Heraldica transilvană a lui Ioan de Hunedoara

Tratatul cel nou al Istoriei Românilor nu ezită să sugereze rudenia dintre corbul heraldic hunedorean şi acvila munteană[1]. Problema nu este nouă. O vedem însă stimulată şi reluată în anii din urmă. Este vorba despre un material semnat de către Tudor-Radu Tiron şi publicat într-o revistă de prestigiu[2].

Povestea porneşte de la prezenţa stemei Hunedoreştilor în biserica parohială a Braşovului (foto 1), continuă apoi cu eroare de calibru, adică prin socotirea ei „în chip de înaltă favoare pentru cetatea căreia îi acordase şi alte privilegii”[3]. Explicaţia este însă de o simplitate dezarmantă. Toţi regii maghiari erau patronii bisericilor parohiale ori mănăstirilor din spaţiul oraşelor libere regeşti. Comunitatea urbană era în poziţia de subpatron faţă de aceleaşi lăcaşuri. Deci nu era vorba despre nici un fel de favoare, ci de o banalitate pe care ar trebui să o regăsim de fiecare dată când, pe vremea vreunui cârmuitor, bisericile în cauză, ale oraşelor regale adică, îşi reînnoiau ornatele. Ne grăbim să arătăm că nu este foarte sigur dacă nu cumva relieful de la Braşov aparţine doar regelui hunedorean, nu predecesorului său patern, rămas doar în postura de înalt funcţionar.

Mai departe, trebuie să oprim toate celelalte speculaţii care încearcă să vadă la Braşov o acvilă, nu un corb. Este evident că localnicii trebuiau să afişeze însemnele celui care îi patrona, nu ai vreunui misterios alt personaj; nici vorbă să-şi fi permis inovarea (subtilă, ascunsă) sau pervertirea simbolurilor. Că figuraţia plastică a ieşit „insolit” se datorează numai şi numai concepţiei artistului executant, la care s-ar putea încă adăuga peliculele de culoare care au estompat acurateţea modelajului suport.

Degradarea unei acvile (a lui Ioan de Hunedoara), în corb (la Matia Corvin) este principala idee a conţinutului materialului de la care am pornit. Deci, urmărind logica heraldistului, ar trebui să credem că „perfizi heraldişti” de curte l-au privat de mândrul rege umanist de un însemn mai demn şi mai nobil, pentru a continua să se afişeze cu o rudă a ciorii… Tot ceea ce urmează este o lungă, încâlcită, anistorică şi inutilă digresiune spre regăsirea unor pseudo-filiaţii heraldice, sufocată de note care sunt menite să inducă o lectură largă, presărată foarte ostentativ de note şi comentată în manieră personală.

Descrierea amănunţită a presupusei steme primare a lui Ioan de Hunedoara nu este, nici ea, întru-totul sigură; îndeosebi în ceea ce priveşte cromatica. Blazonul cu corb purtător de inel, folosit doar din timpurile în care a fost voievod şi guvernator, îl cunoaştem numai din variante monetare şi sculpturale (sigilografice şi lapice), care, niciuna, nu deţine cromatică originară (culoare vopsită pe un suport neutru). Culorile iniţiale nu au ajuns până la noi din surse de epocă. Doar leul rampant roşu (în general, boem, cu coadă dublă, împletită cu interspaţii libere), oferind o coroană de aur, este verificabil prin intermediul scrisorii de acordare de blazon, a lui Ladislau al V-lea Postumul, de Habsburg, din anul 1453[4] (foto 2).

Pe lângă coloristica incertă, corbul nu a fost, se pare, „ţintuit” într-o poziţie hieratică. Mărturiile cetăţii de la Hunedoara sau ale mănăstirii franciscane de la Teiuş sunt frapant de elocvente în legătură cu folosirea concomitentă a unor corbi diferiţi. Alături mai există câteva mărturii de care vom ţine seama. În principal, pasărea apare în semiprofil, cu (consolă la capela castelului Hunedoara - foto 3, casa scării palatului – foto 4, cheie de boltă în sacristia fostei mănăstiri franciscane de la Teiuş – foto 5, cheie de boltă la biserica parohială de la Vingard – foto 6) sau fără aripi deschise (sigiliul personal din anul 1449 – foto 7, consolă la capela castelului Hunedoara – foto 8, cheie de boltă sub tribuna capelei – foto 9, cheie de boltă de la tavanul tribunei capelei – foto 10, timpanul de la intrarea aceleiaşi – foto 11, cahlă de la Baia – foto 12, monede – foto 14), dar şi a variantei frontale, unde a fost mereu cu aripile deschise (loggia zisă Matia Corvin, portalul bisericii mănăstirii franciscane de la Teiuş – foto 13).

Nu am îndrăzni să afirmăm, de pildă, cu înfăţişările simple, din profil, ar fi fost mai frecvente în perioada mai timpurie. La urma-urmei, singura constată heraldică este capul cu cioc coroiat şi inel. Mai departe, a fost o mare libertate de fabricare, cea care este de natură să stoarcă astăzi motivaţii dintre cele mai neverosimile.

Nici aserţiunea „voievozii Transilvaniei îşi combinau câteodată armele proprii, dar în legătură cu exercitarea funcţiunii lor, cu părţi ale blazonului regal”[5] nu este corectă. Exemplificarea, unică, este făcută nefericit tocmai cu emisiunile monetare ale lui Ioan de Hunedoara. Dar acela deţinea atunci calitatea de guvernator al regatului, dobândind, prin hotărâri speciale ale dietei, o parte din prerogativele regale, implicit armoariile statului; ceea ce nu era/a fost cazul altor voievozi.

Autorului nu i-a fost deloc suficientă cantonarea în domeniul heraldicii speculative, ci s-a angajat în digresiuni dintre cele mai personale, asupra cărora nu facem efortul să ne oprim. Nu din alt motiv, ci pentru că ar însemna să fim prea didactici, iar tematica prin care încearcă să se ilustrează colegul nostru este doar heraldica. Problematica celei transilvane şi maghiare în general, îi este doar acum în proces de învăţare. Dar, pentru a persevera cu şansa rezistenţei concluziilor sale, fondul istoric care emite simbolurile analizate ar merita mult mai bine ştiut.

Ne-am îngăduit să facem şi o mică colecţie de reprezentări heraldice, aparţinătoare lui Ioan de Hunedoara, nu şi ale regelui Matia, pentru a lăsa altor heraldişti judecata mai competentă şi elastică a materiei prime cu care se ocupă. În unele cazuri departajarea cronologică este aproape imposibilă. În cetatea şi castelul de la Hunedoara, etapele de construcţie s-au succedat fără întrerupere. După opinia noastră, lipseşte aici doar heraldica pictată a loggiei zisă a lui Matia, de la numitul castel. Ea a fost reprodusă înainte de primul război mondial[6] şi, între timp, a devenit aproape ilizibilă. În privinţă ei, elementul de noutate interpretativă este oferit de către Radu Lupescu care, în teza sa de doctorat, ocupată cu evoluţia medievală a numitului castel, a făcut demonstraţia că ea a fost comandată deja de către Ioan de Hunedoara[7]. La acelaşi dosar heraldic, mai adăugăm încă reperele furnizate de către monedele interregnum-ului     (foto 14) şi blazonul regal din anul 1453 (foto 2).

Fără asemenea date, este cu totul inutil să forţăm istoriografia heraldicii medievale din România.

Adrian Andrei Rusu

Din nou despre heraldica lui Ioan/Iancu de Hunedoara

DREPT LA REPLICĂ

Cercetătorul Adrian Andrei Rusu semnează un material legat de stemele lui Iancu de Hunedoara[1], într-o pagină de Internet dedicată studiilor medievale româneşti[2].

M-am bucurat în momentul în care am citit titlul acestui material; mă aşteptam să găsesc aici noi idei legate de un subiect pe care îl abordasem eu însumi, în articolul O veche stemă a Transilvaniei şi legăturile acesteia cu heraldica familiei de Hunedoara (în SMIM, XXI, 2003, p. 223-256)[3]. Am constatat, pe măsură ce parcurgeam rândurile acestui autor, că aveam de-a face cu – un fel de – recenzie a articolului meu, o recenzie completată cu „o mică colecţie de reprezentări heraldice” (destinată specialiştilor ce vor urma, care vor avea o „judecată mai competentă şi elastică” asupra problematicii în cauză).

Trebuie să precizez, de la bun început, că am rămas neplăcut surprins de virulenţa şi de lipsa de consideraţie care se desprind la o simplă lectură a textului. În treacăt fie spus, nu am înţeles în ce fel materialul d-lui Rusu a respectat câteva condiţii – precum cele pe care responsabilii paginii „Medievistica” le-au menţionat în Regulamentul secţiunii „Medievistica Forum” (în care autorii erau invitaţi – între altele – să nu atace persoane şi să păstreze un limbaj caracterizat prin eleganţă).

Primul meu gând a fost de a nu răspunde acestui material, având în vedere stilul deloc îndatoritor în care a fost scris. Am considerat însă, după o anumită perioadă de cugetare, că vizitatorii paginii „Medievistica” trebuie să cunoască şi replica mea, în spiritul dictonului latin audiatur et altera pars.

*

Mă înclin în faţa exercitării dreptului la opinie de către dl. Rusu. Aceasta chiar dacă – aşa cum se întâmplă adesea – la critique est aisée mais l’art est difficile... Întrucât materialul domniei sale constituie o analiză critică a articolului meu, profit de ocazie pentru a începe cu o precizare... autocritică. Fără îndoială că, dacă l-aş fi scris astăzi, articolul meu ar fi avut o înfăţişare diferită. Aş fi arătat o cu totul altă atenţie „echilibrului” dintre text şi note, pentru a nu lăsa impresia că mă îndepărtez prea mult de fondul problemei. Nu am nicio reţinere în a justifica anumite probleme de formă pe seama perioadei în care am definitivat articolul, perioadă care coincide cu ultimii ani ai facultăţii (articolul a fost publicat în 2003, fiind însă scris cu un an sau doi mai devreme, pe baza unei comunicări prezentată în 2000, într-o şedinţă a Comisiei Naţionale de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române).

Numărul mare de note cu care textul a fost „sufocat” şi „presărat foarte ostentativ” se datorează complexităţii deosebite a problematicii abordate: stema Transilvaniei (acvila comitatelor), respectiv corbul cu inel în cioc în epoca lui Iancu de Hunedoara şi a regelui Matia (mai trebuie demonstrat, de exemplu, că această din urmă pasăre heraldică nu a avut o existenţă legată exclusiv de castelul de la Hunedoara?!). Ideile expuse, însoţite de cuvenitele trimiteri bibliografice, precum şi de comentariile – după expresia d-lui Rusu – „în manieră personală” (cum altfel?!), au dus la supradimensionarea aparatului critic. Întăresc faptul că menţionarea unui important număr de izvoare (sigilii, monede, steaguri, miniaturi etc.) ţine de esenţa cercetării heraldice, mai ales în condiţiile în care autorul – în cazul de faţă: subsemnatul – doreşte să argumenteze fiecare idee. Aduc în sprijinul afirmaţiei mele un citat din opera eminentului heraldist contemporan Michel Pastoureau (formulat în privinţa studiilor de heraldică medievală): „...pour être vraiment significatives, les conclusions apportées (...) ne devront pas être considérées isolément, mais rapprochées de celles obtenues pour d’autres domaines de l’art, de la culture, et de la vie au Moyen Âge (s. n.) (...) ou bien, sur un plan plus général, de celles fournies par l’étude de l’emblématique préhéraldique ou des armoiries de l’époque moderne, voire des systèmes insignologiques non européens”[4]. Prin urmare, cercetătorul trebuie să privească dincolo de „limitele” stemei de care se ocupă, deoarece înţelesul acesteia poate să iasă la iveală prin coroborarea celor mai diverse surse.

Dar să trec la critica propriu-zisă. Analiza d-lui Rusu porneşte de la invocarea „rudeniei dintre corbul heraldic hunedorean şi acvila munteană”, idee menţionată în tratatul cel nou al Istoriei Românilor[5] (care ar fi stat la baza contribuţiei mele mai sus citate)[6]. Precizez că nu a existat nicio „legătură de cauzalitate” între menţiunea din tratatul de Istoria Românilor şi lucrarea mea, în sensul că nu am avut în vedere acest detaliu în momentul redactării articolului meu. În plus, de vreme ce dl. Rusu şi-a pornit analiza tocmai de la legătura cu „acvila munteană” (s. n.), ar fi fost de aşteptat ca materialul domniei sale să se pronunţe, în concret pe baza textului meu, asupra raporturilor corbului Hunedoreştilor cu heraldica domnească din Ţara Românească – ceea ce nu era cazul[7]. Adaug şi că, în ceea ce priveşte „principala idee” a studiului meu, dl. Rusu a reţinut că este vorba despre „degradarea unei acvile (s. n.) (a lui Ioan de Hunedoara), în corb (la Matia Corvin)”. Nu am afirmat însă nicăieri că Iancu de Hunedoara a purtat în stemă o acvilă, ci am arătat că pasărea din stema sa – corbul – a fost etalat „în poziţia clasică a acvilei heraldice”[8] (s. n.). Voi reveni, în cele ce urmează, asupra deosebirilor dintre acvilă şi corb (din perspectiva artei heraldice), precum şi în privinţa felului în care mi-a fost înţeles mesajul.

Dl. Rusu continuă prin a invoca o „eroare de calibru”, anume faptul că „prezenţa stemei Hunedoreştilor în biserica parohială a Braşovului” apare „în chip de înaltă favoare pentru cetatea căreia îi acordase şi alte privilegii” (acest din urmă citat provine din textul meu). Trebuie spus că însemnul la care făceam referire în acest fragment nu era stema care a stat la baza studiului meu (= cea de pe un pilon al navei centrale a Bisericii Negre), ci era stema regelui Matia, inclusă în compoziţia ce o reprezenta pe Fecioara cu Pruncul între Sf. Ecaterina şi Sf. Barbara (lucrare pictată în frescă pe portalul sud-estic al bisericii)[9]. În ceea ce priveşte „banalitatea” reproducerii stemelor regilor maghiari pe edificiile religioase patronate de aceştia, trebuie să fac următoarele precizări:

a)                 Atunci când am menţionat stema regelui Matia, am avut în vedere folosirea stemelor ca elemente decorative de ordin monumental (cred că nu greşesc dacă folosesc formula heraldică monumentală); dau ca exemplu, în acest sens, compoziţiile heraldice de o anumită amploare, precum stemele de deasupra intrării principale în biserica Sf. Mihail din Cluj[10], ori stema de deasupra intrării principale în biserica de la Biertan[11]. În acelaşi timp, nu pot să nu observ că stemele regilor maghiari lipsesc de pe alte monumente importante de arhitectură religioasă din secolele XIV-XVI (precum biserica de la Sibiu). Or, în aceste condiţii, deşi „ar trebui să regăsim” aceste steme destul de frecvent – după cum arată însuşi dl. Rusu – cred că lucrurile se cuvin nuanţate, admiţându-se că prezenţa unei steme regale, într-o compoziţie de o anumită amploare (n. b.) (compoziţie pictată – ca la Braşov, sau sculptată – ca la Cluj), constituie cazuri de excepţie în arta medievală din Transilvania.

b)                 Revenind la „eroarea de calibru” ce mi s-a atribuit, trebuie să precizez că fragmentul „în chip de înaltă favoare pentru cetatea căreia îi acordase şi alte privilegii” reprezintă concluzia pe care am formulat-o pe marginea textului unui alt autor. Astfel, referindu-se la stema de pe pilonul navei centrale a Bisericii Negre (despre care credea că i se datorează regelui Matia), cercetătorul Victor Adrian afirmase că aceasta ar fi fost „...aşezată în biserică în amintirea faptului (s. n.) că, la sfatul bătrânului pleban Reudel, braşovenii (...) se hotărâseră să treacă de partea regelui”[12]. Chiar dacă în studiul meu am arătat că stema în cauză nu se datora niciunuia dintre cei doi Hunedoreşti, am reţinut precizarea lui Victor Adrian în privinţa stemei regelui Matia (de pe compoziţia cu Fecioara între Sf. Ecaterina şi Sf. Barbara). Or, mi se pare firesc ca o stemă regală, aşezată în amintirea unui fapt memorabil, să fie considerată drept un semn de înaltă favoare din partea unui monarh.

 „Ne grăbim să arătăm că nu este foarte sigur dacă nu cumva relieful de la Braşov aparţine doar regelui hunedorean, nu predecesorului său patern, rămas doar în postura de înalt funcţionar” – este o afirmaţie al cărui înţeles îmi scapă, deşi am citit-o de mai multe ori... Dar să trec mai departe. Dl. Rusu rămâne ferm convins că stema sculptată de la Braşov se datorează unuia dintre cei doi Hunedoreşti. Adoptând ab initio această premisă, domnia sa respinge orice opinie potrivit căreia acolo s-ar afla reprezentat altceva decât corbul cu inel în cioc al familiei de Hunedoara. Înclinându-mă în faţa convingerii domniei sale, nu pot decât să trimit la argumentele pe care le-am adus deja în sprijinul acestei „speculaţii”. Am arătat că pasărea reprezentată acolo nu este un corb[13], că lipsesc detaliile curente ale armelor Hunedoreştilor (inel, stea şi lună)[14], am arătat că stema nu poartă cimierul acestei familii (nici cel ante- nici cel post-1453)[15], am arătat că forma scutului şi a lambrechinilor nu se potriveşte – din punct de vedere stilistic – cu ceea ce se afla în uz în arta heraldică din vremea lui Iancu de Hunedoara şi a regelui Matia[16] etc. Aşadar, în lumina acestor argumente (pe care le-am expus prin comparaţia cu alte steme ale Hunedoreştilor), stema de la Braşov nu i-a aparţinut niciunuia dintre cei doi, Iancu sau Matia. Nu pot decât să regret că afirmaţiile mele, sprijinite pe un bogat aparat critic, nu au fost suficient de convingătoare...

Urmând cursul textului semnat de dl. Rusu, trebuie să menţionez că formula „perfizi heraldişti”, pe care distinsul cercetător ardelean mi-o atribuie (de vreme ce o aşează între ghilimele), nu se regăseşte nicăieri în cuprinsul articolului meu. În privinţa restului afirmaţiei d-lui Rusu[17], precizez că am dorit mai întâi să formulez o observaţie, iar mai apoi am încercat să găsesc o explicaţie. Observaţia pornea de la constatarea că simbolul corbului din stemele regelui Matia nu era reprezentat cu aripile desfăcute, ci doar cu aripile strânse, iar explicaţia pe care am avansat-o pornea de la „naturalismul” figurilor heraldice, trăsătură care se desprinde şi din alte compoziţii armoriale din timpul domniei regelui Matia (pe fundalul artei renascentiste de la curtea acestuia)[18]. Mergând mai departe, prin antiteză faţă de majoritatea stemelor rămase de la regele Matia, am constatat că, în majoritatea stemelor lui Iancu de Hunedoara, corbul are aripile desfăcute; de aici şi formularea mai multor observaţii[19], în privinţa aspectului iniţial al acestui corb, precum şi în privinţa modificării sale (o dată cu heraldica regelui Matia). Am remarcat – ba chiar am subliniat, în unele cazuri[20] – caracteristicile „acviline” ale corbului lui Iancu de Hunedoara. Este o constatare de care nu mă dezic, mai cu seamă că, de la publicarea acestui articol, am mai găsit şi alte argumente în sprijinul teoriei mele[21].

În ceea ce priveşte afirmaţia d-lui Rusu „Descrierea amănunţită a presupusei steme primare a lui Ioan de Hunedoara nu este, nici ea, întru-totul sigură; îndeosebi în ceea ce priveşte cromatica” (s. n.), menţionez că ar fi fost, într-adevăr, de un incontestabil folos ca surse de epocă să indice în mod expres culorile acestei steme (este vorba de armele ante-1453). Precizez că, în privinţa cromaticii, am preluat formula acceptată şi de alţi autori[22]. Trebuie să menţionez şi că, din stema acordată lui Iancu de Hunedoara în 1453, reiese nu numai culoarea leului roşu al Boemiei (după cum arată chiar dl. Rusu), ci şi cromatica armelor iniţiale ale lui Iancu (după cum arată chiar reprezentarea heraldică pe care dl. Rusu o adaugă în completarea ideii sale – foto 2). În plus, confirmări indirecte vin să întărească ipoteza că armele ante-1453 ale lui Iancu aveau – cu cea mai mare probabilitate – aspectul cromatic pe care l-am indicat[23].

Dl. Rusu continuă prin a susţine că reprezentările heraldice de la castelul din Hunedoara şi de la mănăstirea franciscană din Teiuş „sunt frapant de elocvente în legătură cu folosirea concomitentă a unor corbi diferiţi”. Fotografiile anexate trec în revistă toate variantele sub care apare corbul, dl. Rusu punând accent tocmai pe reprezentările în care acesta este figurat în profil. Domnia sa doreşte, desigur, să contrazică ipoteza mea, potrivit căreia corbul lui Iancu de Hunedoara a fost reprezentat după modelul acvilei (adică cu aripile desfăcute). Dar pentru că am ajuns la acest punct, trebuie să semnalez mai multe contradicţii în critica pe care mi-o aduce dl. Rusu:

a)                 Afirmând că multitudinea variantelor demonstrează o „mare libertate de fabricare” (de unde şi concluzia că „singura constată (sic) heraldică este capul cu cioc coroiat şi inel”), dl. Rusu afirmă un punct de vedere total opus celui exprimat în prima parte a materialului său. În cazul stemei din Biserica Neagră de la Braşov, meşterii nu puteau aduce nicio modificare armelor patronului[24]; în schimb, în cazul stemelor de la Hunedoara şi Teiuş a existat cu mult mai multă permisivitate... Aşadar, munca meşterilor pietrari era dominată, în unele cazuri, de cea mai mare stricteţe, iar în alte cazuri de o deplină permisivitate?!

b)                 În privinţa aserţiunii „Nu am îndrăzni să afirmăm, de pildă, cu (sic) înfăţişările simple, din profil, ar fi fost mai frecvente în perioada mai timpurie” (s. n.), trebuie să precizez că nu înţeleg la ce face referire dl. Rusu. Dacă domnia sa a avut în vedere textul meu, atunci trebuie să subliniez că nu am afirmat nicăieri aşa ceva. Dimpotrivă, am observat faptul că reprezentările „simple, din profil” ale corbului sunt caracteristice perioadei mai târzii a heraldicii familiei de Hunedoara (adică pe stemele din vremea regelui Matia)[25].

c)                 Dl. Rusu aduce în sprijinul afirmaţiilor sale „o mică colecţie de reprezentări heraldice, aparţinătoare lui Ioan de Hunedoara, nu şi ale regelui Matia” (s. n.). Între aceste reprezentări se află şi o cahlă descoperită la Baia (foto 12). Invocarea acestei piese mă surprinde, deoarece literatura de specialitate a încadrat întregul material arheologic descoperit în acel complex (locuinţa LIV de la Baia) în intervalul 1467-1476, iar cahlele cu corbul au fost datate „în jurul anului 1467”[26]. Într-un studiu relativ recent, însuşi dl. Rusu a remarcat că piesele în cauză datează „...tocmai din vremea în care conflictul dintre Matia şi Ştefan era pe rol ori pe cale de a se stinge (1467-1476)” (s. n.)[27]. Nu înţeleg care au fost argumentele ce l-au determinat pe dl. Rusu să asocieze stema de pe această cahlă numai cu Iancu de Hunedoara, excluzând din discuţie, ab initio, heraldica regelui Matia. Menţionez că pe cahlele de la Baia se află reprezentările separate ale corbului şi leului cu coroană[28], aceleaşi figuri, apărând – tot separate – în alte compoziţii heraldice din timpul regelui Matia[29]; prin urmare, figurile de pe aceste cahle pot să aibă la bază nu numai stema (post 1453) a lui Iancu de Hunedoara, ci şi stemele regelui Matia.

d)                 Tot aici, dl. Rusu menţionează – şi anexează – imaginea stemei de pe portalul bisericii mănăstirii franciscane de la Teiuş (foto 13). Trebuie să remarc faptul că domnia sa a prezentat ca sigură concluzia că acolo s-ar afla un corb, deşi într-o ocazie anterioară a dat dovadă de mai multă rezervă, menţionând „...o pasăre cu aripile desfăcute (corb doar pentru că ştim exact cui i-a aparţinut)” (s. n.)[30]. Supoziţia de ieri a devenit astăzi o certitudine!

În continuare, dl. Rusu contrazice fragmentul în care arătam că voievozii Transilvaniei îşi combinau uneori armele proprii cu părţi ale stemei regale maghiare, în legătură cu exercitarea funcţiei lor[31]. Domnia sa menţionează, în această privinţă, că „Exemplificarea, unică (s. n.), este făcută nefericit tocmai cu emisiunile monetare ale lui Ioan de Hunedoara. Dar acela deţinea atunci calitatea de guvernator al regatului, dobândind (s. n.), prin hotărâri speciale ale dietei, o parte din prerogativele regale, implicit armoariile statului (s. n.); ceea ce nu era/a fost cazul altor voievozi”. În primul rând, exemplificarea pe care am oferit-o la nota 28 – de care este vorba aici – nu era nici pe departe unică, după cum greşit afirmă dl. Rusu. Trimiteam, în aceeaşi notă, la un studiu al cercetătorului Sigismund Jakó (din care voi reda, în subsolul paginii, fragmentul în cauză, pentru a lăsa cititorilor posibilitatea de a se convinge dacă „alţi voievozi” au făcut sau nu uz de practica combinării armelor proprii cu părţi ale stemei regale maghiare)[32]. În altă ordine de idei, aceasta nu înseamnă că Iancu de Hunedoara a „dobândit” – fie şi implicit! – „armoariile statului”, după cum greşit afirmă din nou dl. Rusu. Într-adevăr, monedele mai sus amintite poartă un scut care reuneşte fasciile şi crucea dublă cu corbul, dar folosinţa acestor elemente din stema regatului maghiar se va opri aici; nicio „urmă” nu va rămâne – de exemplu – în sigilografie. În acest sens, amintesc un document din 1447 (emis de Iancu în calitate de guvernator al regatului), document de care sunt atârnate mai multe peceţi, între care una a regatului Ungariei, respectiv una a guvernatorului, cele două însemne fiind absolut distincte[33]. Aşadar, în ce fel oare a dobândit Iancu de Hunedoara „armoariile statului”, dacă izvoarele sigilografice – izvoare ideale din punct de vedere juridic – nu confirmă această aserţiune?! În fine, mi se pare evident că unicul titular al „armoariilor statului” nu putea fi decât suveranul legitim al ţării.

Să trec însă la următorul fragment: „Autorului nu i-a fost deloc suficientă cantonarea în domeniul heraldicii speculative (s. n.), ci s-a angajat în digresiuni dintre cele mai personale, asupra cărora nu facem efortul să ne oprim”. Dincolo de tonul plin de dispreţ – care iese cu uşurinţă la iveală – m-aş fi aşteptat ca dl. Rusu să cunoască mai bine specificul cercetării heraldice. Este ştiut faptul că, în rândul celorlalte ştiinţe auxiliare ale istoriei, heraldica are de-a face în mod particular cu intepretarea simbolurilor (este ceea ce am afirmat şi mai sus). Toate teoriile care au „marcat” ştiinţa heraldică românească au avut o semnificativă componentă „speculativă” (pentru a folosi întocmai formula d-lui Rusu); astfel, originea capului de bour al Moldovei, scutul fasciat al „Regelui Vlahiei”, aşa-numita stemă a lui Laţcu Vodă (de pe nasturii descoperiţi la Rădăuţi), heraldica monetară a domnilor moldo-munteni, aşa-numita „stemă a Daciei”, acvila bicefală, scena „Nova Plantatio”, stemele unite etc., toate acestea au fost elaborate pornind de la informaţii certe, sprijinite însă pe un important număr de supoziţii, mai mult sau mai puţin plauzibile. În măsura în care aceste teorii – pe care le-au ilustrat cele mai mari nume ale cercetării heraldice româneşti – sunt nişte speculaţii şi nişte „digresiuni dintre cele mai personale”, atunci admit că şi studiul meu împărtăşeşte aceleaşi trăsături.

Dar să citez mai departe: „...ar însemna să fim prea didactici, iar tematica prin care încearcă să se ilustrează (sic.) colegul nostru este doar heraldica. Problematica celei transilvane şi maghiare în general, îi este doar acum în proces de învăţare (s. n.)...” – magister dixit! Îi mulţumesc d-lui Rusu pentru îndemnul transmis, îndemn cât se poate de „didactic”, care nu poate să vină decât de la autorul unei importante bibliografii de profil. Îl asigur, pe această cale, că nu am considerat niciodată că pregătirea mea heraldică s-a încheiat...

Un ultim cuvânt, în legătură cu o observaţie pe care dl. Rusu o formulează la nota 4; mi se imputa astfel citarea necorespunzătoare a documentului acordat în 1453 lui Iancu de Hunedoara, aceasta în pofida celor pe care le menţionasem în textul meu[34]. Fiind o chestiune ce ţine de soliditatea aparatului critic, să-mi fie îngăduit să mă opresc, prin reciprocitate, asupra ilustraţiei pe care dl. Rusu a anexat-o la materialul său. În primul rând, trebuie să remarc că domnia sa aminteşte mai multe izvoare care se regăsesc în mod egal în textul meu (prin reproducere sau citare)[35], fără să facă nicio menţiune în acest sens, deci ca şi cum eu nu aş fi cunoscut existenţa acestor izvoare. În al doilea rând, trebuie să menţionez, pe marginea aceluiaşi „dosar heraldic” (după expresia d-lui Rusu), că reproducerea şirului de steme pictate în frescă – în loggia castelului de la Hunedoara – constituie un element pe care l-am avut, la rândul meu, în vedere[36]; constat însă că dl. Rusu a menţionat doar opinia cercetătorului Radu Lupescu (fără însă a cita titlul tezei de doctorat a acestuia), dar nu s-a oprit – pro sau contra – asupra celor afirmate de mine. În al treilea rând, m-aş fi aşteptat ca imaginile anexate la materialul d-lui Rusu să fie însoţite de cuvenitele precizări referitoare la sursa imaginii, la autorul desenului/fotografiei etc. Sunt uimit să constat că aceste precizări lipsesc, de la un cercetător care – şi o spun cu tot regretul de a fi intrat în asemenea detalii! – tocmai a formulat observaţii, atât pe marginea textului meu (propriu-zis), cât şi în privinţa aparatului critic...

*

M-am plecat în faţa dreptului la opinie al d-lui Rusu şi am încercat – sine ira et studio – să răspund, punctual, tuturor imputărilor sale (de unde şi întinderea prezentului text). Am considerat şi consider că cercetarea heraldică are nevoie de puncte de vedere critice, în măsura în care acestea sunt formulate cu dreptate şi eleganţă:

Faites choix d’un censeur solide et salutaire,

Que la raison conduise et le savoir éclaire...

 (Boileau, l’Art poétique, Chant IV, 71-72).

Cu toate acestea, în lumina celor arătate până acum, nu pot fi de acord cu majoritatea observaţiilor formulate de către dl. Rusu. Confuziile (precum invocarea „acvilei muntene” de la începutul textului), atribuirea nefondată a unor afirmaţii (precum aserţiunea legată de „acvila” lui Iancu de Hunedoara), imputarea cu rea voinţă a unor afirmaţii (precum falsa problemă legată de cromatica armelor iniţiale ale lui Iancu de Hunedoara), precum şi – în fine – diferitele contradicţii (precum citarea cahlei cu corb de la Baia), toate acestea constituie surprinzătoare deficienţe ale unui studiu critic...

Lăsând deoparte impresia deloc îndatoritoare pe care lectura materialului d-lui Rusu mi-a lăsat-o, consider totuşi că textul domniei sale, precum şi prezentul drept la replică, au ilustrat dialogul de idei care trebuie să caracterizeze comunitatea – şi aşa restrânsă! – a iubitorilor ştiinţei şi artei blazonului.

În consecinţă, întrucât am răspuns tuturor obiecţiilor formulate de dl. Rusu, consider subiectul închis.

Tudor-Radu Tiron

Heraldica hunedoreană şi transilvăneană

(în jurul corbului şi acvilei)

Inspirat citatul din Pastoureau… Este totuşi o diferenţă în a invoca un „façon de faire” şi de a-l plămădi din glie mocirloasă, pericarpatică! Nu este nici o referinţă directă la preopinentul meu… Aş dori să se constate că, dincolo de vehemenţa discuţiei pe care am iniţiat-o, d-l Tudor nu se poate plânge de vreun atac explicit la propria sa persoană. Nici imputarea „relei voinţe” nu cred că e dreaptă. Numai dacă a pune pasiune în ceea ce încerci să combaţi, cade rău celui cu care nu eşti de acord. Încă nu prea avem antrenamentul opiniilor confruntate.

Sunt în măsură să precizez, cel puţin în ceea ce mă priveşte, că nu aş putea să mă plimb nonşalant în intervale mai mari de câteva sute de ani, care nu mai aparţin Evului Mediu, fără riscul de a comite gafe (de pildă „sufocări”), stângăcii, „erori de calibru” şi „digresiuni personale”. Nici dacă ar fi vorba despre urmărirea cu multă acribie a unui obiect de cultură materială – de pildă, un sfeşnic -, nu aş putea susţine că îl înţeleg corect din secolul al XV-lea până în cel de-al XVIII-lea, de la Oradea până la Constanţa(!). Chiar şi numai din acest motiv, pot sa mă îndoiesc că alţii o pot face cu egală competenţă. Dar, poate că în heraldică este altfel, iar background-ul istoric este mai puţin important sau relevant. În acelaşi timp, niciodată nu voi pretinde să acced în această onorabilă breaslă specială. Ţin doar la profesiunea mea de medievist şi aşa mi se pare firesc să intrăm permanent în dialog.

Să ne reamintim că totul a plecat de la un aranjament sugerat de o temă, şi anume, că stema Transilvaniei ar fi legată de heraldica Hunedoreştilor. În esenţă, o asemenea relaţionare am contestat anterior, lucru pe care-l susţin în continuare cu tărie. Aceasta este miza discuţiei noastre, dincolo de felul în care m-am exprimat.

La poziţia mea pot să mai adaug şi că alţi heraldişti, ceva mai versaţi şi foarte interesaţi în subiect, care ţin de istoriografia maghiară, nu s-au lansat în nici o întreprindere asemănătoare. Deşi, înainte de anul 1918, aceştia ar fi avut suficiente motive „patriotice” să caute raportări similare. Dar, după ştirea mea, nu au făcut-o şi nici nu au încurajat-o la diletanţii care se doreau acceptaţi în familia istoricilor de profesie. Pe atunci, jocurile interpretative au conţinut binomul corbul de Hunedoara – acvila Ţării Româneşti. Dar subiectul s-a frământat copios, fără a produce încheieri categorice.

La final, nu ar trebui să mai credem că de la corbul hunedoresc s-a ajuns la acvila din stema Transilvaniei. Nici d-l Tiron nu mai conduce teza către alte argumentări, parcă sugerându-mi că nu mai crede în ea. În final, acesta a fost rezultatul care contează. Aşadar, au rămas numai detalii, o mulţime.

Termenii subiectului provin dintr-un domeniu care nu este foarte familiar heraldiştilor contemporani. Anume, este vorba nu neapărat despre mesajele componentelor heraldice, ci despre reprezentările artistice contemporane; care numai „à la carte” nu au fost!

Nu aş dori să continui în a vâna formulări sau în a replica faţă de felul în care sunt ele înţelese. De aceea, pentru cei care ar dori să urmărească dezbaterea voi face câteva grupaje mai importante.  

Problema heraldicii de pe monumentele istorice medievale. Mai ales din secolul al XIV-lea, adică de atunci când Angevinii au popularizat la maximum folosirea acestei mode occidentale, însemnele de proprietate au început să fie afişate. Iar, heraldica a uşurat individualizarea siglelor de proprietate care existaseră înaintea formelor de pe scuturi. Rostul decorativ s-a impregnat automat. Deci, ce produse discutăm? Ale unor profesionişti într-ale heraldicii (absolut anonimi/inexistenţi în lumea noastră geo-politică) ori ale unor creatori plastici (mult mai bine conexaţi expresiilor formale, decât esenţelor)?

Stăpânii laici ai monumentelor religioase au purtat numele de patroni (echivalenţi ai ctitorilor din lumea de inspiraţie bizantină) şi au avut aceleaşi obiceiuri în a-şi marca investiţiile ca şi la monumentele laice. Regulile legate de prezenţa unor însemne au fost mereu aceleaşi:

-    Însemnele regale şi ale marilor baroni ecleziastici erau obligatorii la construcţii ridicate pe domeniile lor sau pe autonomii administrative direct legate de ei. În cel de-al doilea caz este vorba despre toate oraşele cu privilegii, saşi şi secui; la alte monumente, însemnele au fost determinate de voinţa stăpânului local. Cum printre cetăţi avem doar câteva cazuri (în Transilvania, evident, doar Hunedoara), ca urmare a stării de ruină a obiectivelor, discuţia ajunge să fie posibilă aproape numai în dreptul bisericilor. Dacă stăpânul nu dorea să-şi marcheze contribuţia, însemnele heraldice nu se postau. A fost mereu o contradicţie între necesitatea păstrării anonimatului gestului de pietate (smerenia) şi orgoliul afişării aceluiaşi act de ctitorire.

-    După moartea primului ctitor, fie el rege sau nobil, urmaşii procedau selectiv. Dacă existau urmaşi direcţi ai întemeietorului, însemnele erau conservate. Dacă nu, cel mai des erau înlăturate; din fidelitate/respect faţă de noul personaj-patron care deţinea alte mărci heraldice. Procedura era mai dificilă în cazul pietrelor încorporate în lucrări arhitectonice (portaluri, chei de boltă, console etc.). Dacă se opera ceva pe ele, atunci se produceau martelări de reliefuri. Tocmai pentru a evita astfel de intervenţii dificile, ce puteau fi cu totul nerecomandabile pentru statica clădirilor, se foloseau scuturi heraldice lise, care se puteau repicta, automat sau la o cerere expresă a unui nou patron. Prin urmare, ar trebui să fim foarte precauţi şi să nu considerăm drept unice şi absolute însemnele care ne stau astăzi la-ndemână.

Rigoarea detaliilor heraldice. Nu se poate constata nici un fel de rigorism în utilizările heraldice medievale din această zonă a Europei. Adesea un însemn a devenit doar un simplu pretext, asumat de frate în opoziţie cu fratele, de fiu, în opoziţie cu tatăl. Pe lângă acest aspect, a mai intervenit şi o doză de libertate a artiştilor creatori. Evoluţiile au ajuns până acolo încât „miezul” heraldic şi-a metamorfozat veşmântul, şi cazul cel mai evident este la castelul Hunedoarei. Dar acelaşi „miez” de care scriem a rămas veşnic un corb (mai suplu, mai naiv, mai echilibrat, mai aerofil, mai rustic) şi nu s-a transformat din acvilă! La fel, la Báthoreşti, de pildă, colţii au rămas, deşi au fost pe rând triunghiuri, colţi de mistreţ ori de balaur. Şi revin iarăşi la paradoxul considerat unic, al corbului hunedorean. Mai întâi şi mai des, pare – după opinia d-lui Tiron, că este mai avântat, mai dispus la zbor; în vremea lui Matia, el se „cuminţeşte”, mai frecvent, şi-şi adună aripile! Dar, ardelenii, nemulţumiţi, îl regretă pe cel cu aripile deschise şi se răzbună pe regele cel prea paşnic/îngăduitor/neglijent, punând o pasăre mai viguroasă pe stema provinciei! E corect un asemenea scenariu? 

Apoi, cât de uşor se sculptează în piatră un inel în cioc de corb? Cât de repede poate dispărea culoarea iniţială de pe piatră (mereu a existat aşa ceva, pe majoritatea elementelor profilate gotice), respectiv cea care urma să asigure complementaritatea elementului central sculptat (în acest caz, stea şi lună)? Cu astfel de observaţii, exegeţii ar trebui să-şi tempereze toate discuţiile legate de utilizarea temporală sau geografică a însemnelor care s-au lăsat filtrate de către timp (şterse, ciobite sau mutilate, „reparate”, „metamorfozate”/ „înfrumuseţate”). Străduindu-ne, ne putem întrece în a descoperi asociaţii/filiaţii în toate direcţiile, timpurile şi materialele. Pe baza unor înrudiri formale (ori numai suspectări de asemănări formale), heraldica nu ar trebui să caute nici rude mai convenabile, nici origini foarte îndepărtate. Sau munca heraldistului este o digresiune fără limite?

Cahlele de la Baia. De ce le socotesc anterioare vremii lui Matia? Pentru că:

1. Indiferent de contextul concret de descoperire:

- tiparele pot fi mai vechi de intervalul dat de către arheologii descoperitori; ei au datat casa (1467-1476) şi nu (explicit şi în detaliu) conţinutul ei (nu este acelaşi lucru!);

- piese disparate (cahle individuale) se refolosesc frecvent în sobe mai noi, adesea la intervale de timp mai lungi decât cele socotite a fi ale sobelor însăşi (20-30 de ani).

2. Pe cahlele de la Baia sunt figurate, separat, corbul şi leul rampant cu coroana în labă. Nici una dintre reprezentări nu este stemă regală, fie pentru că aceasta nu mai apărea decât numai combinată, fie pentru că era însoţită/surmontată de câte o coroană regală. În acelaşi timp, nu avem nici un temei să credem că soba ar fi avut o întreagă friză cu însemne heraldice complementare, care să fi recompus măcar o parte din complexitatea blazonului regal.

Să ne gândim puţin la istoria sobei cu documente heraldice. Baia a fost distrusă de oştenii transilvano-maramureşeni-unguri ai regelui Matia la sfârşitul anului 1467. Deci, după incendierea casei respective, un orăşean oarecare a avut marele tupeu de a-şi (re)face sobă cu ornamentele de identificare ale duşmanului Moldovei, responsabilul principal al propriei sale nenorociri?

Însemnele heraldice ale voievozilor Transilvaniei. Elementele pe care voievozii Transilvaniei le-ar fi procurat din stema regatului aparţineau, după cum susţine şi Sigismund Jakó, chiar lor personal, nu provinciei. Cu alte cuvinte erau elemente care se puteau lega de toate marile demnităţi pe care le deţinuseră în regat, înainte ori după funcţia voievodală. Invers, un transilvănean în cazul nostru, proaspăt îmbogăţitul Ioan de Hunedoara, a afişat creaţiile heraldice ale artiştilor aflaţi în slujba sa în toate zările regatului, în cetăţi, în oraşe şi biserici. Ar merita deci să vedem dacă nu cumva, în Slovacia ori Croaţia, corbul cel năstruşnic nu o fi lăsat vreun erede.

Mai apoi, cum s-a mai spus, erau doar adopţii (sau concesii? – nimeni nu ştie exact) personale, nu ale provinciei transilvane. Nu este deloc întâmplător că, în sinteza creată în vremea principatului, în emblema teritoriului proaspăt individualizat juridic nu au intrat  componente din stema Ungariei, nici măcar din acelea ale familiei Zapolyai care era întemeietoarea noului stat. Stările privilegiate şi-au impus, fiecare, emblema, iar casa domnitoare a adăugat un timbru mobil.

De ce trebuie forţată nota într-atât încât desenul unor fascii de pe scut să fie obligatoriu doar cele alb-roşii din scutul Ungariei? Mai pot adăuga şi o altă situaţie pe care preopinentul meu ar trebuie să o înregistreze: a existat un număr de „oameni noi” care a acces la funcţii fără să fi avut vreodată vreun blazon elaborat (poate doar simple inele cu câteva linii/litere fără prea mare mesaj simbolic ori elaborare formală, substituind amprenta digitală din epoca modernă). „Reparaţia” se făcea atunci rapid, cu orice se afla la îndemână ori făcea parte din inspiraţia/lipsa de fantezie a celui care avea nevoie de o marcă de pus pe/în ceară.

D-l Tiron nu înţelege, se pare, cât de excepţională a fost poziţia lui Ioan de Hunedoara. A fost primul ins din afara vreunei case domnitoare care a primit de iure drepturi comparabile cu cele ale unui rege. Dacă s-au observat două sigilii în dreptul unui act este pentru că, toţi suveranii aveau sigilii multiple (chiar desemnate: minor şi maior). În actul pe care îl invocă în discuţie, de la 1447, se aplicase pecetea socotită a regelui lipsă (pentru că o pecete a „regatului Ungariei” nu exista!), alături de aceea a guvernatorului. Dublarea nu era o inovaţie. Dar, de aici, până la a socoti că a avut puterea de a inspira, peste câteva zeci de ani, o emblemă provincială, nu este prea mult?

„Iubirea” transilvănenilor faţă de casa Hunedoreştilor numai semne exterioare nu a avut. Regele Matia a avut de înfruntat cu câteva luni înainte de Baia o cruntă revoltă militară a localnicilor; pe care a înecat-o în sânge, cu ferocitate de turc, mai apoi dându-i la gâde sau exilându-i, deopotrivă, pe nobilii locali şi pe saşi. Iar după moartea regelui supranumit „cel drept” nici un transilvan nu a pierit luptându-se ca bastardul său (Ioan Corvin, botezat aşa ca pe bunicul său, nu „Iancu al II-lea” Corvin de Hunedoara) să devină rege. Deci, corbul acvilin nu a fost nici pe departe atât de agreat încât să aibă şansa unei cariere heraldice de decenii în afara petecului de ţară din care ieşise şi îşi făcuse cuib de veşnică amintire (comitatul Hunedoara).

O mică problemă tehnică. Ilustraţia folosită în primul meu material se împarte în două categorii: una într-atât de veche şi comună, încât nu are nevoie de vreo citare, respectiv de utilizarea drepturilor de autor; cea nouă îmi aparţine pe de-antregul. În plus, site-ul specifică că ilustraţia publicată îi aparţine prin concesiunea drepturilor de autor.

Dacă d-l Tudor R. Tiron doreşte să continue acest dialog, i-aş propune mutarea sa pe Forum-ul Medievisticii. El va deveni mai operativ şi deschis şi altor cititori care ar avea ceva de adăugat.

Adrian Andrei Rusu