Petru Virgil Diaconescu,
Arheologia habitatului urban târgoviștean. Secolele XIV-XVIII.
Târgoviște,
Edit. Cetatea de Scaun, 2009, 113 p. + 75 tab.
După numărul
de studii care au precedat acest demers (150 articole și șapte
monografii – prezentate ori nu într-o listă cu rândurile brusc
rarefiate pentru a intra între p. 99 și 105), scoaterea unei alte
lucrări, noi, ar fi fost o chestiune de simplă concurență personală.
Conceptele de abordare sunt exprimate adânc la interiorul volumului
și nu la-nceput. Citindu-le, nu putem decât zâmbi la conjugarea
aportului arheologiei medievale cu „intuiția bineînțeles științifică
a unor mari istorici” (p. 64). Invocarea generală a unor deficiențe
de cercetare este valabilă oricând, la începutul unei publicații
proaspete. Dar nici termenul de „istoricist”, aplicat cu tentă
peiorativă (p. 64), nu se numește istoriografie corectabilă. Nu știm
nici cine se face vinovat la Târgoviște de cercetări incomplete,
nepublicate, moarte prematură, dezinteres ori deficiență
profesională. Ca istorici, știm că asemenea culpabilizări vagi nu
vor conduce nicăieri și, în forma tipărită, rămân, din păcate, vorbe
goale care se întorc către cine le exprimă, nu către cine ar fi în
drept să le merite. Recomandăm deci oricui este dispus ori pregătit
să facă critică, să o facă până la capăt, așa cum este normal. Și
pentru că lipsa criticii, ca și cea a rațiunii, naște monștri și
subproduse.
Volumul a
rezultat dintr-o teză de doctorat. O parte din ea nu se vede aici,
iar autorul are inabilitatea de a scrie că are un capitol III pe
care l-a publicat împreună cu alți trei coautori (p. 10). Probabil
că la vremea susținerii tezei, nici un membru al comisiei de analiză
nu a constatat că i s-au prezentat pagini colective.
Ceea ce
frapează la acest volum este ideea cu totul particulară cu care este
abordat habitatul ori ceea ce autorul a reținut ca fiind habitat. De
la început a fost exclusă Curtea Domnească, fără de care Târgoviștea
nu ar fi fost niciodată ce a fost. Pentru că doar datorită ei au
existat acolo mai multe biserici, chiar și catolice, și tot ei i se
datorează și preocuparea pentru fortificare. Oricum, multe
construcții definitorii locului sunt rodul politicii domnești, nu al
comunității de târgovișteni.
Din moment ce
„arhitectura de cult” și, asociată ei, arhitectura mănăstirească
(case, incinte și anexe de mănăstire) este integrată habitatului, ne
mirăm de ce nu au apărut și cimitirele odată cu ea. Pentru că
înhumații sunt cea mai bună dovadă a locuirii, al peregrinării,
refugiului final și asocierii la un anume cult. Dacă într-o biserică
nu se locuiește, de ce ar fi ea oglinda habitatului? Nici măcar
suprafața sa nu este un indiciu direct, ci doar trimiterea către
prosperitatea ctitorilor ei. Dar, asemenea interogații ori asocieri
nu se găsesc în volum. Bisericile nu sunt incluse pentru că ar
lumina oarecum habitatul, ci pur și simplu pentru că stau în calea
arheologului.
Ca metodă,
autorul trece grăbit peste toate detaliile a 50 de puncte
arheologice, înregistrate în răstimp de 30 de ani. Sinteza se
dorește axată doar pe „contribuția personală” a sa. Iarăși o soluție
care nu are ce căuta într-o monografie de sit ori de tip de așezare.
Doar nu se poate ambiționa doar la performanța „Târgoviștea lui P.
V. C.”. În orice caz, cum vom constata, finalitatea este grav
parțială, iar titlul volumului devine prea ambițios și
necorespunzător cuprinsului.
De la prima
întâlnire cu locuințele de lemn, impresia despre slăbiciunea
conceptelor cu care se manevrează devine mai acută. Falia instituită
între locuințe „de tip rural” și cele orășenești este deplin
artificială. Iată declarația de non-identitate: „Trebuie subliniat
că arhitectura de lemn cu planimetria, modul de dispunere în teren
și probabil organizarea interioară a spațiului locuit reprezintă
tiparul viitoarelor locuințe din piatră și cărămidă” (p. 71). În
realitate, nimeni nu ar putea aștepta ca un sit să conțină doar
unele ori altele dintre acele locuințe, presupus a fi ori nu
diferite. Iar dacă un „oraș” este plin de locuințe „de tip rural”,
ori de case de piatră care doar le înlocuiesc pe cele de lemn,
atunci ce fel de așezare ar mai fi ea cu-adevărat? Este un
„oraș-rural”? În adevăr este o artificialitate care este numită doar
de către arheolog oraș, dar deține case aparținătoare de un sat ori
cu anume îmbogățiri care ar merge și la oraș. Pe parcurs se
întrevede însă cum că o parte dintre case chiar au aparținut unor
sate adevărate (Ruși, Lucieni etc.), care ulterior au fost reunite
la Târgoviște. Deci este o mixtură care nu prea deține granițe
conceptuale, iar realitatea vizată istoric nu este altceva decât o
simplă dorință istoriografică, rămasă nedemonstrată. Pentru că a
fost o capitală, pentru că i se spune „oraș” din când în când,
Târgoviștea trebuia demonstrată și arheologic ca fiind numaidecât
altceva decât un sat. Nici că mai contează că rădăcina
toponimului care stă în atenție este „târg”. Acela este pomenit rar
ori nu are nici un fel de identitate. Urbanismul este presupus și
afirmat până la obsesie fără ca detaliile sale să aibă vreodată
consistență corespunzătoare.
Dacă sunt
numite 40 de locuințe orășenești din secolele XIV-XVI, cartea nu
tratează separat decât patru. Cam puțin, pentru un „oraș”. Cititorul
care nu știe locul dâmbovițean are mari probleme cu siglele lor de
identificare. În fiecare perimetru se începe cu cifra 1, care se
adaugă consecvent și debusolant, câte o literă mare. Alte complexe
locative nu au nici un fel de identitate stabilită prin vreo
denumire particulară. Nici o sinteză cartată nu s-a oferit, astfel
încât efortul de a pricepe repartițiile din teren este serios de
trudnic.
Se vede apoi
că desuetul „semibordei” (chiar și „semibordee locuințe”, p. 64) are
drept de cetate în categorisire. O întreagă istoriografie
arheologică îl respinge pentru că nu este decât o făcătură
tehnicistă, dar autorul nostru îl utilizează cu seninătatea celui
care este înafara aceleiași istoriografii. Avem și o casă „prototip”
ori „singura locuință cu certitudine urbană” (locuința 1 B/1976, p.
66, 67), iar în apropierea paginației, celelalte sunt „aproape
contemporane”. Probabil unei neatenții i se datorează afirmația de
felul „cea mai veche locuință cu un singur nivel, depistat la
Târgoviște” (p. 20). Mai departe avem însă prioritatea definită prin
a scrie despre „cea mai veche locuință de orășean din spațiul
românesc propriu-zis cunoscută până acum” (citat după citat, p. 65,
cu repetiție și la p. 66). Să înțelegem că nu s-au mai găsit case
fără etaje de la începuturile locuirii zonei ori că erau cu totul
rare, pe lângă cele cu etaje? Casa unicat nu merita a fi mai serios
glorificată? Locuința 2B este astfel descrisă încât ne lasă să
înțelegem că ar fi avut sobă de cahle în beci. Dacă a fost ridicată
la parter, deasupra beciului, nu ne putem imagina de unde a rezultat
postamentul atât de bine documentat. Pentru că el trebuie să se fi
prăbușit și sfărâmat, de fapt, în beci. Tot acolo ciudățeniile
continuă cu o „galerie de tiraj” care leagă beciul cu un cuptor de
olar! (p. 17). La fel de tranzitată de la parter la beci este și
baza sobei din locuința 1A (Calea Domnească) (p. 20). La o altă
locuință cu beci (Colegiul „Ion Ghica”) avem „o groapă pentru
colectarea apelor provenite din infiltrații” (p. 20). Puțin mai
departe, într-un alt cartier și mai nouă în timp, reapare o altă
groapă cu imaginat rost identic (p. 21). Chiar nu este în ordine.
Asemenea lucruri nu sunt nici semnalate, nici recunoscute ca atare
în alte locații arheologice. Pornind de la faptul că medievalii
constructori știau să se apere altfel de problema apelor drenabile,
am sugera că utilitatea i-a fost complet diferită (ghețărie,
provizii etc.). Să mai adăugăm că adunarea apei infiltrate transpare
din volum ca o preocupare aproape generalizată în Târgoviște. Dacă
în adevăr așa a fost, atunci lupta cu apa „rea” a fost una dintre
coordonatele habitatului local. Oricum, supărător, asupra detaliilor
caselor se revine în dreptul capitolului care trebuia să se ocupe de
structura urbană (p. 66).
O
locuință-prototip, care deține două nivele a ajuns barometrul sigur
al urbanizării Târgoviștei. Iată și argumentarea, pe care ne vine
foarte greu să o socotim scrisă convingător ori măcar cu minim de
logică: „Argumente cum sunt: laturile paralele cu dimensiuni
inegale, suprafața relativ redusă sau raportul dintre lungime și
lățime, care apropie perimetrul beciului săpat cu laturile paralele
inegale, de planuri uzitat la excavarea bordeielor, descoperite în
oraș și în imediata apropiere, îndreptățesc presupunerea avansată”
(p. 66). Pe asemenea concluzii se poate pune ceva preț? Dacă un
venetic a fost îndemnat să scrie la 1613 că erau pe acolo „case de
formă românească, urâte”), iar altul scria despre aceiași
târgovișteni urbanizați că „nu fac prea mare cheltuială cu
construirea caselor” (citate la p. 75), în ce măsură îi poate
contrazice autorul acestui volum? Chiar așa de repede se poate uita
o moștenire medievală precară, care ne menține în plin secol XXI la
cel mai mare număr de case din pământ din Europa? Cine pe cine
amăgește? Istoricul pe sine ori pe toți contemporanii săi?
Era o casă 3,
despre care se putea scrie cel puțin că aparținuse unui om cu stare
socială remarcabilă, nu neapărat negustor (p. 20). Aceasta pentru că
nu se prea știe cum locuiau boierii vremii în Țara Românească. În
schimb, cu destul aplomb, alte două case, una vecină bisericii, alta
de pe un pământ domnesc, ajung „case parohiale” (p. 21-22), fără să
știm nici măcar dacă biserica avea acest har. Dar dispunem și de
casa unui „cetățean bogat” (p. 22). Avem și o „suprafață locuită
logic” (p. 64) sau „faze [de podele] predinastice” (p. 65).
Ce fel de case
urbane sunt acelea în dreptul cărora principala mobilă neperisabilă
(soba) este trecută foarte ușor cu vederea? Când se mai scrie ceva
despre ea, este în urma monedelor și a ceramicii (p. 19), deci are
mai puțin importantă decât unele materiale de cultură măruntă, cum
vom vedea, nici acelea prea răsfățate de atenție. Dacă se folosește
expresia „tip borcan cu perimetrul marginii pătrat” (p. 19), se
cheamă că nici nu s-a citit vreodată despre cahle-oală cu gura
rectangulară. Nici cel mai mic detaliu de feronerie de construcție
nu există în dreptul acelor case? La fel de șocant de șchiop este
termenul de „ocniță cu nivel de călcare” (p. 17).
Se trag
concluzii de o platitudine monumentală, din care cităm: „Cercetarea,
deși nu a reușit surprinderea întregii zone, are o deosebită
importanță în aprecierea evoluției urbanistice și istorice a
orașului la începuturile sale, în secolele XIV-XV” (p. 19).
Fântâna cu
ghizduri din cărămizi (p. 18), este prea timpuriu de datat până la
mijlocul secolului al XV-lea. Nici în Transilvania nu existau astfel
de instalații înainte de secolul al XVI-lea, în mediul urban. Cele
mai vechi erau fie din lemn, fie clădite din piatră. Să mai adăugăm
în sprijinul opiniei noastre că nici case de cărămidă nu există încă
în aceeași perioadă de timp.
Arhitectura
ecleziastică a fost tratată direct, cu toate că manevrarea ei în
urbanism ar fi necesitat abordări în primul rând contextuale, nu de
obiective. Deși par a fi cunoscute la Târgoviște 29 de biserici, din
care „21 au fost cel puțin sondate” (p. 31), pe hărți vom găsi
localizate cel mult 15 (planșa 54, dar doar zece la planșa 57).
Estimarea nu se însoțește vreodată de o enumerare. Dacă vom aprecia
însă felul în care autorul pretinde a fi descoperit biserici de
lemn, atunci avem dreptul la un plus de îndoieli asupra
numărătoarei. Simpla prezență a unor structuri din lemn, minore ca
extensiune și fără nici o particularitate clară de edificiu de cult,
pe amplasamentul unor lăcașuri din materiale rezistente (Crețulescu,
Sf. Nicolae-Geartoglu, Sf. Ioan), ca și cimitirul cu gropi fără
particule de mortar (Sf. Nicolae – Andronești), nu pot identifica
biserici anterioare. Structura de lemn poate proveni de la orice
clădire anterioară, tot astfel precum cimitirul poate funcționa și
fără biserică. Deci lotul de biserici de lemn al Târgoviștei nu este
decât enunțat excesiv, fără a fi dovedit. Singura demnă de reținut
este faza veche de la Biserica Roșie. Datările convenționale
(„existența unei biserici de lemn, mult anterioare secolului al
XIV-lea”, p. 35) nu sunt argumentate. Fiecare monument dispune de o
prezentare particularizată, cu subdiviziuni neuniforme, cu date
lipsă la vreunul dintre capitolele posibile (arhitectură,
arheologie, elemente de istoria artei, cimitir, valorizare). Autorul
abia dacă știe ceva din elementele cu care un arheolog medievist ar
trebui să abordeze un monument ecleziastic. Un contrafort de colț
devine, nu un detaliu structiv, introdus pentru a menține o boltă
șubredă, ci o conformare la moda epocii (p. 60). Terminologia
folosită este parcă reinventată în față fiecărui monument.
Descrierea „săpăturilor reconstituite” de la „Biserica Catolică Sf.
Maria” (p. 49-51), evită să ne spună vreo dimensiune simplă a
componentelor majore (altar, navă, sacristie, contraforturi,
ziduri). Dimensiunile date la un moment dat (15,50 x 9,50 m, p. 50),
nu știm de unde ar proveni: de la navă ori de la cor. S-a crezut că
nava este rezultatul unei lărgiri, nu a unui proiect original, care
aparține obligatoriu tuturor bisericilor gotice. Planul (42) conține
trasee negre, care sunt, laolaltă, și fundații, și secțiuni
arheologice. Importante par să fi fost acolo doar dalele de
pardoseală și osemintele din cavoul transformat în osuar. Există
stâlpi ciudați „din piatră albă cu profile gotice” (p. 50), unde
nici măcar natura exactă a suportului material nu se poate
recunoaște (calcar? gresie?), iar natura istorică (gotică) este
deplin tăinuită. Deci a fost un picior de cristelniță, de
tabernacol, de amvon ori vreun montat de ușă ori fereastră…
Nu avem nici
cel mai mic detaliu privitor la sistemele de acoperire, ferestre,
eventuale podoabe de frescă. În schimb avem o „tainiță”, care nu
este decât un banal și uzual cavou. Toată datarea se datorează nu
arheologiei, ci „vasului pentru abluțiuni menționat în cronica
Mănăstirii Franciscane, anterior anului 1417”. Nostalgia „tainiței”
reapare și la biserica Sf. Gheorghe (p. 60), unde ni se sugerează că
ar fi ținut ascunsă vistieria statală (biserică „adăpost pentru
tezaurul domnesc”, cu justificarea: „este o explicație pentru
tăcerea din arhivele de epocă asupra bisericii”! p. 60-61). Locul cu
tezaurul era concomitent și unul de pelerinaj! Probabil că se
imaginează în subtext o adevărată expoziție cu piese din tezaur,
care să profite de zelul religios al românilor. În timp ce biserica
se vizita asiduu, se putea obroc pe menționarea sa în texte scrise,
pentru a o feri de hoți! Fără ilustrația pietrei cu păuni și „potir
sacru”, am putea să bănuim că ar fi vorba și despre o spolie romană
cu păuni reali, în jurul unui kantaros.
Vechea
mitropolie a Țării Românești, nu este amplasată în capitol nici la
început, nici la final, ci undeva pe la mijloc. De ce s-a amplasat
astfel în economia volumului? Nu avem nici o explicație. Acum nu
este vorba despre o simplă biserică, ci de un ansamblu întreg, cu
mai multe clădiri și incintă. Aflăm, din alt punct al lecturii, că
1/3 din ocolul orașului era proprietatea aceleiași instituții.
Pentru „urbanismul” local este esențial de văzut cum s-a născut o
astfel de hartă generoasă. Nu ni se explică însă nimic, astfel încât
trebuie să ne imaginăm că au fost exproprieri, donații sau cumpărări
de la orășenii cei fără de boieri ori de la domnia brusc interesată
să-și schimbe imaginea capitalei și să-l aibă pe mitropolit alături,
nu doar aproape, ci și bine dotat funciar. Cum putea fi ridicat un
palat în „asize” ori în „casete”, iar nu cunoaștem. Dacă ne-am fi
regăsit doar în fața unor elevații de pereți, poate am fi fost mai
pricepători. La deficiențele de informații arhitectonice și
arheologice care însoțesc subcapitolul, nu mai era nevoie de nici o
discuție asupra pisaniilor, pentru că, oricum ea nu a adus nici un
fel de noutate. La „originalitate” se adaugă doar sugerea scaunului
„intermitent” la Argeș și Târgoviște, probabil după plăcerea și
capriciul domnesc, dar destul de ambiguu din punct de vedere al
instituției ecleziastice.
Aproape de
necrezut, abia pierdut pe undeva între alte pagini, cititorul care
nu cunoaște locul, află că biserica Stelea este, corect, Mănăstirea
Stelea (p. 70). Până atunci fusese cam ciudat: numai biserici să fi
existat la Târgoviște și nici o singură mănăstire ortodoxă? Dacă am
recuperat o nouă formă de instituție ecleziastică ne-am regăsit însă
în absența arhitecturii complexelor mănăstirești. Nu l-au interesat
pe autor? Dacă ar fi fost astfel, măcar ne putea face serviciul unor
trimiteri bibliografice la o asemenea temă. Mai departe înțelegem că
prima mănăstire a locului a fost una catolică, apoi a apărut
mitropolia ortodoxă și, prin secolul al XVI-lea, și mănăstirile
ortodoxe (p. 73).
Susținând că
majoritatea bisericilor locale datate din secolul al XIV-lea, sunt
ridicate de către orășeni, negustori și meșteșugari (p. 46, 73),
autorul îi așează în prioritate și apoi la concurență cu domnia și
clar în urma stării boierești. Or, imaginează o Târgoviște mai bine
dezvoltată decât Curtea de Argeș, astfel încât cititorii ei ar
trebuie să-și pună serios întrebarea de ce capitala nu a fost aleasă
inițial aici și nu dincolo. Singura explicație pare să rezulte ar fi
că Târgoviștea era mult prea „democratic-urbană” și nu plăcea
instituțiilor statului, evident prea „feudale”! Boierii vor începe,
timid, să populeze periferia Târgoviștei, din secolul al XVI-lea. Nu
pentru că acolo le-ar fi convenit mai mult, ci pentru că au fost
constrânși de orășenii cei vajnici. Fără nici cea mai mică lectură
privitoare la dreptul ctitoricesc ortodox, se socotește că aceiași
boieri au uzurpat treptat și ticălos „proprietatea” orășenească (p.
73) și bisericească. Încă un pas ce ne despărțea de la afirmarea
însăși a statului muntean de către țărani și orășeni! La rândul lor,
negustorii, dar de astă dată transilvăneni (sași catolici ori români
ortodocși?), par a fi suspectați pentru geneza unui plan urbanistic
aparte (p. 44). Dacă mai cităm apoi cum că „locuitorii foloseau o
ceramică de factură superioară, … deopotrivă cu vârfurile societății
feudale românești” (p. 54), avem deja definită o întreagă înțelegere
a fenomenelor istorice. Mai rar o asemenea viziune „democratică” (ca
să nu o denumim de-a dreptul marxistă) asupra progresului culturii
materiale și spirituale muntene, de la simplul vas de gătit, până la
filozofia orașului.
„Structura
urbană a orașului medieval” este capitolul III al cărții. Ea este
„un organism complex” rezultat din „condiții specifice de mediu” (p.
63). Frumos și gol. Evoluția urbană conține și etapa preurbană (nr.
1)! Se vede apoi că „preurbanul” l-ar reprezenta târgul, deși cu
numai o pagină înainte se admitea și prezența inițială a unui sat.
Peste doar câteva alineate avem însă „târg sezonier frecventat de
satele dimprejur” ori „târg periodic” (p. 65, 68).
Satul-târgul-orașul lunecă din nimic în nimic. Până la urmă, nu
aflăm care ar fi vatra cea mai veche a Târgoviștii. Este doar intuit
golul pieței de la încrucișarea de drumuri care i-ar fi dat motorul
evoluției. Urmează apoi o listă de citate care nu impresionează,
nici nu sunt de frumusețe clasică, recoltată din cărțile
„autorităților”. Comparația cu Transilvania și cu rețeta de oraș a
lui Pirenne, este trasă de păr: doar cronologia se apropie
întru-câtva, în rest, formele majore de comparat sunt absente.
„Orașul” este sau nu este oraș în funcție de Curtea domnească.
Arhitectura sa „influențează hotărâtor arhitectura urbană a Țării
Românești” (p. 71). Un lucru care nu s-a dovedit încă nicăieri și
nici în acest volum. Când prima casă de piatră se ridică pe la 1400,
fără curtea voievodală, nici că se poate discuta statutul superior
al așezării. Atunci? Cât de determinantă ar fi fost o structură
autonomă, o materialitate desprinsă major din rural?
Nebuloasa
locativă de la începuturi (după mijlocul secolului al XIV-lea) este
crezută „un centru administrativ, militar și vamal care a precedat
reședința domnească” (p. 65). Aceeași realitate istorică confuză
este un perimetru cu două axe și cu vreo șase biserici socotite a fi
toate aproximativ contemporane. Nici Curtea de Argeș ori Suceava nu
se puteau lăuda cu așa ceva între 1350 și 1400! Nu ne putem îndoii
că înfățișarea acestei aglomerări este prea ușor și prea excepțional
făptuită?
Cu două
monumente catolice sigure (o biserică parohială și o mănăstire
franciscană), adăugate altuia nelămurit (Crețulescu), nu s-a pus
nici o singură clipă problema cât de românească ori de alogenă ar fi
fost populația locului. S-a diluat fenomenul prin socotirea
bisericii parohiale ca fiind a „negustorilor germani” (p. 66, 69).
Dacă ea ar fi fost doar a trecătorilor/veneticilor, atunci avea doar
dreptul la numirea de capelă. Cum însă Târgoviștea avea și o
mănăstire a unui ordin mendicant, este exclus ca populația catolică
medievală să fi fost una fluctuantă și redusă ca număr. Prin
statutul lor, franciscanii trăiau doar din pomenile catolicilor
stabiliți în aglomerări urbane ori apropiate ca statut de ele.
Această simplă informație este de natură să ajute esențial la
stabilirea unui „barometru” de evoluție a localității. Raporturile
franciscanilor ori ale dominicanilor cu tipurile de așezări sunt
atât de banale pentru o istoriografie europeană, încât sunt este
jenant să le reafirmăm. Fără să dezvolte cu adevărat implicațiile
unei informații de la 1435, autorul știe că pe atunci erau în loc
„Haneș și pârgarii” (p. 68). Primul poate fi și un antroponim, dar
prea seamănă cu substantivul comun german „Hann” (= jude, primar),
la care se alătură „Burger”-ii, românizați în pârgari. Singura
concesie majoră arătată etnicilor alogeni este că ar fi deținut un
„un mic cartier de locuințe” (p. 69). Prin vocație, ceilalți români,
majoritari în Târgoviște, ca peste tot în țara lor, au fost
motoarele urbane ale plaiului lor strămoșesc…
În scurt,
orașul Târgoviște exista când a apărut curtea. La 1394, „târgul-preoraș”
este însă complet ars. Deși stăpânea doar jumătatea de răsărit a
statului, evident că numai Mircea cel Bătrân putea tripla aria sa de
locuire și introduce construcțiile de zid. Un autor cu numele de
„Ibidem” precizează doar că același domnitor „s-ar fi putut gândi să
aleagă un nou centru rezidențial”. Introducerea, chiar dubitativă a
unei „reședințe a ținutului”, autorul este vulnerabil la întrebarea
dacă mai cunoaște așa-ceva în alte ținuturi ori județe muntene. Care
centru era, după cum citisem în alt loc, încă copleșit de prezența
bordeielor. Minunăția urbană este contrazisă de „așezarea rurală din
secolul al XIV-lea, [care – n. n.] își păstrează același caracter
până cel puțin la sfârșitul secolului al XV-lea când [apar – n. n.]
alături de tradiționalele bordeie” (p. 69).
De la P. P.
Panaitescu citire, politica voievodală față de orașe este „tocmai ca
în Apus”. Nimic mai eronat! Niciunul dintre comunitățile economice
românești cu tendințe superioare nu a atins stadiul „orașelor libere
regale” din restul Europei. Iar demonstrațiile de compatibilitate
sunt de-a dreptul neserios concepute la nivelul acestui volum. La
factorul geografic se discută numai despre teren, la factorul
politic și economic se retratează o biserică și ceva din contururile
drumurilor din vecinătatea sa, despre drumul Giurgiului marcat prin
fortificația lui Mircea cel Bătrân (p. 70). Grijulia domnie pare a
ceda mitropoliei o treime din suprafața „orașului”. Fără vreo
explicație. Au vândut „orășenii” fostul lor pământ? Dispunem și de
un „cartier boieresc” (p. 73), domnul stă și el pe undeva, după ce
s-a poziționat peste o parte mai veche de oraș (p. 67), rămânem să
ne întrebăm ce mai rămâne efectiv „orașului” propriu-zis ori poate,
mai corect, ce fel de oraș ar fi acela care este hărtănit în
asemenea mod, fără ca istoria sa să fi fost cutremurată ori
restrânsă la o umbră citadină. Ca să ajungă a fi calificat drept
oraș, a fost nevoie doar ca să crească numărul locuințelor (chiar de
multe erau bordeie), să se introducă noi tehnici de construcție, iar
aria să se tripleze (p. 67). În același timp, orașul era „aerisit”
iar populația a fost mereu supraestimată (p. 73). Oare chiar atât
înseamnă pentru autor, consistența unui oraș?
Finalul, care
trebuie să corespundă „primului oraș al Țării Românești” (p. 68),
este o altă deziluzie. Singura politică domnească este impozitarea,
nu față de structura „urbană”. Protocronismul „organizarea
municipală” este absorbit fără reținere de la Emil Vârtosu (p. 68).
Orașul are ceva case, dar nu cunoaștem nici măcar un gard, o cișmea,
un han, vreo amenajarea de drum, nu simplu traseu, darmite vreo altă
lucrare publică definitorie. Oricare din clădirile domniei nu dau
nici un fel de barometru al „urbanismului”, ci doar al
performanțelor de confort atinse de elita statului. Revenirea la
biserici, nu ne ajută ca să credem în realitatea orașului.
„Concluziile” finale (p. 76-77) sunt de-a dreptul de neglijat.
Deși nu este o
temă a habitatului, la componentele de apărare ale Târgoviștei se
revine mereu. Cu câteva pagini înainte s-a amintit vag un „șanț de
apărare” (p. 65), despre fortificarea unei părți a localității (p.
68). Sunt mai multe subansambluri care nu formează niciodată
„cetatea” Târgoviștei. Ocolul așezării este departe de a fi vreodată
o fortificație, ci doar o delimitare protectoare împotriva
animalelor sălbatice și tâlharilor. Mitropolia își închide un
perimetru de vreo șase hectare. Abia de este loc în a mai discuta
despre „cetatea” Târgoviștei, cu toate că un cronicar turc o
identifică în secolul al XV-lea, iar un occidental o reafirmă la
început de secol XVI. Arheologia o și identifică parțial. Este de
prisos să o scriem că autorul nostru absoarbe informațiile pentru
„orașul” său (p. 78). Ceea ce era „un centru administrativ, militar
și vamal care a precedat reședința domnească” (p. 65) ori „un nucleu
aladministrației locale” (p. 79), nu este altceva decât cetatea
domnească a Târgoviștei. Conceptul ar trebui reținut indiferent de
manevrele către realitatea orașului pe care le găsim în volum.
Se repetă
adesea că autorul fortificațiilor este Matei Basarab (p. 70, 80).
Doar că „orașul” și cetatea sunt confundate. Este destul de simplu a
se trage concluzia că, în realitatea artificial îngroșată, domnul
dispune cum dorește de locul său, iar „orașul” nu este decât o
așezare aflată la deplinul său cherem. Hibridul „interesant”,
definit ca o conjugare de „curte și oraș”, preluat de Teodor
Octavian Gheorghiu, este adaptat iarăși fără nici o conotație
critică (p. 74). Același autor pomenit remarcase, dar nu o scrisese
suficient de răspicat, că Târgoviștea nu avea fortificațiile ei, ci
erau ocupată de insule fortificate separat, aparținătoare domnului
și instituțiilor bisericești. Nu a fost nici un fel de problemă în a
scrie că „Târgoviște, [sic!] constituie primul și de fapt singurul
oraș medieval de la sud de Carpați, care a beneficiat de
fortificații urbane” (p. 84). Nici nu mai comentăm „medievalul” de
la mijlocul secolului al XVII-lea, pentru că o mare majoritate din
istoricii români se obstinează să creadă că strămoșii lor au ieșit
din Evul Mediu direct în veacul luminilor. O parte din descoperiri
arheologice relevante (un turn de poartă) au fost distruse, în anul
1992, „din interese obscure” (p. 80). Pe lângă valul cu palisadă
apar și turnuri cu „cameră capcană” (corect poate „gură de lup” ori
„cursă de șoareci”). Înalta înțelegere a ansamblului este
sintetizată prin rostul ei de a sâcâii pe turci și de a asigura
vama. Pentru eternitate, vom remarca și cel din urmă țel, acela
„sanitar” al fortificațiilor, adică de a drena apele! (p. 85).
Discuția
asupra aprovizionării cu apă (cu majusculă, la titlu!) se rezumă
doar la aprovizionarea complexului de la curte și mitropolie. Atât
doar că pentru a o cunoaște trebuie să parcurgem sectoare separate
(p. 55-56, 86-88). Noi vedem în ruinele aflate la vedere nu numai
puțuri, ci și fântâni de perete, cu bazinete semicirculare. Ne facem
chiar datoria de a le ilustra aici. Se menționează vag folosirea
apei și în târg și nu avem nici un fel de date despre formele lor.
Pe autor nu l-au interesat nici sorgintea posibilă a operelor de
hidrotehnică, nici nu ne trimite către lucrări similare
inspiratoare. Târgoviștea rămâne izolată cu toate descoperirile ei.
Pe undeva trebuie să regăsim și ulița „Iazul morilor” (p. 74),
pentru a avea nostalgia unor componente de peisaj uman despre care
nu s-a scris un singur rând. Dacă a mai existat și „Podul lui
Bănică”, se cheamă că și poduri vor fi fost făcute pe undeva, de
către cineva.
Transferul
descoperirilor mărunte către promisiunea unei viitoare mari
tipărituri, care să le topească în analiza „locuinței de tip urban
din spațiul sud-carpatic” este o altă decepție. În primul rând
pentru că un astfel de tip ar fi imposibil de personalizat. Iar dacă
ar fi fost de demonstrat, atunci în acest volum i-ar fi fost adresa.
Piesele
materiale se restrâng numai la ceramică; și aceea puțină și desenată
diferit de la o planșă la alta. În rest, descrierea se face cu
liniuțe de școlar care nu știe stenografie ori de inginer care se
exprimă mai des cu rigla, decât cu vocabularul, pe categoriile
fundamentale cu sau fără smalț, împreună forme și culori, veselă
comună și cahle. Mai departe avem repere prețioase de felul:
„inventar gospodăresc, format din cuie, ace, sule de fier și un
vârtej folosit poate pentru zgardă, ca și catarame, potcoave etc.”
(p. 19), „mai ales cele două inele sigilare”, „borcane oale, cahle”
(p. 20), „inele, ace, agrafe, nasturi etc.” (p. 52), „inele, cercei,
ace de păr, etc.” (p. 58). Unicele pardoseli ale bisericii Stela
Veche nici măcar nu sunt descrise în detaliul „câmpului central cu
motive geometrice” (p. 52). Iată și „strachina smălțuită,
inscripționată de autor” (p. 65). Forma de redare a materialelor
nu-l împiedică pe autor să afirme că „Pe baza fragmentelor de
borcane cu buza în „streșină”, se poate face o datare la început de
secol XV (p. 20). Care a fost de fapt menirea arheologului? Să
bagatelizeze și să transmită în derizoriu orice piesă scoasă din
pământ?
Să privim acum
ilustrația volumului. Cea dintâi constatare privește forma sa
amalgamată, fără nici un fel de preocupare pentru unitate. S-au
„adunat” acolo de toate. Nimeni nu poate pricepe care a fost
contribuția efectivă a autorului, dar este clar că multe desene nu-i
aparțin, fie pentru că sunt chiar marcate ca atare, fie pentru că au
o grafie selectiv grupată, fie pentru că sunt clar relevee de
arhitectură, nu arheologice. Nu este doar o inabilitate, nici o
soluție ieftină, ci punerea în tipar a principiului „cui îi va păsa,
de fapt?”
Planul 53,
care oglindește „evoluția așezării” Târgoviște în secolul al
XIV-lea, merită a fi comentat. Constatăm că nu este oraș, ci un târg
cu două perimetre distincte, între care se poziționează neutru și
„piața permanentă”. Doar că acolo unde este, i se poate spune mai
curând târgul de vite sau de fân, locul în care mărfurile speciale,
de valoare nu sunt aduse. Ele aveau loc mereu la adăpostul așezării,
în chiar centrul ei, eventual lângă vreo biserică.
Planșa 56
operează cu lotizări. Greu de spus cât au fost de reale, oricum sunt
prea egale și cu zone greu de acceptat drept „loturi” – cu trei
case, cu un atelier, cu două case fără ieșire la uliță…
Planșa 57 are
fortificații depărtate de zona de locuire. În cadrul acestui
perimetru nu a existat nimic? Mai curând, ori linia de fortificare
nu este bună sau cercetarea arheologică nu s-a interesat de
perimetru.
În cele trei
pagini de rezumat englez, străinii interesați vor dispune de
enunțuri revelatoare, ca acesta: „The
fortification was built by Matei Basarab and it’s the last medieval
defensive structure raised in Moldavia and Valachia, it’s differs
radically from previous ones by structure, scale and is actually
only being adapted to artillery”
(p. 94).
Grija pentru
text este superficială. Am menționat deja excesul de liniuțe, bune
pentru note neprelucrate sau non literare. Avem pagini întregi care
au rămas netransferate din plicticosul „Times Roman”, majoritatea în
care punctele cardinale au majuscule, în timp ce pentru Habsburgi
s-a păstrat minuscula. Virgulele preced adesea parantezele ori pe
echivalentul latin al lui „și celelalte” (etc.), iar punctele cu
virgule nu sunt urmate doar de litere mici. Alteori, aceeași
neglijență de localizare în frază, naște „bun câștigat inclusiv, …”
(p. 65). Și notele, practicate în sistemul Oxford nu sunt
consecvente. Am regăsit descrieri întregi, neabreviate (p. 25).
Folosirea lui „ibidem” este exclusă, în mod normal, din același
sistem. Absența oricărei dorințe de a implica note infrapaginale a
dat, acelorași note, o particularitate și mai neplăcută.
Socotesc că
cercetarea de la Târgoviște s-a externalizat cu toate racilele în
care s-a complăcut decenii de-a rândul. O capitală de stat, o efigie
istorică de mare calibru, a fost lepădată la cheremul unui muzeu
județean, la performanța mediocră a unuia dintre funcționarii săi.
Ea s-a necăjit în restituire, fără ca vreodată să se compare cu ceva
similar, muntean ori românesc, balcanic ori central-european. Este
publicarea în deplina inconștiență cu care ne-am tratat întreaga
abordare de viață publică. Ceea ce avem în față și vom fi nevoiți a
citi multă vreme, până la o strecurătoare critică responsabilă, este
insuficient ca finalitate, minor ca profesionalism și condamnabil ca
investiție culturală de termen lung.
Adrian Andrei
Rusu
|