Neagu Djuvara, Thocomerius-Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești. Cum a purces întemeierea primului stat medieval românesc dinainte de „descălecătoare” și până la așezarea Mitropoliei Ungrovlahiei la Argeș. Noi interpretări. București, Edit. Humanitas, 2007, 231 p.

 

 

 


 

 

 

 

De la Introducere, suntem avertizați că avem „metehne” istoriografice grave (p. 7), care conțin „absurdități de-a dreptul dezonorante” (p. 116). Fără îndoială, adesea acuzele de părtinire patriotică sau de cataractă oculară se cuvin asumate ori pronosticate de/la mulți dintre istoricii care l-au precedat. Recunoaștem adesea frâna „politic㔠dinaintea vreunei observații negative, a vreunei pete care să maculeze luciul eșafodajului glorios. Se identifică una dintre „metodele” de ocolire a opiniei critice: trecerea sub tăcere (p. 207). Bine ați revenit pe pământul de acasă, stimate domnule autor! E timpul ca Neagu Djuvara să se aștepte la înfierarea „public㔠sau subterană și acuza de „antiromânism” și „antiortodoxism”, gestionată magistral de toți cei care se țin în scaune universitaro-academice moștenite dinainte de 1989!

Însă nici Neagu Djuvara nu se poate desprinde de ghiuleaua românească cu lanț. De câteva ori, el răbufnește, însă neînțelegerea ori nemulțumirea i se opresc la formularea unor întrebări (ex.: „Acest episod mă tulbură adânc: nu înseamnă oare că românul este, atavic, aproape din fire, alergic la orice disciplină morală mai constrângătoare? Ar fi grav” – p. 100). Gata, judecata prea îndrăzneață a istoricului este stopată!

Autorul pune foarte corect termenii de constituire a statalităților extracarpatice: era nevoie de o infuzie externă pentru scoaterea lor de sub amorțirea și non-structurarea seculară. În rolul de structuriști, bulgarii sunt scoși prea repede din ecuație. Chiar și cu pecenegii sau cumanii, lucrurile nu sunt prea limpezi, pentru că ar fi prea mult să-i vedem coagulând state doar printre români. Pecenegii au avut rostul lor doar până la campania lui Ștefan I, împotriva lui Gyla și distrugerea centrului de putere de la Alba Iulia (imediat după anul 1000), dublată, la sud de Dunăre, de victoria bizantină de la Lebunion (1092). „Topirea” lor s-a făcut însă inegal și fără preferințe. Îi găsim la fel de prezenți și în viitoarele „clanuri” secuiești. În schimb, cumanii s-au interferat major, dar nu cu rosturi singulare, și în istoria bulgarilor și ungurilor, tocmai în secolul cheie, al XIII-lea.

Schema „barbarului cel bun”, care ajută la construcția etatistă este subminată de formula întemeierii Moldovei. De ce, acolo, același barbar binevoitor nu s-a găsit? Pentru că timpurile sunt mult depărtate de cele ale lui Clovis, cu francii săi, ar fi un răspuns în maniera comparatismului. „Energiile autohtone” (sau „romaniile populare”, cum le denumea Iorga) nu au depășit cota critică pentru răzbatere în societatea demnă de materia istorică. Aceasta este cauza principală a „relativei întârzieri a întemeierii primelor voivodate românești” (p. 17). Să vedem însă ce obraz academic își va asuma direct și deschis această monstruos de grea încheiere istorică? Eu personal cred că inițiativa locală, a „barbarului” a fost suplinită de puterea și grija vecinilor. Cu alte cuvinte, puternicii extranei s-au nevoit să introducă infuzii de statalitate peste pepiniera de potențiali profitori de stat (boierii și biserica), pentru propria lor necesitate (granițe sigure). Când fructul s-a copt, veleitari cu numele de Basarab sau Bogdan, au tresărit în clipe de mândrie autonomistă, lăsând însă urmașilor aceleași legături de vasalitate incurabile. Iar noi, cei de astăzi, vrem cu dinadinsul să fim mai conștienți de zvâcnirile lor, decât au fost ei înșiși.

„Nobila moștenire” cumană (p. 22) are tăișuri pe care N. D. nu le simte până la capetele oaselor. Cea mai periculoasă este cea a stărilor religioase („Nici o sursă nu ne lămurește însă în privința relațiilor pe plan religios dintre cumani și supușii lor vlahi” – p. 23). Pentru că turanicii despre care se tot scrie, au fost fie păgâni, fie catolici, mult mai rar ortodocși dovediți. Or, româno-vlahii dau dovadă de o incredibilă apetență în a se complace cu ei („conlocuire intimă”, p. 71) în economie, familie și politică. Și nu doar cu ei! Pentru că, anterior, o făcuseră cu slavii, apoi cu pecenegii, iar după cumani, pare că și cu tătarii. După recentele adunări de date ale lui Adrian Ioniță, viitoarea Țara Românească poseda în secolul al XIII-lea, circa șase biserici, din care jumătate sigur catolice; iar o altă jumătate se concentra la Severin. Dacă nu Tocomer, măcar Basarab și Nicolae Alexandru, laolaltă cu mulțimea cumanilor din Milcovia, au luat apă sfințită de la Roma. Cel mai ambiguu este Întemeietorul, Basarab adică, care este „schismatic” într-un document regal ungar și „cucernic principe catolic” pentru papă (p. 161-162), iar pentru Nicolae-Alexandru, construcțiile lui Daniel Barbu sunt preluate aproape în bloc (p. 201-207). Istoricii români încă nu știu că studii recente efectuate asupra cumanilor din Ungaria Centrală, indică o posibilă orientare a lor către ritul răsăritean. Așa ca să nu-i lase doar pe români singuri în ortodoxismul lor încercuit de unguri! Ca niște sensibili teologi ce s-au aflat, restul românilor, majoritatea adică, a despărțit nava de pronaos și naos, amvonul și sacristia de iconostas, Maiestas Domini de Maica Domnului Hodighitria, ținându-se răsăriteni puri. Și pentru că românii patrioți nu au murit, ipotezele lui N. D. vor fi îngropate cel puțin pentru a nu întina creștinismul ortodox de la Sfântul Apostol Andrei al daco-romano-sciților și urmașilor lor, românii. Iar dacă Mitropolia Țării Românești abia se înfiripa, din aproape nimic, la mijloc de secol XIV, trebuie să acceptăm că de la început ea a dominat „plaiurile” ungurene (p. 93)?

Din toată lumea anterioară lui Basarab, doar Severinul și Cetățenii de Argeș ne oferă ceva palpabil de pus pe o hartă. Voievodatele (voivodatele, după N. D.) sunt, până acum, simple broderii de abur pe marginea Diplomei Ioaniților din 1247. Nici măcar acest crunt eșec istoriografic și arheologic nu-l impresionează însă pe recenzatul nostru. Paradoxal pentru o cercetare modernă, autorul nu cunoaște, menționează sau pare să spere ceva de la arheologia medievală. Era, totuși, cazul să exprime și aici măcar câteva reflexii amare la dezinteresul față de aceste relicve străromânești, comparativ cu câte o mână nouă, aproape anuală, de piese romane adunate de la Bumbești ori Romula.

Nici chestiunile punctuale nu lipsesc. Iată doar una. Dacă imaginile Cronicii pictate au clișee bologneze, cum mai rămâne cu „personajele ... adăugate de editură cu caracteristicile prin care erau cunoscuți vlahii, cu cojoace și căciuli” (p. 184)? Să înțelegem că dacă stâncile au scoase din albume, la fel s-au extras și chipurile românilor?

Este în continuare simptomatic cum se poate dilua realitatea transilvană în înțelegerea istoricilor cu ținte extracarpatice. Să vedem doar problemele sașilor. Laurențiu de Câmpulung, este pentru cunoscători, un greav sas, nu „o conferire regală sau o alegere printre patricienii sași sau unguri ai orașului [de la 1300!]” Câmpulung (p. 60). Mi se pare cu totul amuzantă reluarea tezei lui Constantin Rezachevici, potrivit căreia alegerea itinerarului retragerii de la 1330 s-ar fi datorat faptului c㠄sibienii erau atunci, de mulți ani, în răscoală împotriva regelui” (p. 181). O asemenea stare de beligeranță este o pură invenție, împrumutată din anarhismul politic al Italiei sau al Germaniei medievale tîrzii. Tocmai la Sibiu, regele își avea baza de autoritate (comite, vicecomite, castelan), iar răscoala despre care a fost vorba, este un eveniment succesiv „Posadei” și fără extindere multianuală, cuprinzându-i doar pe unii din sași (poate doar greavi) din teritoriu. Interesul transilvan se oprește la relatările lui Anonymus, care se referă de fapt, la pecenegi, puși sub nume de cumani.

Lecturile autorului pot fi sancționate pentru selectivitatea nejustificată. Nu vom descoperi nici o pagină folosită din cele ale lui Radu Popa scrise despre Țara Hațegului, de către Lukács Antal, despre Țara Făgărașului; nici un stadiu recent al lui Tudor Sălăgean despre Transilvania secolului al XIII-lea; nimic scris de către Victor Spinei despre turanicii din Moldova; nimic despre monografia arheologică a Curții de Argeș (Nicolae Constantinescu, cu replicile critice, de mare importanță ale Terezei Sinigalia) ori a Severinului (Gheorghe Cantacuzino). Toată selecția lecturilor arheologice se restrânge exagerat (printre ele pseudo-mărturia arheologică a Carmen Laurei Dumitrescu, p. 127). Mai mult chiar, nici vechiul și extinsul tom a lui George I. Brătianu despre tradiția istorică a întemeierii se pare că nu este cunoscut. Nu am terminat, dar nu pot oferi aici o bibliografie completă și actualizată. În rest, multe de negăsit; adică lecturi speciale despre cumanii așezați în Ungaria (ca analogie la felul de a fi și coabita cu restul noroadelor), la funcționarea instituțiilor de stat (cu cetăți, administrație, biserică, venituri). Cele din urmă nu mai sunt subiectivități, ci doar probe de ignoranță. Ele nu pot fi înlocuite cu pasaje de explicații colaterale (incluzând istoria numelui „Neagu” – p. 98-99), divagații bune de dovedit o cultură generală solidă, dar aici nepotrivite.

Dacă am acceptat cu oarecare îngăduință literatura emigrației, apărută în reviste-miscelanee, un istoric serios ar fi cu totul descumpănit regăsind citate constant materiale din Magazin Istoric, puse egal în ecuația demonstrațiilor, alături de cărți sau studii speciale, cu adresă restrictivă, pentru istorici.

Ceea ce se găsește aici nu este decât un Tocomer (prefer să-i spun mai românește, decât în forma excesiv de latinizată) păliduț, grav deficient de informație – în consecință, de carnație istorică. Nu am fost convins deplin de identitatea sa cu Negru Vodă. Ea este doar construită ipotetic, uneori cu o logică pe care aș respinge-o din capul locului. El figurează doar într-un singur act autentic (1332). „Cartea” de la 1618, a lui Gavriil Movilă, care invocă vederea unui izvor dispărut, de la 1352, prin care se făcea filiația Negru – Basarab (p. 131 și mai sus), nu are valoare echivalentă. Este un posibil indiciu, dar nu o probă.

Da, o fi fost el cuman, dar esența fenomenelor cunoscute nu s-a modificat revoluționar. Cineva străin se impune, evident dinafară, străveziu de clar în raport cu ungurii, pentru a-i civiliza pe prea simpli băștinași. „Negru” sau alb, el își menține aura mitică, permanent inspiratoare de scenarii noi. Contextele determinante rămân la fel de tătărăști, ungurești și bulgărești. Isprava „național㔠a fost un joc de răzbatere, sprijinit pe noroace.

Noi ne întrebăm dacă subiectul merita o asemenea amploare și, mai ales, o asemenea tevatură mediatică. Depărtându-se prea mult de sfera preocupărilor sale principale, autorul și-a permis un eseu (p. 199). Nu este nici prost scris, nici neglijabil pentru conținut. Ne-a provocat și îi răspundem.

 

Adrian Andrei Rusu