Despre piesele mărunte descoperite în cetatea Caraşova

(jud. Caraş-Severin)

Publicarea unor materiale recuperate din cetăţi este esenţială pentru cunoaşterea vieţii medievale[1]. Continuarea cercetărilor la unele obiective, este deplin salutară. Printre puţinele materiale care au fost publicate în timpul din urmă se numără şi acelea de la Caraşova (jud. Caraş-Severin)[2].

Autorii s-au străduit să se ocupe în mod sistematic de ceea ce au descoperit, reunindu-se din mai multe sfere de competenţă. Asemenea antreprize sunt trudnice şi ţin de construcţia unei culturi de specialitate care se naşte în timp. Doar în faţa problemelor care rezultă din identificarea artefactelor se poate înţelege de ce ar fi nevoie de un învăţământ de specialitate bine structurat, mai multe publicaţii şi bănci de date.

Voi relua aici piesele la care am ceva de comentat.

1. Vârfurile de săgeţi. Urmărind textul şi desenele a trei dintre ele (p. 92, Pl. I/3-5) (Fig. 1), constat că la două nu sunt prezente tuburi, iar posibilele vârfuri sunt atât de deformate ori tocite, încât nu aş avea siguranţa să le socotesc ceea ce au fost clasate. Pot să fie fragmente din alte piese, cum ar fi capete de burghie, ori chiar bucăţi de metal care urmau să fie transformate în vârfuri de săgeţi.

2. Manşonul (p. 85, 92, Pl. III/1) (Fig. 2) este imposibil de plasat, cu toată siguranţa, în categoria armelor. La capătul său se putea afla, de pildă, o sapă sau alt tip de armă ori unealtă.

3. Pentru cuţitele de luptă din teritoriul României, o bibliografie stătea la-ndemână[3] şi ar fi servit major la publicarea materialelor noi. În această situaţie, contradicţia de datare cu ramele de la Cladova (jud. Arad), semnalată în al material al unora dintre autori[4], ar fi fost elucidată.

4. Armurile lamelate (catalogate destul de bizar cu numele de "armături" - p. 93) sunt prezente în mai multe expoziţii muzeale româneşti (Alba Iulia, Suceava). În lipsa publicării acelora, se putea recurge însă la foarte bogatul material iconografic al picturilor murale medievale din Transilvania. Inventarul arheologic conţine însă o parte certă dintr-o armură cu solzi (p. 102, Pl. V/4-5) (Fig. 3). Ultima dată, asemenea piese au fost publicate de la Alba Iulia.

5. Bila socotită a fi "muniţie" (p. 87, 112, Pl. XV/6) (Fig. 4) poate fi, foarte bine, şi o piesă de joc. Cu atât mai mult cu cât în cetate a mai fost descoperit un jeton destinat aceleiaşi preocupări de omorâre a timpului liber. Gloanţele armelor de mână arată altfel şi, ceea ce este mult mai important, aparţin unei perioade istorice în care cetatea Caraşova nu mai funcţiona.

În categorie puteau fi incluse, foarte bine, şi componentele de teci (rame şi buterole), care erau destinate armelor, nu unor ustensile sau unelte simple. 

6. Între piesele apreciate ca fiind de harnaşament, autorii descoperă doar o psalie sigură (p. 87). Ceea ce se publică sub numele incert de "potcoavă pentru încălţăminte" (p. 94, pl. X/4) (Fig. 5), nu este decât un distribuitor de ham fragmentar.

7. Cuţitele de import sunt identificate corect până la punctul în care nu se poate stabili provenienţa lor precisă din mediul german în lipsa mărcilor ştanţate pe lame. Pentru că ştiau acest important detaliu, ar fi fost îndeajuns şi mai corect a se scrie că este vorba despre produse germane. Prezenţa acelor tipuri de cuţite nu îndreptăţesc o exagerare a relaţiilor locurilor cu Stiria (p. 88), ci doar dispersia produsă de către negoţul intern. Datorită privilegiilor comerciale (dreptul de etapă), oraşul Buda oprea toate produsele de import, urmând ca de acolo, ele să fie manevrate de negustorii autohtoni. Articolul lui Imre Holl, pe care autorii îl citează, menţionează cantitatea uriaşă a cuţitelor tranzitate de câte un singur negustor din Braşov. Bibliografia românească a acelaşi cuţite este, astăzi, foarte generoasă, conţinând publicaţii anterioare apariţiei inventarului de la Caraşova[5]. Este semnalată prezenţa pieselor similare de la Coconi (jud. Călăraşi)[6] şi datarea lor în secolele XIV-XV. Se cuvenea subliniat că datarea cuţitelor fiind corectă, avem o problemă serioasă legată de întreaga cronologie/datare a satului Coconi. Rezultă, în mod evident, că satul nu şi-a terminat existenţa în vremea lui Mircea cel Bătrân, ci măcar cu vreo jumătate de secol mai târziu.

8. Armăturile de teacă, pentru cuţitele de luptă, sunt de asemenea publicate într-o manieră care merita a fi citată, dar a rămas autorilor total necunoscută[7].

9. Publicare cutelor este un fapt în sine meritoriu, având în vedere faptul că există arheologi medievişti care nici nu ştiu să le deosebească. Ar fi de notat că acelea erau obiecte individuale, care serveau la fel de frecvent ca şi cuţitele. Aşa se explică uşor calitatea materialelor de confecţie, în timp de transformarea lor în materiale arheologice se datorează în primul rând deteriorării lor după folosire îndelungată.

10. Am foarte serioase dubii că s-au identificat corect "acele de darac" (p. 88, 94) (Fig. 6). De altfel, nici autorii nu sunt convinşi de acest destin, punând în dreptul lor semne de întrebare. Mă îndoiesc că cineva ar fi fost atât de neinspirat să încerce să coase cu piese în patru muchii. Una dintre piese, ac posibil (p. 89, Pl. VI/5) este categoric o terminaţi de ramă de teacă de cuţit, cu urechea aferentă. Restul ar putea fi ori simple cuie destinate unor îmbinări ceva mai groase, fie alte instrumente (stillus din fier). Identitatea din urmă rezultă din asocierea clară cu o descoperire de la Berzovia (nota 37), care este, fără nici cel mai mic dubiu, un stillus din fier.

11. Piesa socotită a fi "gripcă" (p. 89, 94, Pl. VI/3) (Fig. 7) este mult prea mică pentru a fi socotită astfel. Am sugera că ar fi, mai curând, un pandantiv pentru ham.

12. Piesa definită drept "cuţitoaie" (p. 89, 93) (Fig. 8) păcătuieşte, de asemenea prin faptul că este mult prea mică. Însăşi termenul românesc trimite către o unealtă zdravănă, nu mignonă, şi, în nici un caz înzestrată cu astfel de nituri la capete. Chiar "lama" este neobişnuit de ciudată. Din acest motiv, merita trecută în categoria artefactelor pentru care mai avem ceva de căutat. Nu va fi uşor, pentru că ar putea fi uşor vorba despre o componentă dintr-un ansamblu neştiut.

13. "Dornul" (p. 89, Pl. VI/9) este foarte neconvingător. Ar putea proveni, pur şi simplu, de la un cui.

12. "Fusaiola" fragmentară de la Caraşova (p. 89, 94) (Fig. 9), este categoric, un jeton de joc. Pentru asemenea piese este de văzut un alt material de sinteză, necunoscut autorilor[8].

13. Nimeni nu ar trebui să judece destinaţia de gen a unor inele (p. 88), pur şi simplu pentru că există prea multe reprezentări iconografice în care bărbaţii le poartă şi ei (vezi https://www.facebook.com/photo.php?fbid=319478921495481&set=a.319474184829288.71126.191595097617198&type=3&theater ; https://www.facebook.com/photo.php?fbid=492684167508288&set=a.345803372196369.1073741825.191595097617198&type=3&theater ).

14. Piesa posibilă capăt de garnitură de curea (p. 96, Pl. XII/14) (Fig. 10) este una foarte interesantă. Ea poate aparţine şi altor confecţii din piele sau accesorii.

15. Piesa din fier forjat, cu diverse îndoituri (p. 96, Pl. XII/12) (Fig. 11) ar putea aparţine unei închizători.

16. Fragmentul din tablă de cupru (p. 96, Pl. XII/15) (Fig. 12) poate fi o întăritură pentru o piesă de marochinărie.

17. Fragmentul din acelaşi material (p.96, Pl. XII/16) ar putea proveni dintr-un mic recipient metalic (Fig. 13).

18. Ceea ce s-a presupus a fi o "ustensilă" (p. 94, Pl. VI/4) (Fig. 14), poate multe alte lucruri; începând de la o aplică de broască, până la alt pandantiv de ham.  

19. Osul de port găurit (p. 96, Pl. XIV/6) (Fig. 15) a avut sigur o semnificaţie. După dimensiune, el poate fi inclusiv o amuletă de purtat la gât.

20. Dintr-un oarecare motiv a scăpat nediscutată o plăcuţă (Pl. XIV/4) (Fig. 16). Este genul de decor care putea împodobi o arbaletă sau o casetă pentru valori.

21. Am lăsat în urmă comentariile legate de cuie. Este important a discuta despre ele, ba chiar a le face tipologia. Numai că este improbabil ca unui cui medieval să i se rotunjească tija (p. 90, tipul 1.a). Este o muncă complet inutilă şi pretenţioasă, mai ales pentru că toate cuiele se lucrau prin ciocănire individuală, nu prin laminare. Dacă se descoperă ceva rotunjit cilindric ori conic, în mod sigur a fost, la origine, altceva decât un simplu cui. Îndoirea vârfurilor "pentru a nu deranja" este o explicaţie foarte citadină. Rostul operaţiunii este clar pentru a nu transforma una dintre suprafeţele lemnoase în pat fachiric ori pentru a întări şi mai mult legătura realizată de către cui. De obicei, unghiul de îndoire al cuielor sugerează grosimea materialului lemnos în care au fost bătute, astfel încât se pot delimita intervenţii pentru şindrile (cele mai subţiri cuie, cu îndoiri la fel), mobilier, uşi şi obloane (cele mai groase). Îmbinarea grinzilor era făcută, într-adevăr, prin sisteme de cepuri, dar şi cuie masive, tot din lemn, cu locaş operat cu ajutorul burghielor.

22. Cornul de cerb nu este un rest menajer (p. 91) şi în altă parte este socotit corect un debriu de la o prelucrare (p. 96). Probabil că aici s-au încurcat opiniile arheologului, cu cele ale arhezoologului.

Adrian Andrei Rusu