Panait I. Panait, Daniel Flaut, Arheologie medievală română. Constanţa, Ovidius University Press, 2004, 390 p.

 

 

 


 

 

 

 

În sfârşit, iată, arheologia medievală din România deţine o tratare livrescă! Această tresărire de entuziasm este prima reacţie posibilă în faţa volumului pe care îl studiem. Apoi, repede, vine întrebarea: „arheologie medievală română”? Ce ar fi adică, acest concept? Arheologia făcută de către români ori cea care se ocupă numai de români? Deruta este instalată căci, raportându-ne numai la Dobrogea, ar trebui să ne zbatem a pricepe dacă acolo a rămas loc şi pentru „arheologie medievală bulgară”, „arheologie medievală tătară”, „arheologie medievală genoveză” ori altele asemenea? Cum pe coperte apar două imagini ale cetăţii Deva, am mai putea să bănuim că ar fi vorba despre mesaje disimulate privitoare şi la „arheologia medievală maghiară”. Cum nu vom avea răspunsul cristal de limpede (cum se exprimă anglofonul), înseamnă că autorii noştri au cam supralicitat nota patriotică a întreprinderii.

Dacă se crede, dintru-nceput, că arheologia este o „ştiinţă”, atunci ar trebui să nu aşteptăm prea multe concepte solide de la textul aflat în atenţie. „Obiectivitatea ştiinţifică” a fost deja pătată de către titlu.

Tot ceea ce aflăm despre geneza arheologiei medievale europene este de socotit nici măcar rezumat, ci doar întâmplător. Michel de Bouard, cel care a fost „părintele” primului tratat de arheologie medievală europeană, apărut în anul 1973 (Manuel d’archéologie medievale, de la fouille à l’histoire. Caen), este menţionat cu un articol nesemnificativ (din anul 1988). Dar, în continuare, despre Günter P. Fehring (Einführung in die Archäologie des Mittelalters: Darmstadt, 1987, 254 p.) sau Sabine Felgenhauer-Schmiedt (Die Sachkultur des Mittelalters im Lichte der archäologischen Funde. Frankfurt am Main – Berlin – Bern – New York – Paris – Wien, 1993, 295 p.), autorii vor afla abia acum, din această recenzie. Ar fi imposibil de listat câte studii şi articole ar mai fi meritat calificativele de materiale de îndreptare şi introducere. Nimic nu transpiră, serios, la zi, despre şcolile, metodologiile ori publicistica tematică europeană. Spre pildă, arheologia satelor dispărute este menţionată repetat după remarcabilele observaţii, din anul 1972, a lui Nicolae Constantinescu. Nici o documentare specială nu a fost avută în vedere. „Zidul chinezesc” ceauşist s-a cimentat prea tare pentru a fi străpuns de cunoaşterea maeştrilor universitari de la Pontul Euxin. Imediat, dacă vom observa că aceiaşi autori nu au cel mai mic habar despre publicarea, deja de un deceniu şi în baştina lor, a revistei Arheologia Medievală, atunci descalificarea sintezei se agravează, pentru că nici literatura istorică internă nu este controlată. Cu alte cuvinte, este mărturia unui demers cel puţin neserios de incomplet. Iar dacă vom citi că „arheologie medievală” se numeşte şi disciplina care scoate ori interpretează vestigii din secolele XVIII-XIX (p. 14), atunci îi vom gratula de autori pentru tenacitatea cu care apără conservarea clişeelor cronologice ale „modului de producţie feudal”, bine ţintuit şi impregnat în România de către marxism.

Nici cea mai mică săgeată la adresa unei „arheologii a epocii migraţiilor”, a „formării poporului român” ori poate numai „arheologii a epocii muşatine”, „arheologie premodernă” sau „arheologie industrială” nu vor descoperi curioşii. Vor rămâne taine dezvăluite cu alte prilejuri şi în alte pagini.

În arsenalul metodologiei, am reţinut „arheologia văzduhurilor” (p. 35), separat, metoda tipologică şi comparativă (p. 40), cea cartografică (care înseamnă „performanţa” de a pune ceva pe o hartă, nu studiul mesajului arheologic al documentelor cartografice!), subacvatică (= pescuirea unor lucruri din ape!), dar absolut nimic despre medievistică în general, istoria arhitecturii şi a artei, utilajele transferabile ale preistoriei sau arheologiei clasice, ce să mai scriem despre lingvistică istorică, petrografie, paleo- şi etnobotanică, antropologie şi istoria medicinii, chimie şi mineralogie, statistică şi ce-o mai fi. Autarhismul arheologiei medievale nu derivă din convingeri ferme, ci stângăcia de prezentare a autonomiei sale.

Ei bine, am aflat că şantierul arheologic este „o instituţie” (p. 47) care este scopul suprem al activităţii unui profesionist. În ceea ce priveşte „cercetarea terenului” autorii par a face totală abstracţie că nu mai există CAP-uri, iar regimul de stăpânire privată impune o „metodă de abordare” pe care orice învăţăcel merită să o afle (inclusiv prin drepturile statului şi particularilor la obiectele descoperite). Nici un singur rând nu este dedicat treptelor de ascensiune în cadrul meseriei de arheolog (expert, specialist, debutant), frământărilor ultimilor ani legate de recunoaşterea statutului profesiunii, a drepturilor ei specifice, salarizări în regim de stat ori privat. În sfârşit, locul deţinut de către slujitorii arheologiei medievale, între ceilalţi arheologici, în Comisia Naţională de Arheologie şi instituţii publice este trecut cu vederea, ca şi când ar fi probleme banale, de concurenţă liberă şi onestă, strategie clar asumată şi încurajată. Nicăieri nu se pledează pentru ideea că arheologia medievală este parte obligatorie a pregătirii de specialitate a oricărui învăţăcel de săpător cu şpaclul.

Autorii expun formele unor şantiere ideale, în care avem dificultăţi de înţelegere a logicii de clasificare. Nu ştim de ce un „plan cu secţiuni paralele” (1.a) ori „cu săpătură în reţea” (1.b), trebuie să fie cu totul altceva decât „săpătura pe obiectiv” (1.d). „Planul de cercetare pe un tren ras de intervenţii gospodăreşti” (1.e) nu are altă identitate decât cea a titlului. Mai jos, „săpătura în casete” (p. 55) se dublează cu arheologia de monumente (p. 56), ca şi când cea din urmă nu ar avea dreptul la formula promovată de cea dintâi. În categoria „săpături de salvare a patrimoniului arheologic” (3) – oare celelalte nu ar face acelaşi lucru? – se „povesteşte” doar cum s-au îngrămădit rapid vestigiile care îl încurcau pe Ceauşescu. Iarăşi, „săpăturile pentru eliberare de sarcină istorică” (4) nu au decât particularitatea de a fi „o variantă mai ordonată a salvărilor” (p. 58).

Tipul de „carnet ingineresc”, cu foi de hârtie milimetrică (p. 61), va trebui să-l dăm în căutare pe net, pentru a afla unde se mai comercializează şi a ne înscrie astfel în exigenţe superioare. Cu toate că „arheologia medievală este puternic legată de ştiinţă şi tehnică” (p. 101), în săpăturile descrise de autori, nu există nici computere, nici aparate foto digitale, nici detectoare de metale, nici aparate de topografiere rapidă. „Sapa şi lopata” au rămas neabătut sculele începutului mileniului III, iar mijloacele de excavare mecanică şi transport aparţin doar şantierelor de înălţare a capitalismului. Cel mai grav, după şantier, toate formele de activitate, inclusiv cele obligatorii, de restaurare, inventariere şi publicare, sunt lichidate într-un singur aliniat (p. 62).

De la capitolul V, vom constata că ţintele meseriei sunt doar obiectivele, nu şi artefactele. În contradicţie, există afirmată, dar repede neglijată, „infinita varietate a uneltei” (p. 102); cu o singură excepţie, rămasă nelămurită: aceea a monedelor (la care vom reveni).

În arheologia rurală, „satul de colonizare” este ceva cu totul special, care nu are nimic comun cu statul risipit, adunat sau fortificat! Suntem „aplatizaţi” cu şocul informaţiei despre „sate noi” şi „vechi”, „mici” şi „mari”, „abandonate” (p. 66), nu şi strămutate sau distruse. Câteva exemple, risipite ca şi unele dintre casele satelor, nu prea ne ajută să aflăm decât că se pot lista. Bordeiele „dridoide”, stârnesc mirarea semnatarilor, după compararea dimensiunilor lor cu locuinţele adâncite: primele erau mai încăpătoare (p. 72). Taina lor este una dintre puţinele care pare a fi transmisă drept o posibilă temă de studiu în viitor.

După ce, inventarul problematicii „urbane” părea că este mai recent, suntem întorşi la urbanismul lui Ghilgameş (p. 77). Apoi, pentru a suplini probabil exemplele locale, se mai scriu câteva aliniate destinate oraşelor antice de lângă Mare. În concret, se inventariază teoriile de formare a oraşelor de la noi, cu exemple copioase de „pseudo-oraşe” (uneori proto-oraşe, dar, cel mai des, simple târguri). Ne frapează „oraşul înfiinţat la poruncă” (p. 83), realitate pe care o vom putea uşor reţine ca făcând parte dintre cele mai „originale” invenţii istoriografice. Până la urmă, confuzia va rămâne totală: din punct de vedere al cercetării arheologice ce deosebeşte oraşul de sat?

Tehnicile meşteşugăreşti sunt mai mult înşirate, decât detaliate. Cine citeşte despre ele, ar trebui să se mire cum de Leonardo da Vinci nu s-a născut pe Ialomiţa, într-atât de frumos a fost progresul şi frumoasă răspândirea atelierelor în România. Ştefan cel Mare s-a consolat total cu ideea că în cetatea sa de la Suceava, cât era ziua de lungă, în care nu era vreme de mers la biserică, fierarii „cântau” la nicovale (p. 107). Aflăm şi că pe Colentina, sobele de lut s-au fabricat deja în secolele IX-XI (p. 111). Dacă ar fi fost astfel, nu înţelegem de ce sobele de cahle s-au inventat tocmai în Germania de sud, peste circa două secole?

Dacă avem informaţii despre conducte, în opoziţie, arheologia fântânilor şi cisternelor nu pare să fi stârnit vreun interes. Unde se va citi despre depozite, grajduri, gropi de bucate, iazuri etc.?

Cercetarea curţilor a „depăşit … orice aşteptare nutrită chiar de cercetătorii medievişti şi nu numai de aceştia” (p. 133). Cu toate acestea, nu recomandăm să se reţină sinteza de cercetare aici prezentă. De la Paris, la Biharea şi Cetăţeni, curtea-cetatea-casa-palatul se întrepătrund spre tulburarea oricărui concept. Mai departe, vom descoperi „curţile domneşti secundare, uneori sezoniere” (p. 140), fără altă particularitate decât aceea oferită de amplasamentul pe căi rutiere sau în „capitale de judeţe”. Biserica (= paraclisul?) cu turnul clopotniţă, ar fi fost de plasat la „arheologia cultică” şi nu aici. Către final, se încearcă un fel de inventar al rezultatelor pe obiective, care este dezechilibrat de inegal prin informaţie şi fel de redactare.

În legătură cu arheologia cetăţilor de pământ şi piatră (p. 179-245) nu ne mai pronunţăm. Redarea nu iese din şabloanele şi performanţele pe care le-am discutat, pe larg, în altă parte.

Aproape de coada tuturor temelor, ca la orice structură de societate analizată în lumina materialismului istoric, descoperim în sfârşit ceva legat de biserică, pus însă sub un titlu care ne stârneşte, iarăşi, frisoane: „Arheologie cultică română”. Această „adevărată coloană vertebrală a ştiinţei arheologice” (p. 247) este introdusă cu aceleaşi generalităţi plate de care ne-am tot lovit. Există doar diferenţa, notabilă dacă comparăm lucrurile cu ce citisem înainte, a unei prezentări de compartiment special, adică al arheologiei creştine. Nu avea ce căuta aici „asistenţa de specialitate în timpul translării [!] unor monumente de cult”, iar „recuperarea unor obiecte de interes istoric din biserici sortite dispariţiei” este jalnica oglindă a slabei puteri de reacţie a intelectualităţii româneşti la liberul arbitru al unui pantofar-dictator (= „Luaţi de acolo ce este de valoare!”) ori a jafului profanator al „clasei muncitoare”, marcat cu datări precise (p. 288). Capitolul se încheie fără ca să le fi trecut prin minte autorilor că cimitirele şi mormintele s-ar trata tot aici, iar „manualul” lor ar trebui să ofere ceva indicaţii de urmat la întâlnirea cu ele.

Arheologia subacvatică este marota celui de-al doilea autor al cărţii. Ni se prezintă însă generalităţi bune oriunde într-o publicaţie de tip „magazin”, iar exemplificările medievale sunt disparente.

Cum avertizasem, „Descoperiri monetare medievale (sec. XIII-XVIII) pe şantierele arheologice din România” este valorificarea unei singure surse (Cronica cercetărilor arheologice), nuca-n perete, inutilitatea care plusează textul cu alte douăzeci de pagini.

Cine doreşte să afle ceva despre formele ceramice, prelucrarea osului, ascendenţa unor produse de import, istoria armelor, a feroneriei de construcţie, geografia dispersiei podoabelor sau accesoriilor vestimentare, nu are decât să caute aiurea. Acest volum a socotit că nu fac obiect al arheologiei medievale.

Recunoaştem că suntem cu totul ignoranţi în materie de „bolţuri de halebarde” (de arbaletă?), „cahle cilindrice” (oale? semicilindrice?) (p. 75) şi „frecătoare necesare în construcţii” (p. 96). Nu ştiam nici că fragmentele de decoraţie murală şi pietrele funerare sunt obiecte de cult (p. 97).

Când se iveşte câte o descoperire transilvană, este o sărbătoare pentru cititor! Cel mai des sunt citările de cetăţi. Ce mai contează dacă sunt „scăpate” erori de tipul „zăcămintelor (feroase?)” de la Alba Iulia (p. 107), a „mânăstirii evanghelice Cisnădioara” (p. 280) sau relative la „catedrala” de la Caransebeş (p. 285).    

Finalul numai apoteotic putea fi: „arheologia medievală română se încadrează în categoria arheologiei mondiale”, lucrând la „un imens seiff care tezaurizează o inepuizabilă avuţie materială şi spirituală”. Suntem liniştiţi că „pentru viitor frontul de lucru este generos”  (p. 329).

Orice carte poartă amprenta preocupărilor trecute ale autorilor lor. În cazul nostru, tuşa este frapantă: primul autor a lucrat intens în preajma Bucureştilor, celălalt doar aspiră nostalgic după arheologie subacvatică. De la primul autor beneficiem şi de câteva mici pete de culoare, care pot fi inventariate la capitolul istoriei arheologiei din România.

În ameţitoarea goană după „puncte calificante”, tocmai bune de promovări pe scara unor instituţii universitare înfometate de cadre didactice bine titrate, Arheologia medievală română a încercat a se strecura pe neobservate, prin slaba ei distribuţie de librărie. Ce mare greşeală! Ce mare naivitate! S-a înlesnit un act administrativ, s-au „aburit” câţiva studenţi localnici, dar s-au şi indignat meseriaşi „invidioşi” ori prea atenţi la derapajele profesionale care se tot aşează în bandă. Experienţa s-a împlinit, însă doar „colectivele de oameni ai muncii” pot recomanda cuiva, la fel de prăfuit şi nostalgic ca şi ideile conţinute, aplaudarea volumului.

Este sigur că vor urma şi alte încercări pe acelaşi temă. Ele vor pleca de la „martiriul” acestei cărţi, astfel încât, cel puţin pentru curajul pionieratului, se va mai pomeni de ea.

 

Adrian Andrei Rusu

 

22.03.2006