Nobilime  şi  nobilitate  în  Transilvania voievodală. 

Familia  nobiliară  de  Geoagiu  de  Sus  (Gyogh)  sub Árpádieni  şi  Angevini

Localitatea Geoagiu de Sus aparţine comunei Stremţ, din judeţul Alba, situându-se pe drumul ce duce de la Teiuş la mănăstirea Râmeţ. Intrarea în istorie a localităţii Geoagiu de Sus şi a zonei aferente acesteia din fostul comitat Alba este legată de o familie nobiliară din această localitate, despre care avem primele menţiuni documentare pe la mijlocul secolului al XIII-lea. Nu ştim dacă familia nobiliară de aici a dat numele localităţii sau, dimpotrivă, titlul nobiliar al familiei provine de la domeniul Geoagiul de Sus, căci ne lipsesc datele care să ateste condiţiile înnobilării întemeietorului acestei familii. Nu ştim dacă domeniul Geoagiu de Sus a fost primul dintre cele pe care această familie le-a stăpânit, cum, de asemenea, nu putem afirma cu certitudine dacă acest domeniu era şi cel mai important între cele deţinute de primul nobil din această familie, în eventualitatea în care stăpânea, de la început, mai multe domenii. Singurul indiciu cert pe care îl avem în momentul de faţă cu privire la începuturile acestei familii ţine, cum vom vedea, de anul 1264 şi de un oarecare Andrei, comite de Geoagiu de Sus (Gyog). În fapt, problema raportului dintre numele familiei nobiliare şi localitatea/domeniul Geoagiu de Sus nu are prea mare importanţă în cercetarea de faţă, iar dacă ar avea, ar fi aproape imposibil de rezolvat, avându-se în vedere situaţia specială a regatului medieval maghiar. Aşa cum arată istoricul Adrian A. Rusu, foarte puţine familii nobiliare din regatul ungar îşi trăgeau numele de la localităţile cu cetăţi sau de la moşiile pe care le stăpâneau, o inconsecvenţă de constituire a numelor de familii nobiliare fiind evidentă^[1], încât, nici în cazul de faţă, nu se poate formula o concluzie certă. Aşadar, ceea ce titlul studiului afirmă – familia nobiliară de Geoagiu de Sus – nu se referă la numele iniţial al acestei familii, ci, mai degrabă, la acei reprezentanţi care şi-au legat statutul nobiliar şi poziţia politică de acest domeniu, fiind pomeniţi în documentele vremii ca fiind „de Geoagiu (Gyogh)”.

Intrarea familiei nobiliare de Geoagiu de Sus în istoria regatului maghiar, a Transilvaniei în special, s-a produs într-un context regional (social şi politic deopotrivă) prielnic, prin consecinţele sale, afirmării elitei transilvănene, în general, dar mai ales a micii nobilimi – cea care s-a adaptat cel mai rapid realităţilor din a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Dubla invazie mongolă (1241 şi 1242), de exemplu, dezastruoasă prin consecinţele sale generale asupra Transilvaniei^[2], nu a afectat toate zonele din interiorul arcului carpatic şi nici nu a avut consecinţe egale asupra întregii clase a micii nobilimi de aici. O parte a nobilimii locale a reuşit să-şi protejeze unele domenii, mai ales pe acelea situate în zone mai adăpostite (în cazul de faţă, cele de pe cursurile mijlocii şi superioare ale văilor ce coboară din Munţii Trascăului spre Mureş). Apoi, nobilimea din această zonă a putut, mult mai uşor decât în altă parte, datorită şi bogatului rezervor uman românesc, să-şi refacă forţa umană a domeniilor devastate^[3].

În opera de reconstrucţie a regatului, mai ales din perspectiva reorganizării militare, regele Ungariei Béla IV (1235-1270) a făcut unele donaţii din domeniile regale către nobilimea comitatensă, stimulând ridicarea de către aceasta, prin folosirea unei părţi a veniturilor de pe domenii, a unor fortificaţii din piatră. Se susţine, fără a avea date foarte exacte, că şi familia nobiliară din Geoagiu de Sus a procedat în consecinţă, ridicând o cetate la marginea estică a localităţii (astăzi pe teritoriul comunei învecinate, Stremţ, din judeţul Alba)^[4]. Cum vom vedea imediat, acest fapt le-a permis nobililor din Geoagiu de Sus o ascensiune importantă în ierarhia socială şi politică a comitatului Alba în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. În general, această perioadă a fost una de puternică afirmare a nobilimii comitatense din regatul Ungariei, care va reuşi, treptat, să acapareze funcţiile administrative şi judiciare locale (comite, curialis comes, jude nobiliar, jurat asesor) şi, pornind de aici, să se implice, din ce în ce mai pregnant, în jocurile de putere politică regională^[5].

Acest fenomen s-a produs şi în Transilvania comitatelor, unde asistăm la o ascensiune spectaculoasă a nobilimii locale. Cea mai mare parte a nobilimii de aici îşi are originea în corpul „slujitorilor regali” (servientes regis), apoi, cu timpul, şi în cel al iobagilor castrelor^[6]. În acest sens, nu trebuie pierdut din vedere faptul că în comitatul Alba, în secolul al XIII-lea, exista un domeniu regal vast, cu un aparat administrativ consistent, Alba Iulia fiind şi un centru ecleziastic important, el însuşi cu un aparat capitular dezvoltat^[7] şi cu întinse domenii. Dacă avem în vedere şi faptul că Alba Iulia funcţiona, cel puţin în secolul al XIII-lea, ca un fel de centru regional comitatens, nu departe de cea mai importantă cetate regală din Ardealul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIII-lea, cea de la Deva, atunci este posibil ca şi familia nobiliară de Geoagiu de Sus să-şi aibă originea în categoria „slujitorilor regali” sau în cea a iobagilor de cetate, suficient de numeroşi în această zonă. În acest sens, dispunem de un indiciu indirect, care poate susţine, într-o oarecare măsură, ipoteza de mai sus. Un document din 1266, prin care „regele cel tânăr al Ungariei”, Ştefan, dona oaspeţilor din Cricău (Karako) şi Ighiu (Ygueu) „[…] pământul pustiu, numit Gyvmurd […]”, „[…] un pământ al cetăţii noastre Alba, ce ţine de dreptul nostru de danie […]”, spune izvorul, menţionează, printre cei împuterniciţi cu întărirea semnelor de hotar, pe comitele Paul de Geoagiu şi pe un oarecare Lewe – „iobag al cetăţii Alba”^[8]. E posibil ca cei doi să fi aparţinut, într-un fel sau altul, aceluiaşi mediu funcţionăresc al domeniului regal al cetăţii din Alba Iulia, care le-a permis o relaţie strânsă, concretizată, peste câţiva ani, într-o alianţă matrimonială^[9].

Nobilimea din comitatul Alba, cea aparţinătoare familiei de Geoagiu de Sus în primul rând, şi-a datorat ascensiunea instalării prinţului Ştefan, în 1257, când a ajuns la vârsta majoratului, ca duce al Transilvaniei^[10]. Declanşarea conflictului cu tatăl său, regele Béla IV, începând cu anul 1260^[11], campaniile militare generate de atacul mongol asupra Transilvaniei din anul 1260^[12], războiul civil din regatul maghiar în răstimpul 1261-1265^[13], dar mai ales deţinerea demnităţii regale de către Ştefan V (1270-1272), au constituit tot atâtea prilejuri de puternică afirmare a nobilimii locale. Pe această linie, a doua jumătate a secolului al XIII-lea este apreciată ca cea mai fastă perioadă din istoria Transilvaniei de până atunci^[14]. Amplele donaţii în favoarea nobilimii locale^[15], în tradiţia bunicului său, regele Andrei II^[16], pe care o atrage de partea sa, o propulsează în funcţii şi o contrapune vechii aristocraţii maghiare regaliste (cu o viziune centralistă şi monopolistă), generozitatea sa şi spiritul cavaleresc l-au făcut pe „regele tânăr al Ungariei, duce al Transilvaniei şi domn al cumanilor”^[17] foarte apreciat de către nobilimea ardeleană. Campaniile militare contra oştilor regale potrivnice, ce au culminat cu cele din 1264-1265, au constituit un excelent prilej, pentru nobilii fideli (printre aceştia numărându-se şi reprezentanţi ai familiei de Geoagiu de Sus), de afirmare şi ascensiune politică şi socială.

Trebuie menţionat, de asemenea, că familia nobiliară de Geoagiu de Sus îşi datorează ascensiunea socială nu numai donaţiilor regale şi achiziţiilor personale – prin cumpărare, moştenire sau alianţe matrimoniale –, ci şi unor modalităţi de acumulare abuzive sau la limita legii, fenomen posibil în epocă, în condiţiile dispariţiei sau refugierii unui mare număr de proprietari, al distrugerii şi pierderii dovezilor referitoare la drepturile de proprietate, dar şi pe fondul unei crize de autoritate a instituţiilor statului. Unele revendicări de domenii şi dispute cu capitlul de Alba Iulia le întâlnim încă din secolul al XIII-lea^[18], pentru ca în secolul următor să înregistrăm mai multe procese pe care familia de Geoagiu de Sus le avea pe rol în legătură cu unele domenii^[19].

Prima menţiune sigură despre familia nobiliară de Geoagiu de Sus o avem din anul 1264. Este vorba despre o donaţie a „regelui cel tânăr al Ungariei”, Ştefan, în care se arată: „Dăm de ştire aşadar tuturor prin cele de faţă că, luând aminte la credinţa şi slujbele pe care ni le-a adus cu credinţă şi supunere iubitul şi credinciosul nostru, comitele Andrei de Geoagiu de Sus (Gyog), în nenumărate prilejuri vărsându-şi sângele în lupta împotriva tătarilor şi veghind la hotare, întru răsplătirea slujbelor sale, vrând noi să-i aducem o mulţumire, i-am dat, i-am dăruit şi i-am lăsat din plinătatea milostivirii noastre numitului comite Andrei şi prin el moştenitorilor săi nişte pământuri anume: Germand (Meşcreac), Polcholka (Peţelca) şi Cupud (Căpud), aşezate lângă Mureş, adică pământuri ale cetăţii noastre Alba Transilvaniei, scutindu-le şi scoţându-le în întregime de sub dreptul de judecată al acestei cetăţi, cu toate folosinţele şi cele ce ţin de ele, între hotarele şi marginile lor, aşa cum au fost hotărnicite şi stăpânite de primii lor stăpâni […]”^[20].

Ce rezultă din textul documentului? În primul rând, faptul că Andrei avea deja statutul de nobil, fiind deţinătorul unui domeniu, Geoagiu de Sus. Când şi în ce împrejurări a dobândit el sau înaintaşii săi acest domeniu, nu ştim. E posibil ca cineva din familia sa să fi dobândit cu mai multă vreme în urmă un alt domeniu, în apropierea Albei Iulia, care să le fi adus şi statutul nobiliar, cel puţin aşa reiese dintr-un document din anul 1289. În acel an, regele Ladislau IV, în urma solicitării din partea nobililor Nicolae şi Andrei, fiii lui Andrei de Geoagiu de Sus (Gyog), a înapoiat acestora „[…] un pământ numit Gomord aflător lângă râul Mureş, ce fusese dăruit oaspeţilor din Cricău de către prea iubitul nostru părinte, regele Ştefan, şi despre care spun că a fost şi este ‹pământul› de moştenire al înaintaşilor lor, dar că pe vremuri li s-a luat”^[21]. Conform textului documentului, regele Ladislau IV confirmă că „[…] numita moşie a fost din vechime ‹pământ› de moştenire al strămoşilor comiţilor Nicolae şi Andrei […]”^[22]. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci rezultă că cel puţin în vremea regelui Béla IV să se fi produs înnobilarea primului reprezentant al acestei familii, dar care, între timp, pierzând sau înstrăinând respectivul domeniu, să fi primit sau să fi rămas cu domeniul din Geoagiu de Sus.

În al doilea rând, se desprinde din textul documentului din anul 1264 faptul că Andrei de Geoagiu de Sus avea titlul de „comite”. Să fii fost la acea dată Andrei comite de Alba? În principiu, nu, căci demnitatea era deţinută, conform uzanţelor vremii, de vicevoievodul Transilvaniei, cel puţin aşa susţin unii autori^[23]. Atunci? Nu ne rămâne decât să acceptăm cel puţin una din următoarele variante: fie că Andrei deţinea demnitatea de comite curial (curialis comes)^[24], ceea ce ar justifica, într-un fel, titlul de „comite” din document, fie că era deja stăpânul unei cetăţi comitatense nobiliare, fapt ce i-ar fi permis, conform uzanţelor vremii, să poarte titlul de comite^[25]. În acest al doilea caz, înseamnă că familia acestuia era deja, în 1264, în posesia unei cetăţi, posibil tocmai aceea situată la marginea localităţii Geoagiu de Sus.

În al treilea rând, din documentul acesta rezultă faptul că Andrei a primit trei domenii dintr-o dată, lucru foarte important, care demonstrează relaţia strânsă dintre el şi tânărul duce al Transilvaniei, Ştefan. Mai mult ca sigur că Andrei de Geoagiu de Sus a fost alături de ducele Ştefan în acţiunile militare contra mongolilor ce invadaseră Transilvania în a doua jumătate a anului 1260, prilej cu care s-a evidenţiat în mod deosebit. Serviciul militar cu devotament în slujba monarhului, ori de câte ori situaţia a impus acest lucru, acesta a fost motivul donaţiei din anul 1264, spune explicit documentul amintit. Era doar începutul unei excelente relaţii între membrii acestei familii nobiliare ardelene şi „regele cel tânăr” al Ungariei, Ştefan.

În al patrulea rând, documentul pune în evidenţă faptul că „pământurile” donate ţineau de domeniul regal de Alba la momentul donaţiei, dar că au avut cândva stăpâni, că erau exploatate de mai multă vreme, deci erau locuite, şi că erau bine hotărnicite. Cum au rămas aceste domenii fără stăpânii lor iniţiali, nu ştim. Fiind lângă Mureş, pe malul stâng al râului (în apropierea Teiuşului de azi), deci într-un loc deschis, e posibil să fii fost devastate de invazia mongolă din anii 1241-1242, cum, de asemenea, e posibil ca stăpânii lor să fii dispărut cu acelaşi prilej sau după aceea^[26]. Ceea ce este mai important, pornind de la această danie, este faptul că, începând de acum, în mod treptat, dar într-o perioadă scurtă de timp, familia de Geoagiu de Sus va acumula multiple domenii învecinate, prin care va închide un cerc, care porneşte din Geoagiu de Sus, coboară la Teiuş, trece Mureşul şi ajunge, peste dealuri, până dincolo de Blaj, la Pănade, se îndreaptă spre nord şi vest, coborând în preajma Aiudului, pentru a se închide, prin dreapta Mureşului, în Geoagiu de Sus. Cum vom vedea, acest lucru înseamnă cel puţin 11 domenii, despre care avem informaţii certe că au aparţinut familiei în secolul al XIII-lea.

A doua menţiune despre familia nobiliară de Geoagiu de Sus datează din anul 1266. Este vorba despre un act de donaţie al „regelui cel tânăr”, Ştefan, către oaspeţii din Cricău (Karako) şi Ighiu (Ygueu), prin care acesta le transfera în proprietate „[…] pământul pustiu, numit Gyvmurd […]”, „[…] un pământ al cetăţii noastre Alba, ce ţine de dreptul nostru de danie”^[27]. Întărirea semnelor de hotar, se arată în document, le-au făcut „[…] comitele Paul, fratele lui Andrei, comite de Geoagiu, şi Lewe, iobag al cetăţii Alba […]”^[28]. Faptul care interesează aici este menţiunea cu privire la un al doilea membru al familiei nobiliare de Geoagiu de Sus, Paul, având şi el titlul de „comite”. Despre acest personaj nu ştim, din documentele secolului al XIII-lea, prea multe lucruri. Cea mai plauzibilă ipoteză cu privire la titlul să de „comite” ar fi aceea că Paul deţinea sau că deţinuse mai înainte o funcţie de comandă militară în una din cetăţile din zonă, cel mai probabil în cea de la Alba Iulia. Spunem acest lucru având în vedere şi faptul că documentele nu amintesc nimic cu privire la domeniile acestuia, ceea ce ne îngăduie să apreciem că Paul avea un statut social nobiliar inferior fratelui său Andrei. Doar un document din 1272 mai consemnează numele lui Paul; este vorba de o danie, din domeniul regal Alba, făcută de regele Ungariei Ştefan V lui Samson (Sampson), fiul lui „Paul de Geoagiu (Goygh)”, pentru credincioase şi vrednice slujbe. Donaţia vizează pământul Zwkmand, apreciat ca situându-se astăzi în zona localităţii Beţa din judeţul Alba, „[…] pământ care a fost al unui om cu numele Beche, mort fără moştenitor, pe atunci pustiu şi lipsit de locuitori […]”^[29]. Faptul că actul regal îl numeşte pe Paul „de Geoagiu (Goygh)” dovedeşte că acesta deţinea parte din domeniul familial Geoagiu de Sus şi că acest domeniu era apreciat la acea vreme ca fiind cel mai important, chiar definitoriu, pentru întreaga familie nobiliară.

Familia nobiliară de Geoagiu de Sus cuprindea şi alţi membri, în afara celor doi fraţi amintiţi mai înainte, Andrei şi Paul. Din documente mai târzii aflăm de un anume „Eth din Geoagiu de Sus (Gyhgo superior)”, fără ca documentele să arate gradul de rudenie dintre acesta^[30], Andrei şi Paul. Cu certitudine nu erau fraţi, căci documentele ar fi menţionat acest lucru, aşa cum au făcut-o de fiecare dată când i-au amintit pe Andrei şi Paul de Geoagiu de Sus. Documentele ne arată că Eth avea doi copii: un fiu, Matei (ginerele lui Lewe, pe care l-am menţionat anterior), amintit în documente începând cu anul 1274^[31], şi o fiică, Osana, pomenită într-un document din anul 1292^[32].

Personajul central al familiei nobiliare de Geoagiu de Sus este comitele Andrei. O a treia menţiune despre acesta datează din anii 1268-1270. Într-un document din această perioadă se arată că „regele cel tânăr” al Ungariei, Ştefan, „[…] a dăruit şi a hărăzit comitelui Andrei de Geoagiu de Sus (Gyogh) şi urmaşilor săi, spre a-l stăpâni în veci, ‹pământul› numit Kend^[33], aşezat lângă Mureş, ‹care fusese› al clericului Iob, mort fără a lăsa vreo rudă de sânge, aflător lângă pământul zis Tynod^[34] al comitelui Andrei”^[35]. Documentul nu precizează motivul pentru care Ştefan a făcut această danie în folosul comitelui Andrei. Este foarte probabil ca acest lucru să fi avut ca temei participarea lui Andrei de Geoagiu de Sus, alături de „regele tânăr”, în confruntarea acestuia din urmă cu oştile tatălui său, Béla IV, trimise contra sa, în Ardeal, în 1264-1265. Acest lucru este susţinut de un alt document al lui Ştefan, din 1269, deci contemporan cu cel de mai înainte, prin care „regele cel tânăr” îl răsplătea din nou pe comitele Andrei. Iată ce spune documentul: „[…] luând în seamă faptele credincioase şi slujbele iubitului şi credinciosului nostru comite Andrei de Geoagiu de Sus (Gyog), pe care cu credinţă şi supunere ni le-a făcut nouă şi regatului nostru din timpurile tinereţii sale, […] îndeosebi luând în seamă slujbele acelea vrednice de laudă, pe care ni le-a făcut în timpul prigonirii şi nenorocirii noastre, părăsindu-şi toate bunurile sale şi alăturându-se nouă şi intrând cu noi între zidurile cetăţii Codlea (Feketeholm)^[36], […] i-am dăruit şi i-am lăsat numitului comite Andrei şi prin el moştenitorilor şi urmaşilor moştenitorilor lui, pe vecie şi nestrămutat, pământul numit Ratka^[37] al lui Ilie şi Pousa, care au murit fără moştenitori […]”^[38].

Aşadar, pe la 1270, comitele Andrei era un nobil puternic, stăpân peste un domeniu de nivel mediu ca întindere, dar foarte compact şi, ca atare, uşor de administrat, în plină ascensiune politică, în floare vârstei, cu urmaşi în linie masculină, Andrei şi Nicolae, capabili să ducă mai departe proiectele părintelui lor. Cum rezultă şi din acest document, comitele Andrei s-a situat de la bun început de partea ducelui Ştefan şi i-a rămas fidel acestuia până la sfârşitul domniei. Cum am văzut, pentru loialitatea sa şi ajutorul militar acordat, regele Ştefan V l-a recompensat cu întinse domenii.

Pe la 1274, Paul şi Andrei de Geoagiu de Sus erau încă foarte activi, înscriindu-se între nobilii de frunte ai comitatului Alba. Cu noul rege al Ungariei, Ladislau IV, cei doi erau în relaţii bune. Pe fondul declanşării confruntării pentru putere în Regatul Ungariei, la moartea regelui Ştefan V, Andrei şi Paul de Geoagiu de Sus s-au situat de la început de partea lui Ladislau IV, alăturându-se partidei acestuia condusă de episcopul de Alba, Petru, şi Matei Csák^[39]. Într-un document din 25 iunie 1274, Paul, „comite de Geoagiu de Sus (Gyogh), fratele comitelui Andrei”, este procurator într-un proces al văduvei lui Urban şi fiului acestuia, Mihail, contra lui Petru – fiul lui Petru Magnus din Miraslău^[40]. În acelaşi an, într-un document al regelui Ladislau IV, din 22 august, comitele Andrei de Geoagiu de Sus era împuternicit cu punerea în posesie a arhidiaconului Ders, a magistrului Nicolae şi a fraţilor săi asupra pământului Straja (Euryghaz), transferat de rege din domeniul regal Alba^[41].

În anul 1280, comitele Andrei – capul familiei nobiliare de Geoagiu de Sus – nu mai trăia. Într-un document emis de regele Ladislau IV, prin care întărea fiilor lui Andrei de Geoagiu de Sus, Andrei şi Nicolae, posesia asupra pământului Kend, confirmând astfel dania tatălui său, regele Ştefan V, din 1268-1270, se arată că Andrei fusese omorât de „cruzimea saşilor”^[42], posibil cu prilejul atacului saşilor asupra Albei Iulia din 1277. Nu mai trăia nici Eth, ruda comitelui Andrei. Într-un act de vânzare din 1280, Matei era numit „fiul răposatului Eth din Geoagiu de Sus (Gyhgo superior)”^[43]. La 1282, comitele Paul de Geoagiu de Sus nu mai este nici el pomenit ca parte în actele care privesc familia, locul său fiind luat de către fiul său, Samson. O nouă generaţie din familia de Geoagiu de Sus preia frâiele acesteia.

Prima informaţie despre această nouă generaţia a familiei nobiliare provine din anul 1282. Este vorba despre un document, întărit de vicevoievodul Transilvaniei, Nicolae^[44], prin care se delimita domeniul Gârbova (azi, Gârbova de jos, Gârboviţa şi Gârbova de Sus, aparţinând de oraşul Aiud, judeţul Alba), domeniu aparţinând capitlului de Alba Iulia, de domeniul aparţinând familiei de Geoagiu de Sus, situat la sudul domeniului Gârbova (Vrbo)^[45]. Documentul amintit^[46], întărit de regele Ladislau IV la 27 mai 1285, la Alba Iulia^[47], îi aminteşte pe Samson, fiul lui Pavel [Paul – n. n.] de Geoagiu, Nicolae şi Andrei, fii lui Andrei de Geoagiu de Sus, pe comitele Petru şi pe „ […] alte rude ale lor din Geoagiu de Sus (Gyong) […]”, fără ca numele acestor rude să fie amintite. Singura neclaritate ce derivă de aici, cu referire la membrii familiei de Geoagiu de Sus, este în legătură cu acest „comite Petru”, ca aparţinând familiei nobiliare. Cine este „comitele Petru”, nu ştim cu exactitate. Aşezarea sa în fruntea listei membrilor familiei, purtând şi titlul de „comite”, cu atât mai mult cu cât este vorba de un document juridic, poate sugera faptul că Petru făcea parte, ca ultim reprezentant în viaţă, din generaţia mai veche a familiei de Geoagiu de Sus. Faptul că nu a fost pomenit până acum în documentele care vorbesc despre familia de Geoagiu de Sus, dar nici în cele de după 1282, adânceşte enigma cu privire la originea şi statutul său în cadrul familiei.

Din noua generaţie a familiei, ascensiunea cea mai spectaculoasă a avut-o Andrei (II) de Geoagiu de Sus. Cum am văzut mai înainte, în anul 1289 regele Ladislau IV le înapoia acestuia şi fratelui său un pământ mai vechi al familiei, Gomord^[48]. În anul următor, Andrei, împreună cu fratele său Nicolae, cumpără pământul Pănade (Panad), pe Târnava Mică, în apropiere de Blaj, „[…] de la Ioan banul, fiul lui Magnus”^[49]. Din acelaşi document rezultă că cei doi mai aveau în vecinătatea domeniului Pănade pământul Panka, la vest, şi pământul numit Merkokuaya (Ocnişoara), la nord-vest, continuând astfel opera tatălui lor de dezvoltare a domeniului familial. Avându-se în vedere dimensiunile domeniului pe care îl poseda, se susţine ipoteza că familia de Geoagiu de Sus făcea parte din primele zece familii nobiliare din Ardeal la sfârşitul secolului al XIII-lea^[50].

Andrei (II) de Geoagiu de Sus a avut cea mai spectaculoasă ascensiune politică dintre toţi membrii familiei sale de până atunci. În anul 1290, Andrei (II) de Geoagiu de Sus este amintit ca vicevoievod al Transilvaniei, funcţie pe care o deţinea până în 1292. Ascensiunea sa se datora relaţiilor foarte bune cu partida regelui Ladislau IV, ca exponent al nobililor „regalişti” din Ardeal^[51].

Venirea pe tronul Ungariei a lui Andrei III, după asasinarea lui Ladislau IV în iulie 1290^[52], a reaprins disputa pentru controlul Transilvaniei între două familii importante – Borşa şi Kán. În general, familia de Geoagiu de Sus s-a ţinut de o parte în acest conflict pentru putere, nefiind în graţiile nici ale familiei Borşa, nici ale familiei Kán, dar nu a adoptat nici o poziţie de adversitate faţă de acestea. Chiar dacă nu au mai deţinut funcţii politice importante în guvernarea Transilvaniei, la nivelul comitatului Alba nu avea cum să se facă abstracţie de puterea lor. Importantul lor domeniu din acest comitat, pe care au reuşit să-l conserve în acele vremuri tulburi de la cumpăna secolelor^[53], le-a asigurat un loc de frunte în comitatul Alba, chiar dacă reprezentanţii familiei nu mai apar, în mod individual, în documentele ultimilor ani ai secolului al XIII-lea^[54].

Nu vor trece decât câţiva ani şi documentele începutului de secol XIV îi aduc în prim planul vieţii sociale locale pe noii reprezentanţi ai familiei nobiliare de Geoagiu de Sus: Ştefan, fiul comitelui Samson de Geoagiu, Nicolae (II), fiul lui Nicolae de Geoagiu, Andrei (III), Elisabeta, Luca, Ştefan şi Ladislau, fiii lui Andrei (II) de Geoagiu.

Primul despre care aflăm informaţii la începutul secolului al XIV-lea este Ştefan, fiul lui Samson de Geoagiu de Sus. Informaţiile despre magistrul Ştefan sunt cuprinse într-un document al voievodului Transilvaniei, Ladislau, emis la Deva la 16 octombrie 1303^[55]. Conform documentului, magistrul Ştefan se afla într-un litigiu mai vechi, început pe vremea voievodului Roland Borşa (1288-1294), cu unchii săi, fraţii Andrei (II) şi Nicolae de Geoagiu de Sus (Dyog, Gyog), disputându-şi o parte din satul Teiuş (Tyvis). Cum cei doi fraţi nu au adus în termenul stabilit nici un act, prin care să dovedească faptul că nepotul lor Ştefan nu avea vreun drept asupra satului Teiuş, voievodul Ladislau (II) Kán (1294-1315) a dispus ca magistrul Ştefan să fie pus în posesia treimii cuvenite din satul Teiuş^[56], pe care, nu încape îndoială, o moştenise de la tatăl său.

Datele cuprinse în documentul mai sus pomenit sunt ilustrative, mai ales din perspectiva evoluţiei relaţiilor dintre membrii familiei de Geoagiu de Sus în secolul al XIV-lea. Prin chemarea la judecata voievodului a unchilor săi, tânărul magistru Ştefan deschidea seria unor dispute în interiorul familiei pe seama unor posesiuni funciare cu titlul de moştenire, dispute care aveau să şubrezească forţa socială şi politică a familiei de Geoagiu de Sus în deceniile următoare. În fapt, o dată cu încetarea din viaţă a lui Andrei (II), fostul vicevoievod, familia de Geoagiu de Sus nu va mai avea un lider autentic, în măsură să ducă mai departe numele şi prestigiul regional al acesteia.

Declanşarea războiului civil din Ungaria, legată de voinţa noului rege, Carol Robert de Anjou, de a-şi impune autoritatea asupra întregului regat, dar şi de opoziţia unei părţi a aristocraţiei maghiare faţă de noul suzeran, va influenţa destinul multor familii nobiliare din Transilvania, mai ales că voievodul provinciei, Ladislau (II) Kán, s-a numărat printre cei mai redutabili adversari ai regelui^[57]. În acest context, e posibil ca reprezentanţii familiei de Geoagiu de Sus să nu fi fost implicaţi în mod direct în confruntarea dintre noul rege şi voievodul Transilvaniei, iar dacă şi-au depăşit uneori poziţia neutră, să fii manifestat, pe plan local, o atitudine de sprijinire a partidei regale. Nu avem prea multe indicii, care să lămurească poziţia politică şi evoluţia socială a nobililor de Geoagiu de Sus în aceste prime decenii ale secolului al XIV-lea, documentele cancelariei regale fiind foarte sărace în informaţii.

Prima menţiune din veacul al XIV-lea despre un reprezentant al nobilimii de Geoagiu de Sus o avem din anul 1319 (!?), o a doua înregistrându-se abia peste aproximativ un deceniu, în 1328. În primul caz, este vorba de un act emis în Transilvania, la 28 februarie, în care este pomenit şi comitele Grigore de Geoagiu (Gyog). Ca jude al nobililor din comitatul Alba, acesta se alătura vicevoievodului Nicolae Vásári şi judelui nobiliar Ştefan de Sâncraiu (de Sancto Rege) într-un demers pe lângă capitlul de Alba Iulia, pentru a i se elibera nobilului Herbord un act de stăpânire asupra unei părţi din moşia Veza (Weze)^[58]. În al doilea caz, este vorba despre un act regal, datat 26 septembrie 1328. Era o a doua scrisoare – redactată de magistrul Andrei, prepozitul de Alba Iulia şi vicecancelar al curţii regale – prin care regele Carol I al Ungariei întărea posesia familiei de Geoagiu asupra moşiilor Teiuş, Beţa, Stremţ şi Heria^[59]. Să fie actul regal o recunoaştere a atitudinii nobililor de Geoagiu de Sus din anii războiului civil? E posibil.

Ultimul an al domniei lui Carol I înregistrează alte două menţiuni despre familia de Geoagiu de Sus. În prima, cuprinsă într-un act emis de capitlul de Alba Iulia, la 8 februarie 1340, aflăm despre nobila doamnă Elisabeta, „văduva răposatului Ştefan, fiul lui Samson, nobil de Geoagiu de Sus (Gyog superior)”, care a pus în libertate patru roabe şi un rob, pe care îi moştenise^[60]. În a doua, de această dată fiind vorba de un act regal din 17 iunie 1340, aflăm despre faptul că nobilii din Geoagiu de Sus (Gyogh), in corpore, împreună cu reprezentanţii capitlului de Alba Iulia şi „alţi oameni nestăpâniţi”, se împotriveau exercitării dreptului de proprietate asupra moşiei Zemmyklos, din comitatul Alba, de către un oarecare Ladislau – un subaltern apropiat al comitelui secuilor^[61]. Cum punerea în posesie fusese făcută de însuşi regele Carol I, actul din 17 iunie poruncea voievodului Toma şi vicevoievodului Petru să intervină direct, pentru a-i garanta lui Ladislau dreptul de proprietate asupra moşiei sale.

Nu ştim cine era această „nobilă doamnă” Elisabeta, soţia magistrului Ştefan, însă trebuie să fi fost din neam bun, căci se bucura de mare trecere pe lângă autorităţile capitulare albaiuliene, de vreme ce acestea au răspuns prompt cererii verbale a acesteia de a-i trimite un împuternicit, în faţa căruia să facă mărturisirea eliberării din robie a câtorva supuşi. Documentul amintit ne face cunoscut faptul că Elisabeta era grav bolnavă „la trup” şi că soţul său, nobilul magistru Ştefan, murise cu ceva vreme în urmă. Se pare că nu au avut copii, documentele din deceniile următoare nu menţionează nimic despre vreun urmaş al lor, ceea ce ne face să susţinem că această ramură a familiei de Geoagiu de Sus s-a stins spre mijlocul secolului al XIV-lea.

Cât despre ceilalţi nobili din familia de Geoagiu de Sus, ei sunt foarte activi în această vreme: sunt pomeniţi în diverse documente de hotărnicie^[62], în procese şi în viaţa juridică şi politică a comitatului Alba. Date interesante despre membrii familiei de Geoagiu de Sus şi relaţiile dintre ei aflăm dintr-un document din anul 1346 al capitlului de Alba Iulia^[63]. Potrivit documentului, în faţa capitlului de Alba Iulia s-a înfăţişat Ştefan, împuternicit de mama sa, Elisabeta, să solicite constituirea unui complet de martori, în faţa căruia aceasta să poată să dispună în nume personal. Elisabeta, văduva lui Toma, fiul lui Ambrozie, fiică a răposatului vicevoievod Andrei (II), consimte, în faţa completului de martori, format din reprezentanţii capitlului din Alba Iulia (Toma, preotul bisericii din Teiuş/Spinis, şi Ioan, preotul bisericii din Fahyd), preotul paroh din Geoagiu de Sus, Andrei, comitele Nicolae (fiul lui Nicolae, nobil tot de Geoagiu de Sus, spune documentul) împreună cu soţia sa, să-i absolve pe fraţii săi – Ştefan, Luca (Lucasius), Andrei şi Ladislau (fiii zisului vicevoievod Andrei, spune documentul) – de datoria de 50 de mărci de argint. Elisabeta se judecase mai multă vreme în faţa capitlului de Alba Iulia cu fraţii săi pentru unele lucruri ale sale, pe care le moştenise. Acum, bolnavă fiind, consimte să-i dezlege pe fraţii săi de cele 50 de mărci – contravaloarea bunurilor moştenite^[64].

Iată, aşadar, că spre mijlocul secolului al XIV-lea, destinele familiei nobiliare de Geoagiu de Sus erau preluate, treptat, de a treia generaţie a acesteia. În conformitate cu tradiţia nobiliară maghiară, pământul moştenit de la străbunul comun era posedat în indiviziune până la generaţia a doua sau a treia de către urmaşii direcţi în linie masculină. „Împărţirea moşiei” de către moştenitorii din generaţia a doua sau a treia se făcea în aşa fel ca fiecare „ramură” (linea) a frăţiei, adică fiecare fiu, respectiv nepot/strănepot al străbunului, să primească parte egală din pământul strămoşesc. Din acest moment, „familia” originară se destrăma, fiecare formându-şi propria familie, în care regulile amintite se repetau^[65]. Un astfel de fenomen a cuprins, cum vom vedea, în mod inevitabil, şi familia nobiliară de Geoagiu de Sus.

De această dată, însă, lucrurile devin mai complicate, dacă avem în vedere măsurile adoptate pe această linie de noul rege al Ungariei, Ludovic I. Potrivit decretului regal din 1351, nobilii „autentici” (veri) ai regatului urmau să se bucure toţi de „una şi aceeaşi libertate” („sub una et eademque nobilitate gratulentur”)^[66]. Acest lucru, susţine istoricul Pál Engel, „a unificat definitiv şi pe plan general diferitele privilegii nobiliare locale, legate de origini şi înţelesuri diferite, încheind formal şi după multe decenii, procesul de unificare a clasei nobiliare”^[67], pe de o parte. Pe de altă parte, confirmarea hrisovului libertăţii (Bula de Aur) regelui Andrei II^[68], din 1222, căci, în ultimă instanţă, aceasta a fost semnificaţia actului regal din 1351, venea să consfinţească un proces început cu mai bine de un secol înainte şi definitivat, în aspectele sale esenţiale, în timpul guvernării regelui Carol I. Până la începutul secolului al XIV-lea se ajunsese ca neamurile de comiţi, slujitorii regali şi „iobagii castrelor” (sau urmaşii lor) să fie consideraţi, în mod egal, nobili. Nu mai rămânea decât ca acest fapt să fie confirmat printr-un act regal, care să exprime, măcar la nivel teoretic, egalitatea juridică a clasei nobiliare din provincii cu cea din patria mamă. Numai că atunci când a reconfirmat Bula de Aur, regele Ludovic I a omis din ea tocmai paragraful referitor la problema moştenirii domeniilor ai căror nobili nu aveau urmaşi direcţi, interzicând nobililor fără copii să decidă asupra destinului averii în spiritul practicii tradiţionale^[69].

Pe lângă aspectele mai sus menţionate, trebuie amintite şi măsurile juridice luate de Ludovic I de subminare a prestigiului autorităţilor comitatense: de exemplu, retragerea dreptului comitelui de a uza de pecete autentică şi distribuirea privilegiului numit jus gladi. Aceste acţiuni regale au determinat o degradare evidentă a statutului politic şi social al nobilimii provinciale în raport cu nobilimea de curte, fenomen pe care l-a cunoscut şi clasa nobiliară din Transilvania, mai ales cea din comitate.

Revenind la cazul nostru, la mijlocul secolului al XIV-lea, descendenţii familiei nobiliare de Geoagiu de Sus sunt departe de a se mai manifesta ca o familie. Bărbaţii acestei generaţii se afirmă, din ce în ce mai mult, în mod independent faţă de rudele lor coborâtoare din vechea familie, îşi dispută drepturile de moştenire, pe care şi le apără cu multă tenacitate. La rândul lor, unele dintre femeile descendente din această familie sunt foarte active. Profitând de noile reglementări regale, le întâlnim în diverse procese, prin care îşi revendicau „sfertul” sau alte bunuri cuvenite ca moştenire paternă sau maternă. Numele a noi membrii descendenţi ai familiei de Geoagiu de Sus apar acum pomenite în documentele vremii, pentru unii dintre aceştia fiind aproape imposibilă stabilirea filiaţiei. Să urmărim faptele.

La mijlocul secolului, foarte activi sunt încă descendenţii din generaţia a treia ai comitelui Andrei, întemeietorul familiei. Concomitent, câţiva bărbaţi din generaţia a patra a familiei intră în scenă, fiind din ce în ce mai implicaţi în viaţa politică şi socială locală. Un prim personaj, despre care aflăm acum cele dintâi informaţii, este Grigore de Stremţ (Diod), un descendent al vechii familii de Geoagiu de Sus, desprins de acesta şi întemeietor al alteia, pe o parte a vechii moşii familiale, la Stremţ, în vecinătatea Geoagiului de Sus. Informaţiile despre Grigore de Stremţ la aflăm din două documente de la începutul anului 1349, unul al vicevoievodului Transilvaniei, Petru, din 15 ianuarie^[70], celălalt al Capitlului din Oradea, de la începutul lunii februarie^[71]. Este vorba despre faptul că acest Grigore, fiul lui Ştefan, îl împuternicea pe unchiul său, Mihail de Stremţ, fiul lui Grigore, să-l reprezinte în faţa capitlului din Oradea pentru o danie ce urma să o facă bisericii Transilvaniei, în eventualitatea în care Grigore sau Mihail nu ar fi avut urmaşi^[72]. Deocamdată, atât se cunoaşte despre acest personaj, Grigore de Stremţ.

Cam în aceeaşi vreme, documentele ne semnalează, în continuare, numele lui Nicolae (II), fiul comitelui Nicolae de Geoagiu de Sus, dar şi pe Ştefan, Luca, Andrei (III) şi Ladislau, verii săi primari, fiii fostului vicevoievod Andrei (II)^[73]. Alături de aceştia, documentele încep să pomenească tot mai mulţi descendenţi colaterali ai familiei de Geoagiu de Sus, dar şi pe reprezentanţii noii generaţii ai acesteia.

O descriere mai amplă a situaţiei familiei o găsim într-un document din 14 decembrie 1356, emis de capitlul din Alba Iulia, vizând o problemă succesorală. În faţa trimişilor capitlului, şi anume preotul bisericii din Fahid (Ffahyd), Ladislau, şi preotul bisericii din Teiuş, se arată în document, „magistrul Nicolae zis Borw, Ladislau şi Ştefan, fiii răposatului Andrei vicevoievodul, precum şi fiii lui Andrei şi Luca, fiii sus-zisului Andrei vicevoievodul, trebuiau, potrivit hotărârii noastre judecătoreşti, să mulţumească pe nobilii bărbaţi Nicolae, fiul lui Nicolae, şi Petru, fiul lui Iacob de Grind (Gerend), cu privire la a patra parte ‹cuvenită› ca fiică doamnei numite Elisabeta, adică mama răposatului comite Nicolae, bunicul acestor Nicolae şi Petru de Grind (Gerend), ce li se cade şi li se cuvine lor prin dreptul firesc din toate moşiile şi părţile de moşie ale răposatului Ladislau, fiul lui Ştefan, fiul lui Solomon”^[74]. Fapta s-a petrecut, Petru şi Nicolae primind de la rudele lor chemate în proces contravaloarea „sfertului” cuvenit, şi nume 70 de mărci, parte în bani, parte în lucruri.

Un caz similar, de dispută pentru moştenire între urmaşii vechii familii nobiliare de Geoagiu de Sus, întâlnim la 1365. De această dată este nevoie de intervenţia regelui pentru a lămuri lucrurile, căci era vorba de o moştenire/revendicare în linie feminină. Cazul este interesant, cu atât mai mult cu cât avem dovada aplicării, de această dată asupra unei situaţii din Transilvania şi cu referire la o familie nobiliară modestă, ceea ce reprezintă un lucru foarte rar întâlnit, a practicii juridice intitulată „prefacerea fiicei în fiu” (prefectio in filium). Această dispoziţie juridică, susţine istoricul Pál Engel, apăruse pe vreme regelui Carol I, ca excepţie şi cu referire la nobilimea de curte^[75]. Sub Ludovic I, a devenit obişnuită. Conform acestei practici noi, pe fata care nu avea fraţi, regele, „uzând de puterea sa deplină”, o declara băiat, adică o investea cu drept de moştenire, ca şi când s-ar fi născut băiat. Aceasta, susţine autorul, se făcea, de obicei, la cerea logodnicului fetei, care vroia să obţină, pentru el şi urmaşii săi de sex masculin, averea soţiei sale.

Aşadar, la 20 aprilie 1365, regele Ungariei se adresa capitlului de Alba Iulia cu următoarea scrisoare: „Deoarece noi pe nobila copilă Ecaterina, fiica răposatului magistru Ştefan, fiul lui Andrei de Geoagiu de Sus (Gÿog), odinioară vicevoievod al Transilvaniei, logodită cu magistru Blasiu, fiul lui Nicolae zis Aprod de Solmuş [Şiomuş – n. n.], am făcut-o moştenitoare adevărată ca şi pe urmaş de parte bărbătească, în toate moşiile şi bucăţile de moşie părinteşti, pe care le are în sus-zisul Geoagiu de Sus şi Teiuş (Tÿuis) şi cu cele ce ţin de aceste ‹moşii› oriunde s-ar afla în regatul nostru, […] dacă unele se află la Ladislau, fiul răposatului Andrei, vicevoievodul Transilvaniei, şi la Ioan, fiul lui Andrei, fiul aceluiaşi Andrei, odinioară vicevoievod, şi la fraţii lor […], să fie aduse înapoi”^[76]. Pentru aceasta, regele cerea capitlului să-şi trimită oameni împuterniciţi, care, împreună cu împuternicitul regelui, Jebel, să ceară lui Ladislau şi Ioan toate actele de proprietate în original, care ar fi contrare actului emis de rege pentru Ecaterina. Porunca suveranului a fost rapid executată, fapt despre care regele era înştiinţat la 29 aprilie^[77].

Dincolo de inedita şi interesanta practică judiciară reflectată, documentele vremii ne arată situaţia tot mai dificilă prin care trecea familia de Geoagiu de Sus. În anul 1367, de exemplu, Ladislau, fiul fostului vicevoievod Andrei (II) de Geoagiu de Sus, se afla în proces, împreună cu nepoţii săi de frate – Ioan, Emeric, Toma şi Andrei, fiii lui Andrei (III) de Geoagiu de Sus, şi Ştefan, fiul lui Luca de Geoagiu de Sus –, cu „nobilele doamne” – soţia magistrului Ilie de Juc (Suk) şi soţia lui Desideriu zis Vos –, posibilele lor rude în linie feminină^[78]. Un document din 13 ianuarie 1368 al capitlului din Alba Iulia ne semnalează o situaţie similară, şi anume că, în urma unui proces ce avusese loc, nobilii de Vălcău (magiştrii Gheorghe, Iacob şi Martin, fiii lui Myske, şi Andrei şi Nicolae, fiii lui Nicolae de Vălcău) şi Nimigea (Ioan, fiul lui Mihail de Nimigea) au dobândit, în detrimentul nobililor de Geoagiu de Sus (Ladislau, fiul lui Andrei II, Ştefan, fiul lui Luca, fiul aceluiaşi Andrei II, şi Ioan, Emeric, Toma şi Andrei, fiii lui Andrei III), pătrimea cuvenită mamelor lor din moşiile răposatului Ladislau, fiul lui Ştefan de Geoagiu de Sus^[79]. Concomitent, Ştefan, fiul lui Luca de Geoagiu de Sus, se afla într-un proces cu magistrul Ladislau de Dăbâca pe seama părţii ce i se cuvenea acestuia din urmă din zestrea şi darurile de nuntă ale răposatei soţii a lui Nicolae (II) de Geoagiu de Sus – sora tatălui său, Nicolae de Dăbâca, fiul fostului ban Mÿkud^[80].

Disputa pe seama moştenirilor nu se oprea aici, continuând în anii următori. Un tablou amplu al extensiunii acestor procese, care implică un număr mare de descendenţi ai familiei de Geoagiu de Sus, aparţinând unor generaţii diferite, este prezent într-un document al capitlului de Alba Iulia din 2 iulie 1370^[81]. Este vorba aici despre o înţelegere, după o perioadă mai lungă de confruntare juridică, între fiii lui Andrei (II), fost vicevoievod şi nobil de Geoagiu, şi surorile lor, privitoare la pătrimea cuvenită fiicei. Iată ce spune actul capitular din 2 iulie: „[…] înfăţişându-se înaintea noastră, pe de o parte magistrul Ladislau, fiul voievodului, arhidiaconul de Dăbâca, pentru nobila doamnă Elena, sora sa, şi Blasiu, fiul lui Nicolae zis Oprod de Şoimuş (Solymus), pentru nobila fată numită Ecaterina, logodnica sa, adică pentru fiicele răposatului magistru Ştefan, fiul lui Andrei, fostul vicevoievod nobil de Geoagiu (Gyog), cu îndestulătoare scrisori de împuternicire, şi, pe de altă parte, magistrul Ioan, fiul lui Andrei, pentru el însuşi, şi pentru Emeric, Toma şi Andrei, fraţii săi […], precum şi Ştefan, fiul lui Luca, el însuşi, iar pentru magistrul Ladislau, fiul aceluiaşi Andrei, vicevoievodul, Ştefan, fiul lui Nicolae de Galda, sluga sa […]”, cu scrisori de împuternicire, au hotărât punerea celor două în drepturile cuvenite^[82]. Documentul arată faptul că cele două fiice ale defunctului Ştefan aveau un oarecare drept şi asupra unei părţi din moşia răposatului magistru Bakouch, fiul lui Nicolae (II) de Geoagiu, zis Buryou, ceea ce, în mod evident, complica şi mai mult lucrurile.

Din partea capitlului de Alba Iulia, presiunile asupra nobililor de Geoagiu de Sus erau şi ele la fel de mari. În 1369, capitlul cere voievodului Transilvaniei să poruncească conventului din Cluj-Mănăştur să trimită un om de mărturie, care, împreună cu cel al voievodului, să hotărnicească moşiile capitlului, Aiud şi Gârbova, dinspre moşiile nobililor de Geoagiu de Sus^[83]. Hotărnicia s-a făcut în timp relativ scurt, nu fără animozităţi, faptul fiind consemnat într-o scrisoare a Conventului din Cluj-Mănăştur către voievodul Transilvaniei, Emeric, din martie/aprilie 1370^[84]. Cu privire la familia de Geoagiu de Sus, documentul ne arată că aceasta a fost reprezentată de „[…] magistrul Ladislau, fiul lui Andrei, împreună cu Ladislau, Mihail şi Dumitru, fiii săi, şi pomenitul Ioan, fiul lui Andrei, şi Ştefan, fiul lui Luca, şi Ladislau, Bartolomeu şi Mihail, fiul lui Mihail, fiul lui ‹…›”, adică aceia care stăpâneau moşiile familiale tradiţionale de pe Valea Geoagiului. Se observă, de asemenea, că sunt prezenţi reprezentanţii a două generaţii din familie: Ladislau, fiul fostului vicevoievod Andrei (II), posibil singurul dintre fraţi încă în viaţă, şi generaţia următoare acestuia, formată din fiii săi (Ladislau, Mihail şi Dumitru), nepoţi de frate (Ioan şi Ştefan) şi descendenţii unor rude colaterale.

În concluzie, documentele sus-menţionate ne arată situaţia tot mai complexă din sânul familiei de Geoagiu de Sus după mijlocul secolului al XIV-lea. Familia se afla deja la a cincea generaţie, descendenţii direcţi şi colaterali ai comitelui Andrei (I), întemeietorul familiei, erau tot mai mulţi, cu propriile familii şi propriile interese. Aproape nimic din solidaritatea primelor două generaţii nu-i mai caracteriza pe strănepoţii şi stră-strănepoţii primului nobil de Geoagiu de Sus, iar şirul nesfârşit de procese măcina şi mai mult vechea familie. Fiii vicevoievodului Andrei (II) şi urmaşii lor direcţi în linie masculină, foarte numeroşi de altfel, nu mai pot păstra la un loc domeniul familial, aşa cum îl lăsase Andrei (I) şi Andrei (II). Divizarea domeniului a însemnat şi divizarea familiei, ceea ce a determinat ca după jumătatea veacului al XIV-lea rolul nobililor de Geoagiu de Sus în viaţa politică şi socială a comitatului Alba sau a Transilvaniei să se diminueze substanţial. Într-un context politic şi juridic nou, promovat de regii angevini, multe dintre familiile nobiliare provinciale decădeau treptat, familia nobiliară de Geoagiu de Sus fiind unul dintre cazurile care s-au aflat în această situaţie.

Octavian  Tătar

Studiu reluat, cu acordul autorului, din Annales Universitatis Apulensis. Series historica, 13, 2009, p. 199-209.