Radu Manolescu, Socotelile Brașovului. Registrele vigesimale. I-IV. Ediție anastatică îngrijită de Ionel Cândea și Radu Ștefănescu. Brăila, Muzeul Brăilei, Edit. Istros, 2005-2006.

 

 

 


 

 

 

 

            Ne aflăm în fața unei antreprize care cumulează câteva performanțe pentru care ne-am oprit în dreptul ei. Este un produs insolit de o monumentală inutilitate.

Insolitul. Se întâmplă adesea ca autori de bună credință, care nu au nimic de-a face cu o anume problemă, să se substituie celor care ar trebui să se ocupe de ea în mod natural, prin pregătire sau obligație profesională. În acest caz, un arheolog și un muzeograf își asumă o ediție de izvoare. În afara faptului că cei doi sunt manageri de muzee județene, foști studenți ai autorului copilor, nu prea știm ce ar avea în comun între ei și, în al doilea rând, între ei și izvorul în sine. Dacă Ionel Cândea ar mai fi și medievist, ar fi de remarcat, în timp ce Radu Ștefănescu este atât de paralel cu Evul Mediu încât l-ar putea lega doar adresa sa de domiciliu de realizarea în sine. Aportul său în compunerea celor două pagini de text tipărit, din primul volum al suitei, este nul pentru că acolo există doar semnătura lui Ionel Cândea. Din acest moment am putea numai bănui că a fost implicat în mecanismele de copiere ale paginației anastatice, ilustrația coperților ori s-a făcut indispensabil, cu titlu strict personal, în efortul financiar de publicare prin tipar. Dar, că nu ar putea fi și o „subtil㔠lucrătură de augmentare a listei de lucrări zise științifice a CV-urilor necesare unor promovări, abia dacă ne reținem să o exprimăm.   

Niște acte autentice, întocmite de către scribii latino-germani ai orașului Brașov, la sfârșitul secolului al XV-lea și la începutul secolului al XVI-lea au fost așezate sub semnătura decedatului istoric Radu Manolescu. Ceea ce aparține reputatului citat este doar copia acestor scriituri autentic medievale. În această privință, editorii făptuiesc o măsluire săritoare în ochi. Radu Manolescu nu a fost, nici nu poate fi vreodată socotit autor al registrelor vigesimale de la Brașov. În consecință, nu are ce căuta ca autor în fruntea unor copii mecanice ale lecturilor sale. Presupunând că editorii au apreciat că procedând precum au făcut-o, au împlinit un omagiu de memorie, se înșeală amarnic. Nu au făcut decât să-i conexeze numele și prestigiul său de propria lor gafă, nume și prestigiu pe care, în viață fiind, nu l-ar fi legat niciodată de o asemenea anormalitate.

Dacă, să presupunem, vreun istoric ar fi interesat de informație, ar trebui să cunoască la perfecție scriitura manuscrisă, de mijloc de secol XX, a lui Radu Manolescu pentru a nu fi nevoit să se controleze, recurgând la actele originale. Mai există și adnotări care nu se găseau pe originale. Copiile nu sunt foarte clare, ci cu cerneala difuză, fără rezoluția de copiere potrivită ori cu cerneala de tipar absorbită de hârtia de o anume calitate. Un exemplu, la întâmplare, din vol. III, p. 233, cu marcajul de text p. 53, sus (a manuscrisului de la finele mileniului II), dar și p. 463, aproape de capăt (probabil a registrului de Brașov): este Poytro Flore ori Paytra Flore?

Ca totul să răsune, investiția în tipărire este uriașă. Iată în doi ani au ieșit patru volume de peste 600 de pagini fiecare, iar sfârșitul este proiectat pentru un al cincilea. Ar avea conotația: „dacă o facem, s-o facem lată!”

Inutilitatea. Deci, îngrijitorii de ediție au copiat prin xerox, digitalizare – nu are prea mare importanță, ciornele de mână ale unui exeget și ni le oferă, presupun ei, ca fiind folositoare. Probabil că își imaginează că în redactarea unor texte istoriografice noi vom cita registrul de an, cu pagina marcată de Manolescu și, imediat, pagina copiei noi. Citarea lui „Poytro/Paytra Flore” demonstrează la ce tip de acrobație bibliografică ar trebui să ne supunem. O asemenea folosire, la mâna a treia, discreditează din start pe oricare utilizator prea comod, nedispus să bată la porțile Arhivelor Naționale, filiala Brașov. Dar pentru că cele două nume implicate au făcut publicarea, se dezvăluie în fața noastră drept nepricepuți utilizatori de aparat critic.

Dacă editorii vor mai fi văzut vreodată editate copii de mână ori adnotări ale unor izvoare autentice, care nu s-au pierdut definitiv, făcute de către Ioan Bogdan, Nicolae Iorga ori Sigismund Jakó, înseamnă că noi nu avem dreptate.

 

Concluzia finală. Nu tot ce se tipărește se citește, ci numai se plătește!

 

Viorel Prejmerean

03.02.2007