Feleacul medieval ca tentativă de afirmare prin doping

 

Alexandru Simon, Feleacul (1367-1587). Cluj-Napoca, PUC, 2004, 386 p.

 

 

 


 

 

 

 

Nu doar oarecari origini, l-au îndemnat pe Alexandru Simon să urce pe Golgota Fleacului clujean. A simţit că va scrie „o sinteză între tentaţia subiectului” „şi plăcutul sentiment, anticipat, al obligaţiei împlinite”, fără să fie nici „o poemă felecană, nici un inventar sec” (p. 9). După o asemenea „profesiune de credinţă”, primul meu impuls a fost acela de a nu mai continua o lectură care mi-ar fi tulburat liniştea, iar reacţia nu putea fi alta decât aceea de a-mi transforma în bisturiu tastatura PC-ului. Mi-am revenit, la gândul vârstei autorului şi mai ales, la sentimentul acut, pe care îl încerc constant în anii din urmă, că, parcă, şcolile nu mai există ori dacă ele mai funcţionează, atunci libertatea de expresie a uitat definitiv autocenzura.

Cu o „modestie” demnă de un academician de carton al strălucitoarei noastre epoci, autorul s-a pregătit înainte, în aşa fel încât „cizelarea lucrării” a „suplimentat reperele şi valenţele interpretative” (p. 9). Astfel, în modul cel mai sincer, „mai repede decât aş fi vrut”, cu „sentiment românesc într-un mediu istoric al diversităţii încadrării umane şi al oscilaţiilor politice”, după două masterate, cu concursul unei liste de profesori şi alţii (între care nu prea ştiu exact de ce, sunt şi eu înseriat), scriitura a „umplut coperţile acestei cărţi”, cu toate că „deja am vorbit prea mult” (p. 10).  

Este luminată conceptual şi metodologia (pe lângă aceea pe care o detectăm şi o urmărim aplicată). Conform acesteia, se lucrează cu „o imagine a imaginii”, „dincolo de un dramatism artificial, totul fiind relativ”, „contracţii interpretative”, „felecano-centrism” (p. 21). În continuare, ar mai fi rămas de exprimat, prin contribuţia subsemnatului, „durerea geniului limitat la un strop de poiană” sau „tânjirea de istorie copertată” (şi altele asemenea, pe care, cu foarte puţin efort, aş putea să le produc în concurenţă liberă cu orice fel de închipuit slujitor al lui Clio!).

Titlurile şi subtitlurile care segmentează şi înlesnesc accesul lecturii pot concura la categoria „doar noi suntem în măsură să scriem istorie nouă, frumoasă şi deşteaptă”. Iată-le: „Din Evul Mediu”, „Linii transilvane”, „Sistemul creştin”, „Liantul cruciat şi legătura vasalică”, „Cupola regală”, „Întinderea banilor”, „Rame documentare”, „Întinderea regală ungară” (cum se remarcă, apetenţa pentru „întinderi” care să nu aibă de-a face cu spaţiul, sunt evidente). La măreţia lor bombastică, cititorul va trebui adus mereu pe pământ, spunându-i-se, pas cu pas, că se tratează, în adevăr, doar istoria unui sat medieval.

Dacă anul 1367, este cel al primei atestări a localităţii, celălalt nu are absolut nici o relevanţă reală (un proces cu oraşul). De altfel, reperul este depăşit cu nonşalanţă pe parcursul întregii economii a paginaţiei. Cum anticipau şi titlurile diviziunilor, este repede pierdută decenţa întreprinderii, iar finalitatea este tulburată în varianta unui soi de eseu prolix. Relaţia cu Ştefan cel Mare şi Moldova este dimensionată paroxistic, atât timp cât nu există decât dovada unui evangheliar ferecat de un demnitar moldovean, iar Vadul s-a ridicat prea aproape, în timp şi spaţiu, evident în stare concurenţială cu Feleacul. Dar, nu este o excepţie, căci toate marile personaje ale epocilor istorice se încurcă în istoria locului, fiecare lăsând câte o amprentă!

Nu se distinge între izvor şi interpretare, astfel încât construcţiile ipotetice de geneză a ierarhiei bisericeşti de la Feleacu nu au discernământ critic, fiind la marginea dintre o istoriografie laică şi alta religioasă. Autorul nu ştie să studieze izvoare. Preia opinia predecesorilor, torsionând-o după gimnastica clipei sale de inspiraţie ori aruncând-o ameţitor în contexte ce ar dori să fie secundare. Dar, astfel, textul se îneacă, devenind redundant şi inutil.

Probabil că studiile pe care le-a parcurs nu i-au învederat autorului faptul că orice fel de subiect ar trebui tratat cu o anume decenţă. În primul rând aceea a înţelegerii clare, asociată cu diferenţierea, dintre „miez” şi „cojii” sale. Dincolo de „coaja naturală”, aici se concep însă alte şi alte sfere în care micuţul sat din dealul Clujului se pierde în neant. Se tinde la punerea în pagini a „marilor perspective seculare şi spirituale” (p. 12). În câte o singură frază, se tranşează decenii de istorie şi probleme divergente, fiecare „demonstrată” cu trimiteri bibliografice. De la o introducere ce părea potrivită, saltul la un Ev Mediu „simonian” este făcut prin cutezanţa inconştienţei, cu sentimentul fals al posesiei vocaţiei sintezei în care nu este necesar un personaj principal. Este istoria unui sat din hiterlandul unui oraş? Ar fi vorba despre românii medievali? Despre structurile generale ale regatului? Despre o istorie a Transilvaniei? Vom răspunde: despre toate împreună „lichidate” în 36 de pagini! Apoi suntem din nou întorşi în şi la sat. Ceea ce este esenţial, adică mesajele bisericii Sfintei Paraschiva şi a mănăstirii Sfintei Troiţe, ar trebui să le recompunem din mici bucăţi disparate, prin metode arheologice, după o trecere prin ciur generală a paginaţiei. Este preferată, avem impresia – pentru că nimeni nu poate avea vreo siguranţă din lectura alambicată, contradictorie şi baroc-suprarealistă a textului autorului –, formula unui „joint-venture moldavo-ungar”. Micuţul Feleac ajunge pretext pentru un efort supradimensionat de epatare, al cărui singur suport exterior, menit să amăgească asupra calităţilor scribului, pare a fi numai aparatul critic.

Judecăţile oferite tiparului frizează tot ceea ce ştiam până în prezent: Nicolae Iorga a avut „activitate misionară ardeleană” (p. 17); „nevoia de deal pentru realizarea acestei perspective indică cât de puternică este relaţia stăpân-supus şi cât de relativă este egalitatea”; avem o „epocă a deformării plastice pentru soarta românilor” (p. 23); dispunem de un Ardeal-sperietoare pentru coroana maghiară, „mari rebeliuni” la 1466-1467, „centre transilvane de putere” (p. 24); o „dezlănţuire simbolică ortodoxă” (p. 128); un „perfect ortodoxizant … la modul evident” (p. 129-130). Sau: „Cauzat de înfruntarea dintre două viziuni diferite asupra relaţiei stat-ortodoxie, conflictul moldo-bizantin, este stins la instalarea de către Mircea a lui Alexandru cel Bun” (p. 374); „cotidianul politic ungar este circumscris conflictelor dintre clanuri” (p. 376); „Buda este transformată în paşalâc” (p. 378); „Vladislav II este pus în situaţia de a preconiza măsuri pentru protejarea celor trei naţiuni, în faţa românilor” (p. 380); „Hristofor este ales … ca episcopul vlahilor transilvăneni, care mărturisesc religia romană sau grecească”, „scoaterea … Feleacului … trebuie văzută şi ca o măsură de compatibilizare administrativă”, „oraşul câştigându-şi un minim spaţiu vital” (p. 381) etc. etc.

Autorul frazează deseori cu tonalităţi nonliterare. Vom da câteva mostre dintre cele multe care ne-ar sta la îndemână: „dacă picam testul, problema era dublă” (p. 9); „Canalele ierarhiei medievale incontestabile impuneau trecerea prin Matia, care avea alte griji şi nu era interesat de susţinerea unui real concurent cruciat, mai ales când putea obţine bani uşor cum o făcuse după Vaslui, o adevărată mană cerească pentru regele ungar (abia peste câţiva ani, mai ales la începutul deceniului nouă când cuţitul îi va ajunge şi lui la os, Matia se va implica mai mult, nerenunţând însă la vechile sale metode propagandistice” (p. 211, n. 123) etc. etc.

Iar mai larg, trebuie să savurăm cu hohote ori să strângem înfioraţi din dinţi, la „buza creuzetului paşoptist târziu”, „rebel satelit felecan”, „reţea a diferenţei”, „vid interpretativ, mascat”, act „descoperit pe cale maramureşeană” (toate numai la p. 13!); „fortifiatele şi fortificatele extreme interpretative”, „mică lume a faliei”, „tentă simbiotică românească”, „idei, mici nebuloase”, „oază românească, cu recunoscută reprezentativitate episcopală limitată”, „lanţ, scurt, al pretenţiei episcopale” (toate la p. următoare). Este un caiet cu „perle” al unei întregi generaţii aflată la ora aperitivului de la banchetul de cunoaştere istorică? Nu, este emanaţia creativă a unui singur condeier! Nu ar avea rost să continuăm citările care curg, în acelaşi spirit, fără osteneală, până la final.

În legătură cu subiectul, mai glosăm: Clujul este în „pustă”, faţă de Feleacu (p. 11); satul deţine „rolul de coordonator cnezial”, cu „piloni transilvani” (p. 12); „cuplul Feleac-Ştefan cel Mare” (p. 15), alături de „puterea ardeleană a viitorului sfânt” (p. 17). La conceptele personale am putea corija: „pusta” tradiţională nu este „un spaţiu deschis”, ci virginitatea pădurii; „drumul mare” nu echivala cu o şosea naţională, ci cu acela pe care puteau circula două care alături (p. 60); pentru paza unui drum medieval, nici măcar o cetate nu trebuia să fie, obligatoriu, lângă, ci în vecinătate; turnul „circular” văzut în gravura de secol XVII, nu este nici pe departe sigur în asemenea formă, desenul satului însuşi este cu totul improbabil pentru că el se afla pe cealaltă parte a dealului figurat; cnezul felecan era departe de a fi „cetăţean de vază al oraşului” ori cu drept de judecată asupra clujenilor (p. 141). Nu putem să ne aplecăm asupra tuturor variantelor de opinii cu care suntem electrocutaţi. Forţările ameţitoare, pro domo sunt şi ele implicate (ex. echivalenţa între Danciu şi „St”, p. 106). Ca un mic adaos, la fel de semnificativ pentru totala neatenţie la detaliu, mai comentăm că nicăieri autorul nu consideră necesar să ne anunţe că numele de astăzi, oficial, al comunei de care se ocupă este Feleacu, nu Feleac. Am dobândit ferma convingere că nu există vreo pagină cu adevărat „curată”, în care să nu se poată sau să nu trebuiască a fi ceva îndreptat.

Tot ceea ce este „copertat” ar trebui rescris pentru a elimina „insolitul”. Or, un asemenea demers ar fi mult prea extins pentru o recenzie. El ar fi meritat împlinit doar dacă măcar unele semne ale laboratorului de elaborare care au condus la finalitate, ar fi fost mai serioase. Micile contribuţii informative reale (documente inedite din arhivele clujene) se pierd, din păcate, în noianul de balast stilistic şi interpretativ.

 Frenezia notelor (128 p., în comparaţie cu textul propriu zis, fără anexe, care are 180 p.!) menite, nu-i aşa, să dovedească forţa oricărei documentări, ascunde carenţe dintre cele mai grave. În primul rând, cea mai mare parte dintre ele sunt inutile şi întru-totul derutante, fiind destinate să inducă falsa impresie a unui autor doct; unele, foarte importante pentru subiect (ex. n. 12, 14, 15, p. 11), trimit la exegeză (p. 182), nu la sursele originale; aserţiuni punctuale sunt acoperite de o paginaţie generală (n. 18, p. 12, 182); citările succesive nu sunt făcute cronologic, ci după liberul arbitru; ibidem-ul apare după note cu mai multe trimiteri diferite; sursele sunt plasate după interpretările lor istoriografice; numele autorilor este un joc necontrolat al accidentelor de abreviere; au şi ele texte nesfârşite de comentarii colaterale, concordate ca performanţă logică şi literară, la textul principal; justificarea tehnicii de citare este alambicată (p. 181), încât trebuie să o reciteşti pentru a-i înţelege mecanismul; sunt surse neconsultate, dar citate fără remuşcări, autorul mărturisind cu deplină seninătate că acolo nu a mai pus nici o paginaţie, tocmai ca se observe cât de corect a lucrat! Din referinţele critice care ne privesc personal, am constatat o receptare insolită (ex. p. 16, n. 114, 186). De aici ne putem aştepta ca practica să-i privească pe toţi ceilalţi autori citaţi. Aceasta nu se numeşte informare, ci întâmplare, carenţă de alfabet metodologic instrumental, poluare. Pentru asemenea proceduri, un student normal este rechemat la un nou examen.

Aproape de încheiere, este inserată o bibliografie – altă oglindă a haosului care îl domină pe semnatar. Nu cunoaşte diferenţa reală dintre surse şi cele care profită de ele; corpusurile de epocă sunt judecate drept „corespondenţă şi actele conducătorilor politici” (ex. Zsigmondkori oklevéltár) ori „fonduri documentare pentru istoria regiunilor” (ex. regestele actelor conventului din Cluj-Mănăştur); repertoriile regionale ale actelor de epocă ajung împreună cu geografia fizică; la toponimie găsim studii asupra aşezărilor (Şt. Manciulea) ori Dicţionarul lui C. Suciu; la folclor, studii de etnografie; este de-a dreptul puerilă şi citarea unui dicţionar de limbă, german-român; dar, dicţionarul etimologic al limbii maghiare a ajuns la repertorii. Povestea continuă, căci doar de acum urmează „Lucrările generale” etc. Sare în ochi necunoaşterea utilităţii lui „idem”. După o derulare cât de cât tematică, se strecoară  „Culegeri de studii”, „Scrieri alese”, „Volume omagiale” etc. etc., într-un aranjament atât de particular, încât ne întrebăm cum a fost posibil să fie într-atât de „inovat” şi în contradicţie cu orice norme de bibliografie istorică? 

Adăugăm şi ilustraţia la fel de ameţitoare şi paralelă: harta întregii Peninsule Balcanice (p. 25), portretele, mai mult sau mai puţin romantice, ale tuturor regilor maghiari de după Ludovic I, hărţile comitatelor, unelte din Evul Mediu, casa presupusă a naşterii lui Matia Corvin de la Cluj, plan de casă din secolul al XVIII-lea etc. Pentru autorul nostru, planurile unor biserici (Mirăuţi, Vad) sau unei case se echivalează cu hărţile.

Frământat de răzbatere către Panteon, autorul multiplică în patru limbi un rezumat care are o cu totul altă structură internă decât textul românesc. Nici o reţinere morală nu-l frământă: oferta este diferită pentru cititorul român şi pentru cel extraneu. Este pur şi simplu de necrezut! Suntem foarte curioşi ce fel de notorietate internaţională îi va aduce antrepriza sa, deoarece noi avem serioase dubii şi la aceea mai prozaică şi apropiată, naţională.

Maniera „Simon” se regăseşte şi în „Tabelele cronologice”. Aici, pe lângă metoda şi stilul deja descrise mai sus, nu se delimitează evenimentul de fenomenul istoric, juxtapunerile devenind, iarăşi, de o la fel de condamnabilă amalgamare. Important a fost „multul viciat”, în fapt, exact ceea ce caracterizează dopingul.    

Lucrării nu îi găsim o încadrare generală potrivită. Nu vrea să fie o monografie. Are tentaţia sintezei, dar nu deţine nici un control ferm al analizei. Este mai curând un fel de proză vulgarizantă, cu spoială (aparenţă) de ştiinţificitate, cu o disperată căutare de originalitate. Apoi, întrebăm: este intenţia de a ne şoca sau de a ne otrăvi? Şi vom răspunde: cu siguranţă este inconştienţă şi lipsă de practică sănătoasă, atent cumpănită şi curăţată de bolovănişul (balast este prea puţin spus!) exprimării non-naturale.

Este un mixaj de naivitate cu lucrări de seminar necenzurate, de veleitarism, ambiţii de mare sinteză, fără baze, cu lipsă de discernământ. Dacă am dori să-i oferim o singură satisfacţie pentru ceea ce a revărsat către noi, atunci trebuie să mărturisim convingerea că Alexandru Simon poate fi liniştit pentru că şi-a fabricat o tuşă istoriografică inconfundabilă.

Autorul nostru are, probabil, teroarea timpului: trebuie să scrie nesfârşit şi cât mai larg posibil, despre Evul Mediu. Aceasta ar putea fi o „boală” de om bătrân sau matur muşcat de o carie maladivă care scurtează previzibil un destin omenesc. Poate ar fi vorba şi despre vreun model necunoscut nouă (eventual Nicolae Iorga? Ştefan Pascu?), care îi cere stringent prezenţa şi pe alte meleaguri decât în medievistică. Ar fi bine dacă nu am greşi şi la consumarea actului de umplere a tuturor paginilor teoretic posibil de recompus în haine personale, din medievistica provincială, el să se îndrepte şi către alte zări, la fel de doritoare în a-i vedea interpretările şi zămislirile istoriografice originale. Desigur, şi mai îngăduitoare la recepţie, decât noi înşine!

Necenzurat după prima sa producţie livrescă, mult mai ambiţioasă ca tematică şi număr de pagini, Alexandru Simon face greşeala capitală a perseverării în credinţa că, de acum, nu mai are a se teme de judecăţi critice exterioare, rămânând a se oglindi adică doar în propria sa grilă de valori şi cu conştiinţa ambiţiilor sale. Nu ne stă în intenţie să scriem cum a fost posibil ca să ajungă la convingerea că ar putea spera să câştige un loc onorabil sub soarele istoriografiei de medievistică în vreun loc uitat de Dumnezeu, care ar fi acela al colţului de lume în care s-a născut (= Clujul şi satul său vecin, Feleacul). Finalitatea livrescă la care ne-a oprit este un subprodus de proporţii pantagruelice, menit să servească multiplu ca exemplu pentru eşec zgomotos. Este stimulativ pentru o sancţionare dintre cele mai severe, cu putere de model. Din păcate, nu ne aflăm în ora de seminar, unde lucrul se cerea petrecut, ci în faţa unui „bun de piaţă” (carte) care trebuie luat ca atare. La tarabă, nimeni nu justifică carenţele de creştere ale legumelor, ci se confruntă numai cu calitatea lor intrinsecă. Nici în publicistică nu ar trebui să fie altfel.

De la frazele anterioare, alunecăm obligatoriu către responsabilităţile Almei Mater din care se revendică autorul şi care îl adăposteşte încă. Dacă formarea sa ca istoric este încă în curs şi poate conţine derapaje inerente, puse în seama studiilor neîncheiate, ar rămâne totuşi să interogăm cum a fost posibil să se admită publicarea unui rebut monumental, aparent frumos ambalat, sub auspiciile aceleiaşi instituţii. Trebuie să înţelegem că ajutată de un purcoi de bani, „Presa Universitară Clujeană” (cu toate atestările, exigenţele şi responsabilităţile CNCSIS, luate şi asumate) poate edita exact orice? Cât de confortabil se pot simţii dascălii autorului care îl văd „crescând” astfel şi împletindu-le renumele cu stângăciile, carenţele şi gafele proprii? Aceasta este o cale încurajată de a scrie istorie în anii care urmează? Eu, personal, aş aştepta justificări, altfel oricine ar putea bănui complicităţi în poluarea deliberată a medievisticii provinciale transilvane.

Îndemn pe colegii mei să reflecteze la somnul criticii, la propriu lor loc într-o maree gelatinoasă de ambiţioşi care le râvnesc şi le vor prelua catedrele, posturile de cercetare sau de cârmuire a istoriografiei.

Bibliotecilor le recomand călduros să dosească bine volumul în vreun cotlon întunecos şi să nu-l extragă decât rar, la solicitarea expresă a vreunui profesor care doreşte să instruiască prin exemplificarea erorilor şi a felului în care autoreglajele din lumea ştiinţifică românească nu mai funcţionau în primul deceniu al mileniului trei.

 

Adrian Andrei Rusu

15.04.2006