Turnuri şi metereze

 


 

    După două decenii de aşteptare activă, care i-au prilejuit nu numai schimbarea radicală a contextului social-politic al cercetării, ci şi lecturi odinioară interzise, săpături arheologice abundente, reflecţii mereu reluate şi contacte cu alţi specialişti, Adrian Andrei Rusu îşi publică, în sfârşit, teza de doctorat de odinioară sub titlul de Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII - XIV), la Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2005, 654 p. şi un CD-rom. Strădania perseverentă a autorului se lasă descifrată la fiecare pagină, referinţele abundând, problematica etalându-se generos cu deschideri noi, uneori surprinzătoare, şi într-o notă de efervescenţă polemică mai cu toată lumea (de la clasici şi somităţi la colegi de generaţie ori mai tineri). Masivul volum beneficiază de o prezentare grafică excelentă, iar abordarea savant-monografică l-a condus la dimensiunile fizice care susţin, până la urmă, celelalte dimensiuni, parametrii calitativi care îi conferă anvergura.

    Aici mai mult decât în altă parte, Adrian Andrei Rusu îşi dezvăluie spiritul neliniştit, dinamic, ambiţios şi chiar orgolios, încadrat însă într-un chenar metodologic şi tematic care îl prezintă cititorului în chip de virtute, şi nu de neajuns. Într-o istoriografie mai atentă decât a noastră la noutate, cartea ar suscita dezbateri intense între specialişti. Este însă foarte posibil ca în contextul pe care îl etalează astăzi breasla – nu tocmai nepopulată – a medieviştilor români, întâmpinarea tacită şi condescendentă să prevaleze. Iată de ce mă grăbesc să mă număr printre cei care asumă, oricât de parţial, provocările amplului şi consistentului studiu, sperând ca în acest fel să stârnesc nu numai curiozitatea experţilor faţă de carte, ci şi a unui public mai larg.

    Argumentat faţiş, titlul reţine atenţia prin inovaţia de vocabular „castelare”. Ar fi vorba, în fapt, despre procesul de înzestrare cu castele, cetăţi şi alte tipuri înrudite de fortificaţii a unui anumit teritoriu. Intenţia istoricului, atunci când vorbeşte despre castelare – undeva el recunoaşte că anterior a preferat varianta „încastelare” – pare să fie decupajul tematic dintre tipurile de fortificaţii existente într-un interval de timp dat (în principal evul mediu) al unui subtip, cel al cetăţii; o atenţie, mărturisită consecvent, pe parcursul lucrării, pentru specializarea în marş forţat a limbajului de specialitate de la noi, rămas în urmă, se spune, faţă de alte arealuri culturale. În ce mă priveşte, m-aş fi menţinut, cred, cu mai mari şanse de a fi urmat, la termenul de „fortificare” fiindcă, deşi are dezavantajul că mai este întrebuinţat în câteva sensuri (în sport, de pildă), el este de-acum pe deplin acceptat în familia de cuvinte a substantivului „fortificaţie”. Dorinţa de a preciza cât mai atent şi mai nuanţat, caracteristică uneia dintre laturile cele mai importante ale construcţiei cărturăreşti a autorului, vădeşte o frustrare legitimă faţă de stadiul acestei ramuri a arheologiei, istoriei artei şi istoriei militare şi civile din România ori chiar mai departe. Ea corespunde unei nevoi de ştiinţificitate şi tehnicism într-o zonă unde discursul a rămas, adeseori, imprecis şi inconsecvent. Cu toate acestea, „[în]castelare” sună excentric şi rămâne de văzut dacă se va impune vreodată.

    Cutezanţele terminologice de acest fel survin, la Adrian Andrei Rusu, în contextul unei atente critici a istoriografiei problemei. Prilejul este utilizat din plin pentru a reliefa incongruenţa precedentelor, comentarii corozive îndreptându-se în direcţia ezitărilor, lipsei de criterii ferme ori chiar a fantezismului unor soluţii. Monograful îmi apare însă, aici, excesiv, chiar dacă bine intenţionat. El aşteaptă de la istoricii moderni o coerenţă şi consecvenţă pe care nici epoca studiată, când cetăţile şi oamenii ale căror vieţi erau legate de ele, nu le etalau. Într-o Transilvanie care făcea parte din Regatul Maghiar, în care cetăţile erau reşedinţe nobiliare, cel mai adesea, şi unde realităţile se consemnau documentar şi narativ cu ajutorul limbii latine, nu trebuie uitat, totuşi, că limbile vorbite rămâneau măcar trei: maghiara, germana şi româna. De ce ar fi, atunci, neomologabilă utilizarea simultană a sinonimelor „iobagi ai cetăţii” şi „iobagi castrensi” ori, să zicem, „servienţi regali”, „slujitori regali”, ba chiar mai arhaizantul „slugi crăieşti” (ca în Simion Dascălul)?!

    Chestiunea nu rămâne cantonată numai în zona terminologică, ci dezvăluie o dificultate reală, care nu trebuie expediată, ci mai degrabă examinată cu răbdare. Lumea medievală este o lume a particularismelor de tot felul, a celor mai diverse status-uri sociale, politice şi a feluritelor privilegii. În acest context, s-ar cuveni oare să încercăm, noi, istoricii de astăzi, să nivelăm cât mai mult aceste realităţi, pentru a le face cât mai uşor comprehensibile, sau ar fi mai potrivit să prezervăm cât de mult putem din diversitatea vremurilor de altădată, fie şi la nivelul vehiculării terminologiei? Întrebarea suportă, cred, răspunsuri divergente, între care nu doar unul are dreptatea de partea sa. Poţi trata chestiunea ţărănimii, să zicem, în formula schematizantă a lui Marx, punând sub acelaşi nume generic toată mulţimea de categorii populaţionale rurale, sau poţi opera aidoma lui David Prodan în cunoscutele lui monografii dedicate ţărănimii, care dezghioacă din documente multiplele condiţii social-economice aşa-zicând ţărăneşti din vechiul regim.

    În acest punct, Adrian Andrei Rusu pare să fie partizanul unei anumite simplificări terminologice, întrucât aceasta ar conduce la lipsa de ambiguitate şi la eliminarea redundanţelor; perfect legitim din punct de vedere ştiinţific şi în conformitate cu logica oricărei cercetări care se respectă. În acelaşi timp, însă, autorul se vede obligat să consemneze la tot pasul o realitate colcăitoare, extrem de variată, care nu poate fi redusă la un numitor comun decât operând voluntar şi conştient anumite abstrageri de la concret, în folosul enunţării de noţiuni şi de definiţii. Timpul care curge modifică însă conţinuturile noţionale şi categoriale din câmpul istoriei sociale, şi „iobagii” devin – exemplu cunoscut – dintr-o categorie de mici privilegiaţi, nişte oameni care şi-au pierdut libertatea.

    Aş încheia acest prim rapel dedicat Castelării carpatice observând, într-o primă instanţă, abilitatea lui Adrian Andrei Rusu de a deschide dezbateri pasionante şi de a se răfui cu nerealizările disciplinei. Dar nu întotdeauna el dă soluţii proprii, preferând să lase viitorului onoarea de a culege laurii pe câmpul glorios unde el însuşi a provocat măceluri.

    Ambiţia lui Adrian Andrei Rusu de a împinge cât mai puternic înainte un întreg domeniu al medievisticii în România mărturiseşte o admirabilă sete de a recupera vârste neconsumate încă ale profesiei în care se ilustrează. În domeniul castelologiei, cum îl numeşte autorul – care, altminteri, respinge net confuzia dintre castele şi cetăţi –, stadiul cunoaşterii a rămas prea mult timp unul caracterizat de abordări rapsodice, insuficient de precise şi de acoperitoare. De aceea, construcţia începe de la reconstituirea cât mai completă, numeric vorbind, a hărţii cetăţilor carpatice, continuă cu discuţia arheologică şi arhitectonică asupra acestora, dar merge şi mai departe, abordând implicaţiile economice, sociale, politice, juridice şi de civilizaţie pe care existenţa cetăţilor le presupune. Fireşte că, în aceste condiţii, în pofida îndelungei observări a subiectului, a numeroase contribuţii critice şi a destule descoperiri personale, unele aspecte se bucură de o tratare mai consistentă decât altele. Dar şi acolo unde traseele sunt abia schiţate ori conturate, deschiderile se operează cu curaj, fiind exprimate pasional, polemic, inteligent.

    Ar fi fost, desigur, folositor ca, alături de mărturiile şi interpretările produse de arheologi, un loc la fel de important să fi ocupat şi mărturiile scrise. Acestea din urmă alimentează reconstrucţia lui Adrian Andrei Rusu, dar nu sunt întotdeauna puse suficient la treabă. Un exemplu: datorită faptului că, datorită naturii materialului de construcţie, cetăţile din piatră s-au conservat într-o măsură mai mare decât fortificaţiile din lemn şi pământ, cartea lasă – involuntar – impresia că evul mediu a trecut, pe teritoriul de astăzi al României, destul de devreme la construcţiile mai puţin perisabile şi vulnerabile. Într-adevăr, atunci când regele Ungariei porneşte conflictul cu cavalerii teutoni, la începutul secolului al XIII-lea, el le reproşează că, încălcându-i interdicţia formală, aceştia şi-au ridicat cetăţi din piatră (privilegiu pe care şi-l prezervase, pesemne, sieşi). Chiar dacă sec. al XIII-lea şi, respectiv, al XIV-lea au contribuit mult la schimbarea peisajului castelologic, marcând apariţia a destul de multe cetăţi din piatră în Carpaţi, totuşi, construcţiile din lemn – reşedinţe princiare, nobiliare etc. – par să fi supravieţuit încă multă vreme în Transilvania şi Ţările Române, de vreme ce Paul din Alep descrie copios palatul din lemn al lui Vasile Lupu, ars ulterior, la mijlocul sec. al XVII-lea, de invadatori străini. Situaţia merită reţinută în toată complexitatea ei enigmatică, fiindcă în vremea lui Vasile Lupu nu materialul litic lipsea şi nici obişnuinţa de a-l pune la baza edificiilor ambiţioase (nu trebuie uitat că acelaşi voievod construia dantelăria de piatră de la Trei Ierarhi). Întrebarea care rezultă din astfel de sesizări este dacă ruinele de cetăţi rămase – majoritatea din piatră – compun un peisaj verosimil, ori ele au rămas mereu, până în modernitatea timpurie, mai curând un vârf al aisbergului, nişte vârfuri ambiţioase ale arhitecturii puterii laice, dacă nu chiar excepţii. Corelând oferta naturală a Carpaţilor, tipul de civilizaţie în care ne regăsim, apetenţa pentru reutilizarea materialelor de construcţie recuperate din ruine – la Densuş, dar şi în modernitate, când o serie de ruine au dispărut, fiind transformate în cariere de piatră aflate la îndemână (vezi, de pildă, discuţiile lui Pavel Chihaia referitoare la anumite edificii ecleziastice din Târgovişte) – şi obiceiurile locului, răspunsul pe care aş fi tentat să îl dau chestiunii este acela că lemnul a putut rămâne, mult timp, la dimensiuni statistice, preferat şi de clasele sociale avute.

    Cum se vede, discuţia se poate întinde în multe direcţii, iar dacă este aşa, e fiindcă gândirea în mişcare a autorului oferă un exemplu şi provoacă la continuări. Aşa se întâmplă şi atunci când se atinge subiectul raporturilor dintre fortificaţii şi etnie. Într-adevăr, chestiunea este insolită şi numai contextul unor istoriografii naţionale (naţionaliste?) concurente pare să o justifice. La urma urmei, în momentul construirii, o cetate putea fi iniţiată de un aristocrat de o anumită origine etnică (lăsând deoparte faptul că nu ştim precis cât de mult conta etnia în construcţiile statale şi reprezentările sociale ale medievalităţii), trecând, ulterior, în posesia cuiva de altă origine etnică. Şi complicaţiile continuă, pentru că ambii stăpâni, despărţiţi poate de intervale lungi de timp, puteau funcţiona în acelaşi context statal. Ori, dimpotrivă, se pot întâlni seniori aşezaţi în fruntea aceleiaşi cetăţi la răstimpuri diferite, însă servind, în pofida aceleiaşi apartenenţe etnice – şi poate chiar şi a legăturii lor de rudenie (descendenţă) -, construcţii statale diferite ori structuri de putere concurente. Un astfel de „subiect special”, cum îl numeşte autorul, rămâne justificabil numai în raport cu un context ideologic dat şi poate conduce la rezultate relevante numai pe durata scurtă şi medie a curgerii istorice.

    Cu aceasta am atins, vrând-nevrând, şi versantul etnic, social şi politic al demersului important semnat de Adrian Andrei Rusu. „Biografiile” unor cetăţi – regăsibile în alte lucrări ale neobositului erudit, arheolog, lexicograf şi monograf –, mai mult sau mai puţin absentă aici, ar fi putut ilustra convingător acest destin schimbător al fortificaţiilor de pe „linia de falie” dintre ortodoxie, catolicism, protestantism şi islamism. De vreme ce tot a oferit un op gros şi mare, Adrian Andrei Rusu ar putea adăuga un volum secund, construind pe spaţii şi mai vaste, aidoma lui Fernand Braudel sau Lawrence Stone, cu foloase ce nu se mai cer subliniate. Construcţia lui, deocamdată, păstrează un aer sever, tehnic, informat, alături de care ar încăpea foarte bine şi câte ceva din concreteţea şi culoarea locală a unor vremuri de mare potenţial epic.

    În orice caz, Castelarea carpatică – teza de doctorat de odinioară transformată şi transportată la alte dimensiuni cantitative şi calitative – îl transformă pe Adrian Andrei Rusu în autoritatea fără raportare la care tratarea domeniului ar putea părea o simplă cutezanţă diletantă.

Ovidiu PECICAN

 

06.12.2006