Domnilor Editori

 

 

 


 

 

            Preocuparea pentru identitatea mea ar fi trebuit să fie ultimul lucru care să vă ocupe atenția. Discuția a pornit de la o carte și la ea trebuie să rămână lucrurile.

            Al doilea lucru care nu vă convine este tonul și maniera critică adoptate. Regret, dar el a venit ca o rezultantă la ceea ce am avut în față. Toate au fost orientate către carte și mecanismele de publicare care au însoțit-o. Doresc să împărtășesc public dorința fierbinte de a nu mă atinge decât de o producție materială, numită carte.

            Nici eu, nici altcineva, nu vă poate interzice să publicați ceea ce doriți. La fel, nici domniile voastre nu ne puteți opri impresiile de lectură, pentru că ne-ați dăruit tuturor această carte. Toți cei care ne aflăm în afara atelierului pe publicare, ne imaginăm doar că autorii și-au supus ideea editorială analizei unui Colegiu de redacție, care a judecat-o cu maturitate și a cumpănit împărțirea banilor de care a dispus. Drept urmare, autorii sunt sau trebuie în parte disculpați pentru ceea ce li s-a imputat sau li s-ar mai putea imputa, pe motiv că o responsabilitate majoră îi revine Editurii Istros, care și-a asumat stângăcia sau, cum cred eu, în continuare, gafa editorială. Că lucrul s-a făcut, îi privește pe responsabilii ei, dacă nu și pe finanțatori.

            Ca să adunăm lucrurile, nici o clipă nu a fost pusă în discuție activitatea generală a Editurii Istros („cea mai medievistică editură din România”, cum o numiți). Atunci, ca și acum, totul se limitează la o singură carte.

            Dacă ar fi fost la „mintea oricui” non-echivalarea lui Radu Manolescu drept autor al Socotelilor, el nu ar fi apărut astfel pe carte, eu nu ar fi trebuit să remarc inadvertența, iar domniile voastre nu v-ați fi disculpat acum pentru o problemă fals considerată ca de la sine înțeleasă.

            Neînțelegerea este continuată de Replica, pe care o semnați, deoarece faximilele nu ne dau „traducerea”, menționată ca atare de trei ori, ci transcrierea actelor arhivale. Chiar și cu intervențiile sale personale, Radu Manolescu, nu putea deveni și nu poate fi socotit vreodată, mai mult decât un editor sau adnotator. Pentru că sunt ciorne, reproduceri manuale, còpii, transcrieri după lecturi subiective, paginile publicate nu pot fi citate de un istoric cu metodologie de cercetare corect însușită. Acest lucru se pare că editorii nu doresc să-l înțeleagă. Aici nu este vorba despre împărțirea dreptății, între ei și mine, ci pur și simplu, despre norme elementare de editare de texte vechi, istorice sau literare, deopotrivă.

            Cinstirea memoriei unui istoric cum a fost Radu Manolescu, este un act de pietate, dar și de valorizare profesională. Că a fost aleasă această modalitate, este doar regretabil. Sunt convins că reeditarea marelui său studiu despre comerțul dintre Transilvania și Muntenia ar fi fost de zeci de ori mai utilă. Se mai puteau reuni și studiile sale parțiale, într-o culegere completă.

Că în proiectul inițial a figurat și o colaborare cu Arhivele brașovene, aflu abia acum. Din păcate, este prea târziu. Lucrul trebuia făcut în introducerea seriei. Dar, să ne înțelegem: arhiva nu are nici cea mai mică responsabilitate pentru produsul final.

            Formularea pe care o faceți marcat㠄scribii latino-germani”, este riguros exactă. Autorii actelor de care v-ați ocupat, cu competență discutabilă, au fost sași (germani), care scriau mai întâi latinește, apoi în germana veche.

Noțiunile de „insultă”, „rea credință”, „insinuări jignitoare” ar trebui cumpănite cu mult răceală, mai ales atunci când sunt doar simplu inserate, fără a fi și dovedite. Nu ne mai aflăm în lumea apărării sau atacului prin etichetări, ci într-aceia care poate recurge și la dreptatea tribunalelor din afara istoriografiei.  

În această dispută, nu înțeleg ce ați putea reproșa gazdei recenziei mele. Faptul că m-a acceptat este tot atât de onest, ca și gestul înscrierii răspunsului domniilor voastre și, sper, ca și acela al răspunsului meu provocat de al dumneavoastră. Dumneavoastră, eu și toți cei care ne citesc, vor avea de învățat că dialogurile sunt necesare, că se pot derula în anume limite. Nici o polemică nu este deșartă atât timp cât ea ne netezește căile de comunicare.

De asemenea nu cred că a putut fi vorba despre vreo calificare pe care pagina web ar dori să o acorde cuiva; nici mie, nici domniilor voastre. Nu știu dacă cineva ar putea-o lua în serios, la fel precum calificarea de „arheolog expert”, atât de generos răspândită de către Ministerul Culturii și Cultelor. Profesionalismul se dobândește prin recunoaștere tacită, nu prin hârțoage sau epitete.

 

 

Viorel Prejmerean