită într-un volum apărut la Szeged, în anul  2000 (p. 8)[1]. Comparând cele două texte, constatăm că au aproximativ aceiași structură, cu deosebirea că textul maghiar este mai strâns și mai bun decât cel românesc. De asemenea, calitatea ilustrației (absolut identică) o întrece cu mult pe cea tipărită în România. Cu alte cuvinte, autoarea a revizuit textul destinat publicației maghiare, lăsându-l în varianta veche, pentru confrații, socotiți probabil nesemnificativi, din propria țară. D-na Móré mai „uit㔠să informeze cum că mai există și un text tematic publicat de domnia sa încă și în anul 2001[2]. Este totuși de amintit, pentru că, acolo concluziile domniei sale avansează doar posibilitatea apariției obiectivului în cea de-a doua jumătate a secolului al XI-lea, fără vreo antecedență bizantină, numai cu o fluentă istorie benedictină[3].

Materia cărții noi face totalmente abstracție de cercetarea arheologică de la Pâncota care este în curs[4], pe care tocmai autoarea noastră a inițiat-o, în care s-a implicat direct, și care a furnizat deja câteva informații publicate, de o importanță pe care ne grăbim să o arătăm mai jos. Așa precum arheologia cea nouă, nici numele arheologului implicat nu sunt nicăieri marcate. Este oglinda unui „divorț” dureros, dintre istoricul de artă și arheologul său? De acum, mai departe, așa vom primi informațiile din cercetarea locului: separate și nearmonizate? Sunt întrebări la care am aștepta dezlegări.

În egală măsură, într-o manieră de lucru bizar de originală, în acest volum nu sunt citate progresele, informațiile ori opiniile pe care instituția editoare le-a publicat în anii imediat anteriori, despre obiectivul-subiect (Repertoriul arheologic al Mureșului Inferior. Județul Arad, Timișoara, 1999, p. 91-92; Adrian A. Rusu, G. P. Hurezan, Cetăți medievale din județul Arad. Arad, 1999, p. 64-66; Iidem, Biserici medievale din județul Arad. Arad, 2000, p. 185-194, pl. color foto 29-32)[5]. Dacă o asemenea lipsită de respect a fost trecută prea ușor cu vederea de către Complexul Muzeal Arad este, credem noi, numai pentru a-i demonstra autoarei că nu este discriminată în cercetările pe care le întreprinde și opiniile pe care le susține. Numai că, totul este prea neelegant.

Ceea ce se citește este contestabil în cea mai mare parte, din punct de vedere al cronologiilor și interpretărilor istorice.

Nu există nici un argument pentru preexistența valurilor de pământ față de construcțiile de piatră ale mănăstirii. Palisada descrisă în secolul al XIX-lea, nu este, numaidecât, o lucrare de artă militară străveche, ci s-a reutilizat masiv tocmai în clipele cuceririi turcești, contra artileriei de foc. Chiar observatorii romantici, au notat că unele bârne erau „date cu mortar pentru mai mare rezistenț㔠(p. 43). Or, mortarul era departe de a fi implicat în lucrări de fortificare cu bârne și pământ, în preajma sfârșitului primului mileniu creștin. Deci, orice fel de datare legată de fortificațiile de tip Burgwall (p. 43), este prea îndrăzneață și, în acest moment, inutilă. Mai subliniem apoi că lectura domniei sale este în întregime tributară unei singure opinii, care se întâmplă a fi a propriului soț (Radu R. Heitel, 1995) și pe contextul destul de evident legat de secolul al XI-lea (pe baza mormintelor cu monedă), de la Arad-Vladimirescu. Tocmai aici, lectura bibliografiei maghiare, care este consecvent urmărită în toate celelalte compartimente, i-a scăpat complet autoarei. Oricum, pentru a nu lărgi prea mult această colaterală problemă, vom face trimitere la propriile noastre analize, apărute cu circa un an înaintea cărții Pâncotei[6]. Doar că nici măcar devierea planimetrică, dedusă din anume desene, nu se poate asocia cu fortificațiile, ca să nu mai scriem că, în fapt, ea însăși este atât de nesigură, încât nu mai trebuia filozofat pe seama ei ori trimis către cazuri reale investigate într-o regiune (Bârsa) care nu are nimic comun cu Aradul, nici din punct de vedere cronologic, nici stilistic. Iar, corecția cea mai dură survine, implacabil, în urma campaniei arheologice a anului 2004, care afirmă cum că valul s-ar putea data, „cel mai devreme, în secolul al XII-lea”[7]. Până la acceptarea fortificării din vremurile secolului al XVI-lea, nu ar mai fi decât o altă campanie de cercetare și coroborarea cu varul din jurul bârnelor.

Deși autoarea remarcă un mare grad de relativitate în redarea corectă a planimetriei pe toate planurile arhivistice avute la îndemână, deși sunt cel puțin două faze majore de intervenție pe planimetria monumentului, din care una pare a aparține, destul de sigur, secolului al XII-lea, deși există un act explicit din anul 1425 (care conține termenul de reedificare) și componente arhitectonice gotice relevate de către protoarheologii secolului al XIX-lea, concluzia majoră este aceea că nu este posibil a se opera cu un dat atât de ferm încât să se facă raportări irefutabile la epoca secolelor X-XI. Metodologic este fundamental greșit. Absolut nimeni nu-i ceruse autoarei să se angajeze în asemenea speculații. Având în vedere antecedentele de publicare, este vorba despre repetarea speculațiilor. Mecanismul de fixare istoriografică este cu atât mai de neînțeles cu cât, cercetarea arheologică a monumentului fiind în curs, o parte a concluziilor trebuiau reajustate în funcție de datele ei.

Datele arheologice au evoluat, cum este firesc, mai întâi în funcție de preconcepțiile istoricului de artă, apoi tot mai independent. Dacă în prima campanie se înregistrau „deficiențe … la nivel de etape de construcție, relațiile dintre ziduri”, îns㠄Ipoteza formulată de Suzana Heitel pe baza acestor desene, privind originea bizantină și datarea timpurie a primei sau a primelor două biserici, dispune deja de argumente arheologice solide”[8], în urma campaniei a 2-a „nu se poate preciza dacă biserica a fost o bazilică construită într-o singură etapă, cu nave laterale extrem de înguste, sau s-a format prin înglobarea unei biserici mai mici, căreia i-au aparținut zidurile interioare”[9]. În ultima campanie raportată, nu mai aflăm decât despre o bazilică certă, fără nici un fel de atribuiri de rit[10].

„Compartimentul” de la nordul bisericii ajunge să fie să fie respins ca sacristie sau unul dintre pastoforii (p. 31), în favoarea unei posibile capele funerare (p. 50). Argumentul, singurul de altfel, este acela al descoperirii în apropiere a unuia dintre frumoasele și insolitele plăci de altar. Numai că, respectiva încăpere nu este absidată, numai că, în viața cea lungă a mănăstirii, o sacristie trebuie să fi existat alături de altarul principal, iar altă clădire învecinată, cu o astfel de funcție, nu există. Ceea ce urmează paginat, în legătură cu analogii de capele, mai are vreun rost?

Arheologia preia denumirea de „capelă”, dar constată numai podiri cu cărămidă de proastă calitate și urme de boltă din același material. Încheie însă, cu o altă radicală corecție: construcția poate fi datată ipotetic în secolele XIV-XV[11]. Concluzia este simplă: nu s-au argumentat prin nimic funcțiile de „capel㔠ale acestei încăperi, iar utilitatea de sacristie trebuie readusă în atenție.

Amețitoare ni se pare și forțarea interpretării „plăcilor” ceramice (p. 43). Cele cu „dinți de ferăstrău”, nu sunt altceva decât banale cahle, aparținătoare secolelor XV-XVI. Sunt realizate prin stanțarea lutului moale în tipare cioplite în lemn. Deci, se pot comenta ca fiind rustice, nici pe departe deosebite. Cele cu rețele mai fine (p. 95, fig. 22f) sunt ștampilate, într-o manieră identică în care se ștampila o parte a veselei ceramice. Dacă au forma unor discuri, iarăși nu înseamnă că nu aparțin decorului de sobe. Asemenea plăci sunt bănuite ca existând și în arhitectura Evului Mediu târziu[12]. Baghetele de la p. 95, fig. 22i, care nu sunt decriptate în volum, sunt imitații de torsade care se aflau prezente la colțurile sobelor. Tot ceea ce urmează, cu referire la Zalavár, Pribina, Metodiu etc., este absolut superfluu.

Comparativ, prea puțin se insistă însă asupra cărămizilor pavimentale care, condiționate de o situație arheologică incontrolabilă, sunt presupuse ca de la mijlocul sau a doua jumătate a secolului al XI-lea (p. 49), deși în modul cel mai evident, ar fi romanice, nu de origine bizantină. Or, aici se simte o lipsă cronică de lectură specială. Singura analogie a grupului este, de astă dată, am putea-o spune fără rezerve, pescuită dintr-un manuscris grec de la Vatican. Obstinat, nu se dorește lărgirea analogiilor către arta pre- și romanică. Cu toate c㠖 ne pare rău dacă aceasta ar suna ca o lecție – , în timpurile care îi sunt plăcute Suzanei Móré Heitel, cele două jumătăți ale Europei erau departe de a dezvolta creații artistice total divergente. Dacă acestea s-au scris în dreptul compartimentului „Decorului arhitectural”, discuția se reia și în alt loc, care privește mobilierul liturgic (p. 49-50), ceea ce lasă neclară concepțiile autoarei în privința clasificării materialelor.

Noi refuzăm să socotim dragonii sculptați în relief plat, de pe laturile scurte ale plăcii uneia dintre mesele de altar, ca formând o familie cu plăcile ceramice de paviment, în care sunt reprezentate o pereche de patrupede în relief. Mai scriem apoi că nu există nici cel mai mic indiciu în legătură cu incrustații în piatră, la aceleași laturi de masă. Supuse analizelor chimice, adânciturile și-au dovedit goliciunea (p. 73, nota 164).

Iarăși, total inexplicabil, „nu ne putem propune în cadrul lucrării prezente abordarea problemei complexe privind sursele stilistice ale reprezentărilor de animale” (p. 49). Aceasta, după ce, analiza părea a urmări stabilirea precisă a provenienței și datării superbelor piese. În sfârșit, încurându-se în propria logică și încurcându-ne definitiv și pe noi, mai găsim, totuși, idei despre animale și ceva mai încolo (p. 53).

Relieful plat, pe care autoarea îl socotește atât de bizantin (p. 46), nu este o necunoscută a artei romanice. Altarele de la Pâncota, sunt atât de „bizantine”, încât analogiile furnizate provin de la Borosima (sec. VI-VII, Herțegovina, p. 71-72, n. 151, 96, fig. 23) sau Regensburg (nedatat, Imperiul Romano-German, p. 72, n. 152, 96, fig. 24). Despre ele textul propriu zis nu spune absolut nimic, nici nu conciliază depărtările cronologice sau geografice semnificative. Dar dacă modelul/decorul reapare, la o distanță de patru-șase secole față de primele exemplare identificate, este mai mult decât evident că a existat o continuitate de folosire. Sunt altarele de la Pâncota, ultimele și cele mai nordice exemplare ale acestui tip?

Fragmentul de antependium (cancelul) amintește de „ornamentația altarelor bizantine sau occidentale” (p. 48), numai că nici unul din cea de-a doua categorie nu este adus ca analogie. Dacă cineva ar dori să o confirme sau să o contrazică pe autoare, este nevoit să întreprindă propria sa cercetare. Este destul să amintim doar că, la 1277, sașii care atacau catedrala de la Alba Iulia nu s-au oprit decât în fața cancelului bisericii. Desigur, nimeni nu știe cum a arătat, dar că exista, peste tot, ca mobilier de cult, în oricare biserică importantă a ritului catolic, nu este nici un dubiu.

Cu toate că a subliniat grijuliu cât de labilă este legătura cu monumentele primului țarat bulgar, mai departe, în cursul paginației, autoarea construiește pe cronologia contextului bulgar (p. 42). În final, nu am înțeles ce datare preferă pentru cea mai veche fază a Pâncotei. Secolul IX, X, XI sau XII? Analogiile bulgare sunt de la sfârșitul primului și din prima jumătate a celui de-al doilea, decorația altarelor este atribuită secolelor X-XI, planimetria secolului ultim. Cu alte cuvinte, nici o cronologie nu este stabilizată. Ce este comun, ce este real și de reținut finalmente din toate acestea? Nici autoarea nu dă vreun semn de preferință, nu transmite nimic cert. Fără avertisment, volumul se încheie brusc, lăsându-ne cu insatisfacția unei cercetări nefinalizate. În ultimul ei aliniat, conclusiv (p. 54), totul pare, poate și este probabil.

Acum, despre cele mai vechi elemente, cercetarea arheologică se referă doar în cadrul celei de-a treia campanii la materiale de epoc㠄slavă”, aglomerând însă datele despre o ceramică din secolele XI-XII[13] și morminte din care nici unul nu a fost datat (încă?) în secolul al XI-lea.

Trebuie să o scriem noi, că Suzana Móré Heitel, ne-a indus, de fapt în eroare, și ceea ce a publicat, ar merita doar titlul de Informații și interpretări privitoare la începuturile abației de la Pâncota. Într-adevăr, cineva va trebui să reia o discuție despre lespedea funerară cu inscripție romanică (p. 108, pl. 39/6a-b – una dintre foarte puținele de asemenea factură descoperită pe teritoriul României) sau ancadramentul gotic (p. 91, fig. 15, identic, se pare cu piesa desenată la fig. 39/5 – databil în secolele XIV-XV, care reclamă, evident, luarea în discuție a unui șantier serios care a intervenit la mănăstire; un alt fragment gotic a fost găsit și în cercetarea arheologică mai nouă[14]); și desigur, nu numai la acestea. Dar, cahlele mărturisesc amenajări locative serioase, iar despre mormintele deja golite, nu am reținut nici un fel de nouă judecată. Regăsirea urmelor unor construcții turcești în chiar perimetrul bisericii, conservarea uimitoare a unor componente de arhitectură, readuce din nou în atenție, cât de mult am putea acorda credit „cercetărilor” și „observațiilor” secolului al XIX-lea. 

Pentru că ar fi obligatorie continuarea investigării Pâncotei, noi spunem doar că o așteptăm cu mai multe prudențe și mai bine documentată. Dacă arheologul nu se va concilia cu istoricul de artă, atunci cercetarea va fi un eșec, stârnind, ca în aceste pagini, un val de corecții și întrebări.

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Heitelné Móré Zsuzsa, Egyházi építészet a Maros-völgy also szakaszán a 11-13. században I., în A középkori Dél-Alföld és Szer. Szerkesztette Kollár T. Szeged, 2000, p. 593-628.

[2] Monostorok a Maros mentén, în vol. Paradisum plantavit. Bencés monostorok a középkori Magyarországon. Benedictine Monasteries in Medieval Hungary. Pannonhalma, 2001, p. 272-275.

[3] Ibidem, p. 273.

[4] Vezi Cronica cercetărilor arheologice (www.cimec.ro), care informează asupra a trei campanii arheologice din anii 2000, 2002, 2004. Referințele noastre vor fi făcute în continuare la paginile web. Din acest motiv, nu se va specifica decât anul de publicare, nu și paginația.  

[5] Mai adăugăm și Dicționarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș (Coordonator Adrian A. Rusu, Cluj-Napoca, 2000, p. 204-207), despre care autoarea are certă cunoștință, argumentabilă printr-o notă critică legată de un alt obiectiv din județul Arad.   

[6] Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, 2005, p. 80-97.

[7] Cronica 2005, sub voce.

[8] Cronica 2001, sub voce.

[9] Cronica 2003, sub voce.

[10] Cronica 2005, sub voce.

[11] Cronica 2003, sub voce.

[12] Vezi exemplificările noastre din Ziridava, 19-20, 1996, p. 144.

[13] Cronica 2005, sub voce.

[14] Cronica 2005, sub voce.