Cetatea de Baltă (jud. Alba)

(documente fotografice și mărturii arheologice deficitare pentru cunoașterea obiectivului)


 

            Precum s-a mai menționat, Cetatea de Baltă a fost, este și va fi localitatea implicată major în istoria relațiilor medievale dintre Moldova și Transilvania.

            Obiectivul medieval principal nu este castelul Haller (construit în sec. XVII, actualmente locul de geneză a șampaniei „de Jidvei”) (fig. 1), ci un câmp gol (fig. 2), pe care a stat odinioară cetatea Cetății de Baltă.

Acest câmp a constituit subiect de cercetare arheologică a Muzeului Unirii din Alba Iulia „începând din anul 1969”. Singura sursă a acestora a rămas și va rămâne încă destulă vreme, publicația lui Gheorghe Anghel, din anul 1986[1]. S-a scris acolo că s-au efectuat „șapte secțiuni”, care nu au fost puse pe nici un plan publicat; că săpăturile au fost dificile „deoarece în sol nu se mai află decât resturi de ziduri”, iar stratul de apă freatică era aproape de suprafață, în jurul nivelului de 1,50 m. Îns㠄s-au putut preciza o parte însemnată din problemele necunoscute ale acestei fortificații”.

În descrierea stratigrafiei, stângăciile autorului ies deja la iveală. Se discută careurile unei secțiuni care nu are dimensiuni, se întâlnește un șanț „al cărui profil nu a putut fi stabilit”. Rezultă că ar fi existat cinci șanțuri de fundație, din care figurate grafic (fig. 5 A, vezi și fig. 3 sus) nu sunt decât cel mult patru. Lățimile lor sunt variabile: 2,80 m, 3 m, 3 m, 1,25 m, 3 m. Dacă dimensiunile doi și trei aparțin donjonului, ultima este a unei curtine. Cu alte cuvinte, turnul locuință avea aceleași dimensiuni cu un zid perimetral. Dimensiunea a patra (1,25 m), aparținea „probabil unei clădiri interioare”, care nu apare pe nici un plan. Fundațiile coborau, totuși sub 2 m, chiar dacă apa freatică era mai sus. Și unul dintre șanțurile de apărare a fost săpat la 1,80 m. Ar fi de tras concluzia că, cel puțin în două puncte diferite, s-a săpat și în apă.

În ciuda acestor date, s-au „elucidat forma, dimensiunile cetății, etapele de construcție”. Principala componentă a fost un donjon pătrat, dar cu laturile „între 9 și 10 m”(!) sau „10 m” (p. 23), acum cu grosimile de 2,50 m, față de 3 m, cât se precizase cu câteva aliniate mai sus. Prima incintă avea suprafața de „circa 100 mp” sau de „150-200 mp”, cât se mai publicase în același volum, în alt loc (p. 23). Lățimea șanțului avea 8 m (p. 92), „între 7 și 9 m” (p. 93) ori, la alegere, „7-8 m” (p. 23). Adâncimea de „circa 4 m” (p. 23), „neputându-i fi stabilit㔠(p. 93). Aceasta era doar cetatea de secol XIII!

După o lungă perioadă de nefolosire, în vremea regelui Carol Robert, „donjonul din prima fază de construcție fusese reparat”. Dar, potrivit desenelor grafice furnizate, donjonul nr. 2 nu are nici dimensiunea, nici orientarea donjonului nr. 1. Vechile șanțuri și valuri s-au nivelat, construindu-se o curtină din piatră și cărămidă, „de formă rectangulară cu laturile de 30 m”. Zidurile de curtină aveau dimensiuni între „1,50 m și 2 m”. Dar, atunci cui a aparținut zidul gros de 3 m care nu era al donjonului? Totul s-a înconjurat de șanț „care însă nu a putut fi precizat de săpăturile arheologice”. Dar, la sfârșitul aliniatului, pe nord, intrarea, la fel de probabilă, fusese „indicată de existența unui pod de pământ peste șanțul de apărare”.

În continuare, adică în cele mai importante secole de existență (1350-1550), planimetria cetății a devenit o chestiune de probabilitate: „avusese, probabil, în cele patru colțuri, câte un turn rectangular interior, care n-au putut fi, de asemenea, precizate”. Se mai adaugă o fundație superficială de „1 m” (mai sus, „1,25 m”), care putea fi orice, „depozite, grajduri etc.”

Analiza planurilor publicate (fig. 4) arată fără nici un fel de dubiu că ele sunt eronate, în bună parte confecționate în liniștea unui birou.

Pe baza acestor elemente, cetatea „reprezintă o premieră în arhitectura Transilvaniei” și nu se ezită a fi comparată, prin simplu enunț, cu planimetriile cetăților din Moldova și Țara Românească.

Din excavații s-a recoltat „un bogat material arheologic, format din ceramică, obiecte de os și fier, ghiulele, materiale de construcție etc., care vor fi prelucrate și publicate într-o monografie aparte”. Până acum nu s-au văzut nici materialele, nici monografia promisă.

Am atras atenția că o asemenea cercetare a fost totalmente iresponsabilă, aducând atingere gravă la cunoașterea unui monument cheie în istoria relațiilor inter-provinciale[2]. Cu toate acestea, autorul lor este astăzi un fericit și respectat pensionar, iar instituția sub numele căruia și-a derulat investigările subiective nu ar da semne că s-ar simți îndatorată față de nimeni și nimic.

În final, facem trimitere la fosta biserică catolică a târgului (actualmente reformată), cea care a intrat în obligațiile de patronaj ale domnilor Moldovei, pe toată durata stăpânirii lor în acele locuri. Ea este un monument (fig. 5) ce conservă încă componente romanice (fig. 6), alături de elemente artistice gotice (fig. 7).

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Fortificații medievale de piatră din secolele XIII-XVI. Cluj-Napoca, 1986, p. 92-94.

[2] Vezi Castelarea carpatică. Cluj-Napoca, 2005, p. 23, 509; www.medievistica.ro/istorie - Ștefan cel Mare și Transilvania. Un inventar critic, date nevalorificate și interpretări noi.