Evul Mediu românesc. Dicţionar biografic. Coordonator Vasile Mărculeţ. Bucureşti, Edit. Meronia, 2010, 411 [+ 25] p.

 


 

    

 

     „Un instrument de lucru şi o sursă de informare de neocolit” – momeşte coperta a IV-a a volumului. Mai departe „opt secole de istorie românească”, „pentru elevi, studenţi, profesori, pentru cei interesaţi de moştenirea trecutului”.

     Ei bine, secolele medievale ale autorilor se opresc şi chiar depăşesc uşor bariera cea alb-roşie a Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. Mai jos de secolul al XI-lea, nu există nimic; nici o biografie, probabil nici Ev Mediu. O atât de crasă şi anacronică devoalare a medievalităţii nici că se putea concepe, redacta şi tipări. Iată-l pe Aaron Vasile în vecinătatea de rudenie socio-istorică a lui Achtum, a lui Miron Costin cronicarul umanist, lângă Gheorghe Crişan răsculatul, pe Litovoi, lângă Paisios Ligaridis, pe Seneslau, lângă Simion Silaghi-Sălăjeanu, pe Ştefan cel Mare, lângă Simion Ştefan. Această aglomerare de nume s-a dorit „frescă a societăţii medievale din spaţiul românesc” (p. 5). Este de neînţeles ce anume mecanism i-a constrâns pe autori să-şi râdă astfel de segmentarea istoriei, după canoanele „succesiunii modurilor de producţie”, a dezvoltărilor „materialist-istorice” care au guvernat istoriografia după icurile de fier bătute în talpa ei de către Mihail Roller şi cozile de topor din tagma istoricilor. În baza lecturilor de altă natură, avem ferma convingere că Vasile Mărculeţ, coordonatorul, ştie ce-i aceea „modernitate”. Că a lăsat-o deoparte, de dragul acestei încropeli, este poate dovada că nu are lucrurile limpezite complet.  

     „520 de biografii de personalităţi, autohtone şi străine” sunt introduse după o selecţie particulară, demnă de un prim secol de enciclopedism. Trebuie să cumpăneşti suplimentar la sentinţa potrivit căreia s-au făcut intrările, pentru că autorii s-au blindat, propunându-ne nu personalităţi, ci biografii. Dar, alt gen de probleme s-au născut astfel: un unic atestat (ex. Mercurius, princeps) are dreptul la o bibliografie? Dar a avut el, cu-adevărat una ce se poate scrie? După acest volum, răspunsul ar fi unul afirmativ. Fără să-şi facă vreo prealabilă pregătire de abordare conceptuală, vehiculată în cultură deja de la „Enciclopedia” lui Diderot, autorii s-au apucat de lucru. Nu i-a împiedicat nimic să ne reverse un şir, un mult, un ceva, o carte, poate un contract editorial, poate o ambiţie personală, poate pur şi simplu materializarea dorinţei de a scrie şi apare pe coperţi. La final, a ieşit un oarecare dicţionar biografic zis al Evului Mediu românesc, pe care ne-am străduit să-l vedem cu dreaptă înţelegere, îngăduinţă şi nevoie de judecare.

     Autorii sunt demn de devoalat: Vasile Mărculeţ (profesor gimnazial la Mediaş), Ioan Mărculeţ (geograf, om de cultură, de TV etc.), Gabriel Roman (?), Gherghina Boda (modernist, curator Muzeul Deva), Stănel Ion (profesor gimnazial la Focşani), Răzvan Mihai Neagu (?), Alexandru Valentin Ştefănescu (modernist, bibliotecar Târgovişte), Gheorghe Marcu (enciclopedist?), Elena Gabriela Maximciuc (profesor Copşa Mică), Mihai Chiriac (?). Nimic de comentat la adresa dispersiei, recrutării şi prestaţiilor anterioare: doar finalitatea cărţii care ne stă în faţă contează.

     Ar fi greu de ştiut de ce există inclus în volum cineva (ex. doar un singur voievod muşatin cu numele de Alexandru, guvernatori habsburgici) şi nu altul (ex. un rege ca Matia Corvin, vicevoievozi ori comiţi ai secuilor), de ce există unii din categoriile de „mari” (ex. selecţia voievozilor ori principilor), alţii nu (ex. Ioan şi Farcaş, contemporanii lui Litovoi, Leustachius, Nicolae Ujlaki, Cristofor Báthori, Mihail Apafi al II-lea, Sigismund Rákoczi etc.). De ce, alături de româno-vlahii Asăneşti ori un principe tătar de la Dunăre (Nogai), nu-şi găsea locul şi un Matia Corvin? Ce să ne facem cu regii maghiari care zac în pământul cetăţii Oradea? Ori cel al mănăstirii bănăţene Igriş? Îi radem din orice biografii care privesc România? Au săvârşit păcatul de a se îngropa într-o „ţară românească”? Ce raţiune complicată ni-l oferă oare pe un Ştefan cel Tânăr, fiu al regelui Bela al IV-lea, în lipsa tuturor celorlalţi principi ori urmaşi la tronul maghiar? Dacă dintre şefii Dobrogei despotale vom afla doi, pe ultimul, care a încheiat şirul, nu-l vom afla.

     De ce dintre şefii Răscoalei de la Bobâlna a dobândit respect numai Anton Budai? De ce doar Doja a bine-meritat includerea, nu şi preotul Laurenţiu? Trebuie să reflectezi la insensibilitatea autorilor în faţa unui Danciu Huru şi Onufrie Barbovschi, învingătorii moldavi de la Feldioara, la „tăierea” istoriografică a românilor medievali, cu cariere strălucite, din familia Cândeştilor de Râu de Mori ori a (măcar!) celui care a fost Filip More de Ciula. Au fost ei mai puţin importanţi decât Elisabeta Szilágyi, soţia lui Ioan de Hunedoara?

      De ce toată grecitatea ţărilor extracarpatice umple pagini întregi, în schimb nu există decât doi primari de oraşe săseşti, un singur jude regal Albert Huet, niciun vicevoievod, vreun abate de mănăstire mai răsărit; de ce figurează aici un Ladislau de Hunedoara, numai pentru că ar fi fost fiul lui Ioan?

     De ce pictorul Ştefan de la Densuş nu ar fi mai important decât „modernistul” pictor Eustatie Altini, de exemplu? Gheorghe şi Martin din Cluj, creatorii statuii Sf. Gheorghe omorâtorul de balaur, Gheorghe Schleinig, marele preot ctitor de la Sf. Mihail din Cluj, Grigore Ţamblac, omul de cultură al Moldovei, Ioan Mezerzius, pionier la epigrafiei latine a Daciei, Martin Opitz, profesor la Colegiul Academic al Albei Iulia, Simion Dascălul, colportorul şi glosatorul cronicarilor moldoveni ar fi toţi de ocolit? Dacă un reformator religios ca Blandrata şi-a găsit o poziţie, trebuie să-l cauţi degeaba pe Francisc David, întemeietorul religiei unitariene. Noroc că fratele săi, Gaspar Heltai a avut noroc. Pe lângă Coresi nu avea loc oare şi Filip Moldoveanul ori diacul Lorinţ? Pe lângă ei, au fost mai importanţi pictoraşii de icoane din secolele XVIII-XIX?

     Capriciul de clasare după al doilea nume ori cognomen, fără trimiteri încrucişate decât foarte economice (Baba Novac, Gheorghe Ştefan, Radu Mihnea, Radu Şerban), lasă dreptul cititorilor la căutări asidui. Pe un vodă Ştefan Tomşa trebuie să-l căutăm doar la Tomşa, pe un Efrem, la Trufăşel etc.

     Gustul neterminatului ţi-l oferă şirul de personaje care au cognomen cifric „I” (Basarab, Mihail), „II” (Calinic, Daniil, Tomşa Ştefan), „III” (Mihnea), pentru care nu există continuare ori antecedente care să le motiveze apelativele ori situaţia în care apare şi „I” şi „III” (Ştefan Báthory), lăsându-te siderat de lipsa totală a personalităţii-biografiei intermediarului.

     Listele de selecţii subiective ar fi de continuat pe pagini întregi. Noi nu putem însă întregii, ci doar semnala absenţe. Ele nu sunt neapărat categoriale, ci particular subiective. Şirul de absenţe, selectarea aleatoare şi contrastele de tratare ne indică lipsa unei concepţii sistematice, a unei coordonări ineficiente, poate şi a unor canoane de paginaţie care au trebuit umplute. Este aici o joacă deplin liberă cu calitatea de „termen” de dicţionar, de la neţărmurire („libertate deplină”, p. 5), la o cenzură tainică.

Abia dacă mai merită să ne oprim la conţinutul termenilor. Şi acolo ar fi de glosat destul. Să lăsăm însă impresia că ar fi partea cea mai puţin vulnerabilă a paginaţiei.

      La capăt, un şir de hărţi; nu inedite pentru că autorii le-au transferat simplu, fără nici un fel de modificări şi fără remuşcări din mai vechea lor lucrare, privitoare la domnitori şi principi[1]. Repetiţia grafică este menită să osifice o falsă Transilvanie în afara regatului Ungariei (cu graniţe identice unor state), dar exclusă chiar şi din Imperiul Habsburgic, o Ţară a Oaşului mai mare decât Ţara Maramureşului, un Partium separat de cele două amintite imediat anterior, o Ţară a Haţegului de dimensiunile comitatului Hunedoarei, o Secuime complet ştearsă, o Universitate săsească inexistentă, o Crişană născută pe la finele secolului al XVII-lea. Deja nici măcar copiere simplă nu se mai numesc, ci de-a dreptul intoxicare cu falsuri.

     Iar s-a „bifat” o „operă”, un „instrument de lucru”, ceva de vândut la librărie, ceva de dat unor copilaşi ori pensionari avizi de cunoaştere istorică. Reacţia la lectura acestor rânduri se va lăsa cu supărări: e „gelozie”, e „răutate”, e „lipsă de făcut” altceva, în loc de sănătoasele: ai comis ceva, asumă-ţi greşelile, vezi-ţi limitele şi ponderează-ţi ambiţiile, ai fost băgat în seamă până la urmă de către cine trebuie, nu poţi scrie chiar oricum. Majoritatea răbdătorilor lectori de recenzii va trebui însă să ia şi lecţii de frământat cadouri istoriografice doar aparent generoase.

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Dicţionarul domnilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei. Coordonator Vasile Mărculeţ. Bucureşti, Ed. Meronia, 2009.